Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Amintiri despre inegalabilul poet Marin Sorescu

Amintiri despre inegalabilul poet Marin Sorescu

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Interviu
Data: 27 Feb, 2022

Critic şi istoric literar, eseist, prozator şi editor consacrat la nivel naţional şi internaţional, Tudor Nedelcea s-a născut la 23 martie 1945 în localitatea mehedinţeană Valea Ursului. Cu o activitate publicistică impresionantă, însumând mii de pagini de cercetări şi meditaţii, Tudor Nedelcea se numără printre cunoscuţii apologeţi laici ai spiritului şi ai tradiţiilor ortodoxe perene. Fost director al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi cercetător la Institutul Academiei Române „C.S. Nicolaescu Plopşor”, reputatul om de litere s-a implicat activ în viaţa culturală din Mitropolia Olteniei, luând parte la numeroase întâlniri şi dezbateri dedicate în special personalităţilor din mediul eclesial şi realizărilor lor peste veacuri. Din anul 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova. Am stat de vorbă cu dumnealui preţ de câteva ceasuri despre Marin Sorescu.

Mergeaţi adesea la Bulzeşti. Cum îl găseaţi acolo pe Marin Sorescu?

Revenind la casa memorială pe care voia să o facă la Bulzești pentru scriitori și pictori, pot spune că a construit-o cu banii pe care i-a primit pentru Premiul Herder. Îmi făcea deosebită plăcere să stau de vorbă cu Sorescu și de două-trei ori pe săptămână mă duceam la Bulzești și, pe bârnele de la poartă, pe care le avea pentru construcție, stăteam de povești. I-am adus de câteva ori, în xerox, textele lui Tudor Vladimirescu și Mihai Viteazul pentru a-l convinge să scrie o prefață. I-am zis: „De ce să nu-i facem scriitori? George Călinescu a scris despre Tudor Vladimirescu că are valențe artistice. Eu am făcut antologia...”, „Bine, bine...” Nu-i plăcea să vorbeas­că mult, dar nu se dădea înapoi. A scris o prefață senza­țională. Nu am văzut până acum scris ceva mai bine despre Tudor Vladimirescu, rolul lui în istoriografie și în istoria națională. Prinzând curaj, i-am dat texte și din Mihai Viteazul, memoriile acestuia, scrisorile către mai-marii ­lumii, care aveau valențe artistice. L-am convins și a scris și despre Mihai Viteazul prefața „Literatura stării de urgență”, o carte care s-a vândut ca pâinea caldă datorită acestei prefețe. 

Despre perioada în care a fost la „Scrisul Românesc” ce ne puteți spune?

Când a venit la „Scrisul Româ­nesc”, după 1990, fiind în același timp și la revista „Ramuri”, firește, a venit și cu un portofoliu, avea cunoștințe între marii creatori din țară sau din străinătate. Era de o delicatețe excesivă, nu voia să supere pe nimeni. Eu îl știam foarte bine, el mă cunoștea ca om și mă aprecia. A venit cu două manu­scrise pe care le-am respins și foarte curios că a acceptat. Este vorba despre o carte a lui Petre Țuțea, care atunci era în vogă, apărea la televizor, era un geniu, dar cartea era mult sub nivelul oralității sale. Era un geniu al oratoriei, dar în privința scrisului era stângaci. Cartea se numea Teatrul seminar și i-am explicat: „Domnule Sorescu, nu se poate așa ceva, pentru că îl compromitem!” (Petre Țuțea îi era dator lui Sorescu, pentru că el i-a făcut recomandarea de a intra în Uniunea Scriitorilor, la recomandarea lui Emil Cioran, deși nu avea nici o carte. Era cunoscut, chiar și înainte de 1940, în perioada interbelică. Atunci, Marin Sorescu și încă cineva i-au dat o recomandare și a intrat în Uniunea Scriitorilor, de unde a avut o pensie, încât a scăpat de sărăcie. Petre Țuțea avea o garsonieră lângă Cișmigiu și de el s-a ocupat studentul Marian Munteanu. A înțeles Sorescu că nu poate să apară cartea, pentru că îi face un deserviciu. A doua carte respinsă de mine cu acordul lui Marin Sorescu a fost scrisă de Paul Goma, un scriitor solicitat și solicitant. L-am întrebat pe Marin Sorescu dacă au discutat despre dreptul de autor. Mi-a recomandat să fac eu acest lucru. Am vorbit cu Paul Goma la Paris, prin telefon, referitor la pretențiile lui. Mi-a recomandat să vorbesc cu mătușa lui, Năvodaru, care a cerut o sumă imensă, în dolari, și i-am explicat că noi nu avem cont în dolari, iar toate plățile în România, conform legii, se făceau în lei. Mi-a spus atunci că nu am acces la cartea lui Paul Goma. Am aflat apoi că doamna a fost soția unui activist din nomenclatura lui Dej și pretențiile ei financiare au determinat nea­pariția cărții. Am avut o confruntare ulterioară cu Flori Bălănescu, cercetătoare la CNSAS și delegată să răspundă de toate drepturile de autor ale lui Paul Goma, și mi-a recunoscut acest lucru: doamna Năvodaru, mătușa, a vorbit în numele lui Paul Goma. Celelalte cărți pe care le-am făcut împreună la „Scrisul Românesc” au fost de succes și am participat la târgurile naționale și inter­naționale de carte.

Cum a fost înlăturat de la revista „Ramuri”?

De la revista „Ramuri” a fost dat afară mai târziu, nu imediat după 1990, ci în 1991, când Sorescu împlinise 55 de ani. Ce s-a întâmplat, am aflat ulterior; m-a sunat dna Sorescu seara să mă întrebe dacă știu ceva de Sorin, doamna așa îi zicea. I-am spus că nu știu nimic și că, dacă venea în Craiova, îmi dădea telefon. Doamna a spus: „Sunt disperată, nu știu nimic de el, a plecat de acasă…” L-am căutat la apartamentul lui, nu i-a răspuns la telefon doamnei, abia pe la 10 seara am reușit să-l fac să-mi deschidă. Era încuiat cu trei încuietori în interior, abia când mi-a auzit vocea mi-a deschis și am văzut un om prăbușit. Am văzut un om căruia îi tremurau buza, mustața, nu știa ce să zică. Nu l-am întrebat prea multe, pentru că mi-am dat seama că se afla într-o situație aparte. M-a întrebat dacă a doua zi mă duc la redacție și m-a rugat să trec să-l iau. I-a fost frică și nu a mai mers singur prin Craiova, se temea chiar și de bătaie fizică, de care a avut parte. S-a închis în birou la editură, m-a rugat să-i trimit pe toți acasă, să rămânem numai noi doi în redacție și după vreo 40 de minute m-a chemat; avea un text bătut la mașină: era celebra lui demisie din Uniunea Scriitorilor, care a fost și publicată. Eu m-am enervat și am zis: „Bine, domnul Sorescu, țineți supărarea în dumneavoastră? Dați cu ma­șina asta de scris în pământ, des­cărcați-vă!” Întâmplător, am văzut în coșul de gunoi o hârtie mototolită și am desfăcut-o: era de­nunțul celor de la „Ramuri” împo­triva lui Sorescu. Eu l-am publicat și se vede că este o reproducere, este puțin șifonată hârtia, pentru că am luat-o eu din coșul de gunoi, am întins-o și așa a apărut în toată presa din România. 

Ce știți despre plecările în străinătate?

Îi plăcea să călătorească, să vadă și altă lume. Era tipul țăranului care voia să cunoască oameni, mentalități. Curios era faptul că, atunci când povestea, spunea lucruri care nu se știau în țară. De exemplu, în Mexic a apărut la televiziunile naționale și s-a pomenit la hotel cu cineva care i-a spus: „Domnule Sorescu, eu sunt Gruia”. „Care Gruia?” Era celebrul Gruia, cel mai mare hand­balist român din toate timpurile, care s-a căsătorit în Mexic cu o mexicancă latifundiară și legea permitea celor care aveau multe hectare să devină senatori de drept. I-a spus: „Eu sunt senator aici”. A început Sorescu, țăranul din Bulzești, cu țăranul Gruia, stabilit în Mexic, o con­versație despre agricultură. Îi plăcea să meargă în străinătate și, atunci când se întâlnea cu români, sufletul lui de român tresărea. Îmi povestea că a fost la Palma de Mallorca într-o vizită și la un moment dat, de la depărtare, s-a auzit un nai și, normal, ca atras de magnet, s-a dus acolo. Nu era un român, era un localnic și chiar l-a abordat: „De unde știi cântecele astea?”, „Păi, le știu de la Gheorghe ­Zamfir”. Era un spaniol care cânta cântece românești. 

Atunci când spunea el că își dorește să se întoarcă, că este cu gândul la țară, la familie, era dovadă de patriotism sau voia să nu fie bănuit că și-ar dori să rămână acolo?

Nu, nu, era sentimentul lui de țăran român care nu și-a dorit niciodată să plece din țară, avea un patriotism adânc, simțit și nu vorbit. El a avut deseori ocazia să rămână peste hotare. Nu avea copii, erau doar el și soția, de multe ori au plecat amândoi, ocaziile au fost diferite și multiple, putea să ocupe funcții mari în străinătate, dar a refuzat, pentru că, totuși, România era casa lui, toată opera lui este scrisă în limba română.

A suferit Sorescu din cauza cenzurii?

La Teatrul Național din Craiova s-a jucat piesa Există nervi, s-a mai jucat o piesă, A treia țeapă, senzațională, păcat că nu se mai joacă, era o piesă cu trimiteri, esopică. Toată lumea, când pleca din sală, se întreba pentru cine era țeapa rămasă. Normal că era pentru Ceaușescu. Piesa Există nervi conținea unele atacuri la adresa regimului comunist, era normal, existau nervi în toată societatea, tot ce se întâmpla te enerva. Trimiterile erau evidente. Comisia ideologică a aprobat piesa, s-a jucat, dar a fost rechemat Sorescu de la București de prim-secretarul Miu Dobrescu, care, după o nouă vizionare, a interzis-o. Sorescu, cu o demnitate extraordinară, s-a apărat, nu a vrut să modifice nimic: „Nu modific nimic! Nu am nimic de modificat. Așa va rămâne!” Cu duritate, Miu Dobrescu i-a spus că este împotriva țării și a tovarășei. La final, i-a întins mâna lui Sorescu, dar Sorescu a refuzat să dea mâna cu el.

Au scăpat, totuși, operele de rigorile cenzurii?

Nu, nu au scăpat. El a fost foarte cenzurat. După 1990, Dan Zamfirescu i-a publicat un volum din poeziile cenzurate. Evident, cel mai cenzurat scriitor român a fost Adrian Păunescu, peste 1.000 de poezii cenzurate, publicate în 1990, sub titlul Poezii cenzurate. Sorescu a fost cenzurat pentru că avea o literatură de tip esopic. Teatrul lui este de nivel universal, pentru că are subtilități și un alt fel de abordare, mai intelectual, mai subtil, cu o tentă biblică. Povestea Marin Sorescu că a venit un regizor să-i dea voie să-i pună o piesă că îl umple de bani, să-i permită să facă el cum vrea piesa. Sorescu era tipul de țăran pe care nu putea să-l păcălească, pentru că intuia și i-a cerut explicații. Era genul de spectacole care se practică astăzi când regizorii modifică textul. Din Shakespeare care se joacă la Craiova, nici 10% nu e Shakespeare, este inter­venția regizorului, care vrea să scoată în evidență ceea ce nu a vrut autorul. Sorescu a refuzat să se intervină asupra piesei, pentru că urma să se joace la un teatru de vară, pe undeva cu boscheți. A refuzat, pentru că „viziunea modernă” a piesei îl compromitea. Era demnitatea lui Sorescu de a-și apăra literatura de ingerințele nemernice ale unor indivizi, regizori care se cred creatori.

Probabil că și-ar fi dorit mai mulți bani, dar nu cu acest preț? Spune într-un jurnal că pleacă în călătorii așa cum pleacă românii, cu mai multe bagaje și mai puțini bani.

Da, când participa la congrese, plăteau cei care îl invitau, contri­buția statului român era minoră sau deloc, singur se gospodărea, primea drepturi de autor pe ce i se tipărea în străinătate, aceasta a fost șansa lui și, în general, a fost extrem de modest. În ceea ce privește mâncarea, mânca ță­rănește. De pildă, vă pot da un exemplu, pentru că am avut o relație specială cu dânsul. Era ministrul culturii și când aveam vreo problemă de rezolvat, eu fiind redactor-șef la „Scrisul Românesc”, mă duceam la dânsul acasă pe la 9:30 și doamna ne punea la masă. Mâncam aperitive, sarmale, luam și un păhărel de țuică slabă, oltenească, și după aceea mergeam la Ministerul Culturii să-mi rezolv problema. Cu muncitorii care-i construiau casa de la Bulzești la fel se purta, domnește, începea cu aperitiv, continua cu ciorbă, felul al doilea, prăjitură și băutură foarte puțină. El consuma băutură de țară, țuică foarte slabă. Nu era omul care să facă exces. Dacă avea bani, investea în carte sau cumpăra un tablou. Din tablouri a câștigat bani. Îmi spunea că a deschis o expoziție la Edinburgh și o contesă sau baronesă i-a cumpărat un tablou cu 1.500 de lire sterline, deci cam 2.000 de euro. Povestea Sorescu cu umor: „Era câinele meu, dar a crezut că e câinele ei. I l-am dat, dar era Lulu al meu din curte”. A făcut carieră și în pictură. Povestea pictorul Vasile Buz sau graficianul Gabriel Bratu că atunci când venea prin Craiova se ducea pe la atelierele pictorilor pentru a le „fura” meseria. De fapt, toate genurile creatoare le-a abordat, mai puțin muzica.

Însemnările de călătorie credeți că au fost scrise pentru a fi publicate?

Însemnările de călătorie au fost scrise spre a fi publicate, categoric. Era o experiență a unui mare creator care a consemnat, precum a făcut Dinicu Golescu la vremea lui. Foarte interesant, pentru că este lumea văzută prin ochii unui geniu român. Are câteva picanterii extraordinare. Am rămas surprins pentru că a scris despre Mănăstirea Cozia că este singura la care nu se urcă, ci se coboară. Starețul de acolo a recunoscut că nici el nu se gândise la asta. Însemnările din străinătate sunt interesante mai ales pentru per­sonalitățile cu care a colaborat și cărora Sorescu le-a făcut cunoscute România și valorile românești. 

Cum era relația cu fratele George Sorescu?

George era fratele mare (dar nu cel mai mare, care era Nicolae), care l-a ajutat foarte mult. George Sorescu a fost profesor la Liceul „Traian” din Turnu Severin și l-a adus pe Marin, care era student la Iași, la Cenaclul literar „Alexandru Vlahuță”, pe care îl conducea. El l-a inițiat în meșteșugul scrisului, pentru că îi trimitea primele încercări lui George Sorescu, frate mai mare și profesor de limba și literatura română. George s-a purtat ca un părinte, i-a dat bani și sunt dovadă scrisorile de familie publicate, iar unele dintre ele sunt cu adevărat triste. Astfel, Marin Sorescu spune într-o scrisoare că ar merge și el la munte cu colegii, dar nu are cu ce să se îmbrace. În altele îi mulțumește lui George pentru bani, iar altădată e trist și spune că este în spital și se bucură că a avut ocazia să mănânce pentru prima dată o portocală. Sunt tragice aceste mărturii și cred că fac mai mult decât un tratat despre vremurile cotelor sovietice. George Sorescu l-a ajutat financiar pe Marin Sorescu și a fost o relație permanentă. Venea în Craiova și de fiecare dată trecea pe la George, fratele cel mare. A fost o relație strânsă pentru că au fost doi frați autentici. Și cu Ionică avea o relație bună, dar acesta avea un alt fel de temperament. Pentru George avea un respect ca pentru un ­părinte. 

Cunoașteți unde se află manuscrisele lui Sorescu în prezent?

Se află aproape în totalitate la George Sorescu, era firesc să fie la el. Știam că mai sunt și la București, la casa lui Marin Sorescu, și se încearcă republicarea lor în colecția „Opere fundamentale” la Fundația Națională pentru Știință și Artă. Ediția Sorescu este făcută de Mihaela Podocea Constantinescu, rudă din neamul Soreștilor. Urmează, din câte știu eu, ca Radu Sorescu (fiul lui ­George Sorescu, el însuși scriitor, are câteva piese de teatru și doctoratul cu o teză despre Octavian Paler), care acum conduce Fundația Marin Sorescu, să-i dea domnului Eugen Simion toate manuscrisele ca, pe baza colaționării lor, să apară ediția completă Marin Sorescu și aceste manuscrise, într-adevăr, aduc o notă aparte în biografia spirituală soresciană.

Era conștient că este ambasadorul României prin călătoriile sale?

Era convins de acest lucru și îi populariza foarte mult pe autenticii scriitori. Pe Noica, de pildă, l-a făcut cunoscut peste hotare. Noica, se știe, era oarecum într-un turn de fildeș la Păltiniș și Marin Sorescu l-a adus în redacția revistei „Ramuri”, astfel având acces la el toți scriitorii ­tineri din Craiova. Noica voia să fie un fel de antrenor cultural, să recruteze tineri pe care să-i învețe carte, în primul rând să știe greaca și latina și apoi filosofia. În sensul acesta l-a adus pe Noica, l-a și publicat în revista „Ramuri”. Deși Noica nu era bine văzut de regim, Sorescu a avut acest curaj. Și pe marile perso­nalități stabilite în străinătate le cunoștea, avea o relație cu marii scriitori, cu Eliade, cu Emil Cioran. Povestește Tudor Gheor­ghe în cartea Interviuri cu Mircea Pospai despre întâlnirea de la Paris dintre Emil Cioran și Marin Sorescu. Amândoi erau gângavi, numai Tudor Gheorghe poate să relateze această întâlnire, pentru că era de față, le-a cântat. Își vorbeau, nu terminau o frază, că celălalt intervenea. Deși se bâlbâiau, la jumătatea frazei deja se înțelegeau. Era o discuție ca între doi surdomuți, dar genială, Tudor Gheorghe povestește această scenă care ar fi trebuit înregistrată, pentru că a fost o discuție între două mari genii. Una dintre acuzațiile împotriva lui Sorescu este că nu voia să-l publice pe Emil Cioran, o minciună mai mare ca aceasta nici că se putea. L-a publicat pe Cioran, a avut și drepturi de autor de la Emil Cioran, dar iată că a fost o manipulare groaznică la adresa lui Sorescu, că el nu era de acord cu diaspora. Nu, nu era de acord cu unii, dar cu Eliade, Cioran, Eugen Ionescu a avut o relație deosebită. Poate că o contribuție mică a avut-o și Marin Sorescu pentru ca Eugen Ionescu să accepte să i se joace piesele în România. O relație specială a avut cu Ștefan Baciu din Honolulu, cu Constantin Virgil Gheorghiu, cu Vintilă Horia, cu G. Uscătescu, marii scriitori din exil în general, pentru că erau mari creatori și era nevoie să facă carieră și în România.

Ați spus că jurnalul a fost scris spre a fi publicat, dar corespondența se aștepta să fie publicată, mai ales cea cu prof. George Sorescu?

Nu, atunci când au corespondat nu a avut probabil acest gând. Firește, când i-a spus lui George că se bucură de faptul că este în spital pentru că a mâncat o portocală, nu s-a gândit că se va publica. Însă corespondența privește și relații despre intimitatea sa, despre mentalitatea și traiul omului. 

Evident, dar pe parcurs s-a gândit, credeți că a discutat cu George Sorescu despre publicarea corespondenței?

Nu, nu cred, dar știți că și corespondența lui Eminescu s-a publicat și au fost discuții aprinse atunci, în epocă. Garabet Ibrăileanu a spus că nu trebuie să publicăm un rând al lui Eminescu dacă el nu a dorit să le publice, inclusiv poeziile postume. Iorga, cu autoritatea lui, a spus că nici un rând de Eminescu să nu rămână în afara publicării și iată că, publicându-se absolut tot, s-a adus o contribuție esen­țială la cunoașterea persona­lității lui Eminescu, altfel de cum o știam noi până atunci. Știam despre Eminescu, pentru că așa ni s-a indus, că era un neglijent, că era murdar, că nu avea bani, iar ­Vatamaniuc a publicat chiar și notele de la spălătorie, era scrisul lui Eminescu, care nota: o cămașă, un flanel, nu mai știu ce și cât costa. Aceasta este o dovadă că era un om foarte curat. G. ­Sorescu a continuat publicarea „Jurnalelor” și a corespon­denței.

Deci, ele nu sunt în detrimentul scriitorilor, mai ales dacă sunt sub titlul de laborator al creației?

Da, sigur, ele întregesc personalitatea autorului. Ca laborator al creației e nevoie totuși de o casă memorială „Sorescu”, pentru că el avea valori patrimoniale extraordinare, nu numai opera lui, pictura lui, manuscrisele, dar avea, în casa de la București, obiecte însemnate din secolul al XIV-lea, icoane pe sticlă și lemn, avea o ladă de zestre veche, sculpturi vechi, o sculptură dăruită chiar de ziua de naștere a poetului (29 februarie) de Marcel Guguianu, unul din marii sculptori, care i-a spus: „Mărine, uite, ți-am adus un cap”. Sorescu i-a răspuns în glumă, pentru că erau prieteni: ­„Lasă-l aici și poți să pleci!”.

Dacă ar mai fi trăit, ce credeți că ar fi scris mai mult, poezie, dramaturgie?

E greu de dat un răspuns, pentru că este vorba despre inspirația de moment, dar cred că s-ar fi axat mult și pe pictură, pentru că astfel se descărca. Avea și în apartamentul său din Craiova un soi de atelier de pictură, dar și la București. De multe ori eram la el în apartament și urma să plece la București cu trenul, care nu îl aștepta. Avea o strachină cu lapte și pâine din care lua câte o gură și spunea: „Stai, stai, că mai am aici de făcut mâna asta, sau laba asta la câine”.

S-ar fi implicat în viața politică doar pentru a ajuta cultura?

Da, categoric. E mult de discutat și în acest sens. A fost acuzat că în calitate de ministru al culturii nu a făcut mare lucru, ca și cum ceilalți miniștri au fost mari reformatori culturali. Într-adevăr, nu avea geniu în administrare, dar a făcut lucruri extraordinare. În primul rând, în timpul lui s-a făcut acea expoziție celebră găzduită în toate capitalele dunărene cu capodopere românești, „Cloșca cu pui de aur”, Grigorescu, inima reginei Maria etc., etc. În timpul lui Sorescu au mers toate aceste valori patrimoniale în marile capitale europene. Mai țin minte că, într-o iarnă, când a căzut o creangă la Târgu Jiu pe scaunul lui Brâncuși, ministrul Sorescu a plecat pe vremea aceea proastă pentru a vedea situația la fața locului, să se asigure că nu a fost distrus Brâncuși. Era un om care trăia intens, dar nu spunea. Tudor ­Gheorghe are, de asemenea, o secvență cu el, pentru că erau prieteni. Tudor Gheorghe, în opinia mea, este singurul din țară care a înțeles mesajul volumelor La Lilieci.

Marin Sorescu a fost și a rămas un creator de geniu, a cărui valoare este recunoscută și în posteritate. Este, totodată, și un reper moral (despre Revoluția din 1989 a afirmat că aceasta n-a dat și caractere celor care nu le aveau din naștere), de care tinerii au mare nevoie. A fost, neoficial, un ambasador cultural, un scriitor născut, nu făcut, care a așezat România pe harta literară a lumii.

(Interviu realizat de Simona Pîrvu)

Citeşte mai multe despre:   Marin Sorescu