Asistența socială, o formă de slujire a aproapelui

În timpul pandemiei de COVID-19, monahia Polixenia Nistor, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, specializarea Asistenţă socială, a crezut de cuviinţă că cea mai bună formă de a-i ajuta pe vârstnici este să le bată în poartă şi să-i întrebe de necazuri. Însoțită de studenţi, a ascultat poveștile a peste o sută de bătrâni, a „pansat” răni şi a găsit soluţii punctuale pentru a le face viaţa mai ușoară. A oferit astfel un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte meseria de asistent social. În interviul acordat Ziarului Lumina ne-a vorbit despre nevoile vârstnicilor, dar şi despre cum putem, fiecare dintre noi, sluji aproapelui nostru.

Ce face, pe scurt, un asistent social?

Studiază contextual problemele unui grup vulnerabil, ale unei persoane aflate într-o situaţie dificilă, şi apoi încearcă să intervină şi să îmbunătățească starea acesteia cu ajutorul resurselor pe care le are la dispoziţie sau pe care le poate accesa prin diferite mijloace.

La momentul potrivit îi oferim beneficiarului ceea ce, ca profesionişti, credem că are nevoie, însă fără a ne asuma noi meritele. Prin modul în care gestionăm problema vom încerca să dăm naştere sentimentului că el s-a ajutat singur. Astfel îl valorizăm şi pe viitor va reuşi singur, fără a fi dependent de cineva. Chiar şi când trece prin criză, persoana vulnerabilă trebuie să aibă, în final, sentimentul că se poate ajuta singură.

Cu ce vine în plus un asistent social teolog?

Asistentul social teolog are, spun eu, o dublă oportunitate: de a „trata” problemele din punct de vedere social şi asistențial, dar şi din punct de vedere spiritual. Ne dorim să-i formăm pe studenţii noştri astfel încât ei să fie capabili să acționeze pe toate planurile fiinţei umane, să atingă şi sufletul, nu doar partea materială, pentru că, de multe ori, problemele sociale au o etiologie spirituală.
Comunicarea, de exemplu, e un instrument de intervenţie deoarece omul îşi împărtăşeşte emoțiile, neputințele, neîmplinirile; în limbaj popular spunem că persoana în cauză îşi descarcă sufletul. Şi este un tip de consiliere, să-i spunem, spiritual-psihologico-socială pentru care viitorii absolvenți trebuie să fie pregătiţi să o abordeze acolo unde îşi vor desfăşura activitatea.
 
Implicaţi studenţii în multe proiecte ai căror beneficiari sunt persoanele vârstnice. Ce rol au aceste interacțiuni în procesul de formare a viitorilor asistenți sociali?

Îi ajută foarte mult în formarea lor profesională: vin în contact cu omul aflat în nevoie, învaţă cum se face o anchetă socială, au posibilitatea să se documenteze la faţa locului, să observe... Ştiţi, studenţii fac practică şi la anumite instituţii, unde studiază un dosar, ceea ce este, fără îndoială, foarte util, însă când mergi pe teren şi cunoşti omul în mediul lui de viaţă, deja vorbim despre un câștig foarte mare şi de o parte, şi de cealaltă. Studenţii, pe de o parte, învață nu doar să facă o anchetă socială, ci şi să asculte, să afle chiar de la persoana vulnerabilă care este problema şi, fiind în interacţiune directă, se poate găsi mult mai uşor cauza care a dus la acea nevoie. Pe de altă parte, ce poate fi mai benefic pentru un om decât să simtă că semenilor le pasă cu adevărat de el?!

Şi revenim la comunicare, la nevoia vârstnicilor de a fi ascul­tați...

Da... Am avut un proiect pe care l-am derulat cu studenţii noştri în pandemie în câteva sate defavorizate de lângă municipiul Iaşi. Cred că a fost proiectul cu cele mai mari satisfacții pe care le-am trăit dacă vorbim despre vârstnici. Mergeam de dimineaţa, cu trei, patru studenţi, şi până seara intram în casele lor şi făceam anchete sociale: starea financiară, condiţiile de locuit, starea de sănătate, condiţia socio-psihologică, relaţia cu familia, cu vecinătatea etc. Şi unde am simţit că este mai multă nevoie, acolo am intervenit ulterior cu pachete cu cele de trebuință.

Însă dorinţa cea mai vizibilă era aceea de a vorbi despre viaţa lor, iar darul nostru cel mai de preţ era să-i ascultăm. Puteam să le ducem orice, însă cea mai mare bucurie în ochii lor se vedea atunci când le spuneam că nu ne grăbim, că vom sta cu ei până îşi vor termina de spus povestea.

Cei mai mulţi bătrâni sunt singuri şi trăiesc, din păcate, durerea abandonului propriilor copii. Nu vin cu anii la părinţi, chiar dacă distanţa care-i desparte nu e mai mare de 10-15 kilometri. E dureros; în unele cazuri vorbim de conflicte familiale vechi, în altele de poverile copiilor care-i împiedică să vină să-şi vadă părinţii, însă în unele situaţii este şi multă nepăsare. Vorbim aici de copii care au profesii foarte sus-puse în societate şi nu-şi ajută părinţii cu absolut nimic.

În aceste condiţii, bătrânii vedeau în noi oportunitatea de a investi sentimente, de a ne mărturisi neputin­țele, provocările, dar şi visurile, pentru că, în ciuda vârstei înaintate, toţi aveau visuri.

Ştiu că derulați aşa-numite pro­iecte „inter-generaționale”. Ne puteţi împărtăși mai multe detalii?

Cum spuneam, vârstnicii trăiesc sentimentul de inutilitate socială şi îl trăiesc într-un mod acut, dureros, iar noi încercăm să atenuăm acest fenomen prin implicarea copiilor şi tinerilor în proiecte inter-generaționale. Pentru bătrâni contează foarte mult că timp de o oră, două, trei discută pe diferite teme cu reprezentanţi ai generației tinere, schimbă o vorbă, povestesc sau ascultă muzică.

Aproape săptămânal îi antrenăm pe studenţi şi vârstnici în activităţi comune care dau un sens existenţei lor. În aceste proiecte colaborăm, de exemplu, cu asocia­ția AFECT şi căminele de bătrâni din municipiul Iaşi.

Preotul dintr-o comunitate îndeplineşte de multe ori şi această meserie de asistent social...

Da, îmi spunea un asistent social dintr-o comună că el, fiind unul singur la atâtea sate, este foarte limitat şi ca timp, şi ca resurse. Iar persoana care are acces mereu în casele oamenilor şi este prezent în comunitate este preotul. Tot preotul este primul care intervine şi mobilizează comunitatea pentru a rezolva problemele.

Rolul preotului în comunitate este foarte important, cum foarte importanţi sunt şi asistentul social, profesorul, medicul şi chiar polițis­tul. Fiecare poate fi mai mult decât o persoană care furnizează nişte servicii, pot fi adevărate pansamente pentru rănile vârstnicilor.

Apoi, comunitatea este la rândul ei formată din oameni. Toţi trebuie să fim atenţi şi la nevoile celor din jurul nostru. În unele sate există şi o tradiţie: bătrânii se vizitează unul pe altul, se ajută între ei, îşi oferă daruri unii altora. De exemplu, de multe ori când îmi sun mama, ea se pregăteşte să meargă la tanti Maria, tanti Ileana, că a auzit de undeva că nu s-ar simţi bine sau pur şi simplu să mai stea de vorbă un timp ca să-i alunge gândurile.

Da, există şi comunităţi mai rigide, unde sentimentul de întrajutorare este mult diminuat, iar cel mai mult se simte acest lucru în urban. Sunt bătrâni cărora nu le sună nimeni la uşă cu săptămânile, să întrebe dacă au nevoie de o cană cu apă. De multe ori vecinii se sesizează prea târziu, iar bătrânii mor singuri în casă. Ce poate fi mai trist de atât?

Cred că trebuie să fim conştienţi că fiecare dintre noi, indiferent de natura meseriei noastre, putem interveni, putem contribui la îmbunătăţirea calităţii vieţii unui vârst­nic, unui copil, unui bolnav etc.

Cum putem face acest lucru?

Pur şi simplu să ne pese, să privim şi în jurul nostru, nu doar spre noi. De exemplu, doi, trei studenţi gândesc un proiect pentru trei, patru persoane vârstnice, doi, trei vecini pot mobiliza alte câteva persoane pentru a ajuta unul sau doi bătrâni neputincioși. Punctual. Poate părea puţin, dar dacă le adunăm pe toate, atunci rezultatul este îmbucurător, ne dă speranţă nu doar că faptele bune prind rădăcini, dar se şi ramifică şi rodesc. Vă dați seama ce minunat ar fi dacă fiecare am face acest lucru în dreptul nostru?

Este nevoie de educaţie, de timp, dar este foarte necesară şi dorinţa de a creşte calitatea vieţii din toate punctele de vedere: social, economic, spiritual.

De multe ori, nevoințele acestea zilnice, realitatea că nu au ce mânca, nu au apă, nu le vine nimeni să-i întrebe de sănătate, le afectează şi aplecarea firească spre spiritualitate şi cad într-o stare de deznădejde că nu doar oamenii i-au uitat, ci şi Dumnezeu. Şi este tragic că un om care a investit în copii, în societate se afundă într-o tristețe vecină cu deznădejdea.

Putem spune că profesia de asistent social este una de slujire a aproapelui?

Sigur. Asta şi facem: ne punem la picioarele celuilalt aflat în nevoie şi încercăm din răsputeri, cu mijloacele pe care le avem la dispoziţie, cu resursele pe care le putem mobiliza, să creștem calitatea vieţii semenilor noştri.

Uneori nici măcar nu e nevoie de intervenţie financiară, ci efectiv doar de a fi acolo lângă persoana care trece prin criză. Şi sunt mulţi oameni care au nevoie de susţinerea noastră.