„Biserica a polarizat dintotdeauna viața comunității”

Arhitectura locuinței tradițio­nale reprezintă o cristalizare a unor formule dezvoltate în timp. Evoluția sa este strâns legată de modul de viață al țăranului, casa fiind considerată expresia edificată a culturii populare. Arhitectul Traian Colțan subliniază că peisajul arhitectural tradițio­nal se remarcă printr-o oarecare unitate stilistică, diferențele existente stând mărturie iscusinței și imaginației meșterului popular de a adapta arhitectura la condițiile locale. În tot acest peisaj geografic și istoric, biserica este o dominantă a realității de zi cu zi a țăranului român. Ea domină satul prin volumul său și dintotdeauna a polarizat viața comunității, subliniind viziunea țăranului român, care atribuie prioritate relației sale cu Dumnezeu.

Vă rugăm să ne vorbiți despre diferențele dintre arhitectura tradițional-populară și cea cultă.

Arhitectura populară sau vernaculară se diferențiază de cea cultă prin faptul că este realizată de nespecialiști, acest tip de arhitectură reprezentând o formulă fidelă de exprimare a dorințelor viitorilor utilizatori, care sunt în majoritatea cazurilor și cei care o edifică. Arhitectura vernaculară tradițională, ale cărei exemple conservate le putem observa în muzeele satelor, se remarcă printr-o unitate la nivelul țării pe care se grefează diferențe datorate condițiilor geografice particulare, surselor și naturii materialelor de construcție sau ocupațiilor utilizatorilor.

Care sunt particularitățile arhitecturii populare (vernaculare) și cum influen­țea­ză acestea tipurile de sate și locuințe tradițio­nale din România de-a lungul vremii?

Un prim palier de analiză al arhitecturii vernaculare pleacă de la tipurile diferite de sate tradiționale, care prin felul lor particularizează modul de grupare a gospodăriilor, dând așeză­rii un caracter propriu. Astfel, putem vorbi despre sate împrăș­tiate, specifice regiunilor montane (exemple: N-E Maramure­șului, Munții Apuseni), care sunt influențate de ocupația de bază a sătenilor, și anume oieritul; sate răsfirate, caracteristice regiunilor deluroase (sunt majoritare) și care răspund activităților economice de tip pomicultură și viticultură; sate adunate, din zonele de șes și câmpie (exemplu: Bărăgan), unde sătenii se ocupă cu agricultura.

Palierul secund de analiză presupune o radiografiere a confi­gurației gospodăriei, în care se remarcă modul diferit de amplasare a casei și a anexelor în curte, relația curții cu strada, tipul de curte, densitatea construitului în raport cu spațiul liber etc., dar poate cel mai important palier de analiză, cel de-al treilea, este cel al obiectului arhitectural propriu-zis, cele mai relevante exemple fiind casa și biserica.

Arhitectura locuinței tradițio­nale reprezintă o cristalizare a unor formule dezvoltate în timp și a cărei evoluție este strâns legată de modul de viață al țăra­nului, casa fiind considerată expresia edificată a culturii populare. Forma arhetipală, bordeiul (specific Olteniei), este o locuință semiîngropată, realizată din lemn și acoperită cu paie. Deși poate fi asociat unor condiții precare de viață specifice păturilor sărace, bordeiul nu a fost neapărat o soluție economică (necesarul de lemn folosit fiind mai mare decât la soluțiile de locuințe supraterane, de unde putem deduce că nu era folosit doar ca lo­cuință temporară sau de criză, ci reflecta opțiunea pentru un anumit tip de locuire).

Casa la sol a evoluat planimetric de la varianta cu o singură încăpere plurifuncțională, căreia i se adaugă în timp camere diferențiate funcțional. Formula „clasică” o reprezintă soluția cu două încăperi, situate simetric față de o treia (tinda, sala), din care se poate intra în camera dinspre stradă, „camera bună”, este destinată invitaților, găzduirii obiectelor de valoare a familiei, iar cea de-a doua cameră, vieții de zi cu zi a familiei. În tindă se intră din prispă, loc de protecție și intermediere a relației exterior-interior, care contribuie foarte mult la diferen­țierea tipologiilor de case. Ea se poate transforma într-un veritabil spațiu exterior, protejat de intemperii - „foișorul” specific zonei etnografice Vâlcea.

După această evoluție a planului prin mărirea și particularizarea funcțională a încăperilor, casa țărănească a trecut și printr-un proces de ridicare de la sol. Apar astfel casele ridicate jumătate de nivel și care adăpostesc semiîngropat beciuri din piatră folosite ca locuri de depozitare protejate. Unele din aceste măsuri sunt răspunsuri directe ale unei nevoi de securitate sporite în niște vremuri tulburi în care jafurile erau frecvente. Se ajunge astfel la casa cu etaj (specifică Munteniei, Olteniei în special, în Argeș și Gorj), în care locuința propriu-zisă este la etaj, parterul opac fiind destinat depozitării fructelor, butoaielor cu vin etc.

Importanța casei tradiționale țărănești în arhitectura românească este dată printre altele și de influențele pe care aceasta le-a generat asupra caselor boierești și de târgoveți sau asupra altor tipuri de locuire (hanul). Acestea preiau modelul sătesc și îi amplifică planurile, oferindu-ne exemple remarcabile (Casa Memorială „Anton Pann” – Vâlcea, Hanul lui Manuc – București etc.)
Așa cum am amintit mai devreme, peisajul arhitectural tradițional se remarcă printr-o oarecare unitate stilistică, totuși, putem observa niște diferențe care stau mărturie iscusinței și imaginației meșterului popular de a adapta arhitectura la condițiile locale: Muntenia – case cu prispă sau foișor; Oltenia – case cu două niveluri și cu pridvor la etaj; Moldova – case cu prispă fără stâlpi de susținere a acesteia; Maramureș – case compacte cu acoperișuri înalte tip coif; Dobrogea – case dezvoltate orizontal, din piatră, cu acoperiș jos și învelitoare din olană; sate săsești – ansambluri omogene în care casa și poarta se articulează compact și formează un plin continuu către stradă. Această adaptare ține seama de materialele de construcție disponibile (pământ în zona de câmpie, folosit în sistemul constructiv cu vălătuci, piatra în zonele montane, și cel mai des folosit, lemnul, a cărui utilizare intensă a condus în timp la înlocuirea lui cu cărămida (exemplu Muntenia). Caracteristicile fizice ale lemnului au permis meșterului popular să îl încarce cu rol decorativ, dezvoltarea tehnicilor de prelucrare contribuind la o gamă largă de decorații care apar nu doar la casă (stâlpi, balustradă, strea­șină, ancadramente), ci și la porțile de acces în curte (cazul Maramureș, Gorj). Aceste deco­rații au o simbolistică aparte, cu motive geometrice, zoomorfe sau fitomorfe.

Care sunt locul și rolul bisericii în această realitate?

La nivelul satului, biserica este o dominantă, reflectând arhitectural importanța culturală a locașului de cult. Ea domină satul prin volumul său, fiind de obicei așezată pe un loc privilegiat, mai înalt în cazul satelor de munte și deal sau central la nivelul satelor de la șes sau câmpie.

Din punct de vedere arhitectural, putem afirma faptul că biserica de lemn, specifică satului tradițional, este un rezultat al influențelor arhitecturii casei țărănești și a bisericilor de zid contemporane cu aceasta. Ca și în cazul locuințelor, unitatea stilistică de la nivelul țării este presărată regional cu caracteristici dintre cele mai frumoase și interesante. Avem astfel un tabloul variat, între care aș aminti: Muntenia – biserica seamănă ca volum cu casa tradițională, diferen­țele firești apar ca urmare a planului specific locașului de cult ortodox cu a sa succesiune în sensul de la intrare - pridvor, pronaos, naos, altar; Moldova – biserica de lemn aduce mult cu bisericile de zid contemporane, având adesea un plan trilobat; Transilvania - biserica de lemn se caracterizează pintr-un plan drept cu pridvor deasupra căruia de multe ori se ridică un impozant turn cu fleșă (interacțiune cu stilul gotic, exemplu bisericilor maramureșene).
Toate aceste mijloace arhitecturale de privilegiere a bisericii ca edificiu în cadrul așezării subliniază viziunea țăranului român, care atribuie prioritate relației sale cu Dumnezeu. Religia în satul românesc este o activitate spirituală centrală, din care se dezvoltă toate forțele de creație ale omului. Ea definește o concepție de viață, o reprezentare a lumii și a ordinii care o guvernează și de aceea Biserica a polarizat dintotdeauna viața comunității.

Speram ca în urma acestei scurte incursiuni în arhitectura populară să avem o imagine mai largă asupra acestui fenomen complex care s-a desfășurat pe acest teritoriu și care ne-a lăsat niște frumoase mărturii construite ale unei culturi profunde și spectaculoase, aceea a satului tradițional românesc.