Despre lumea de astăzi, lumea însăşi spune orice. Dar cum arată ea în viziunea unui ambasador român care a lucrat o viaţă în slujba comunităţii internaţionale este, pentru un gazetar, o provocare. Vă propunem, deci, o discuţie liberă cu un om liber, despre lumea mileniului al III-lea, într-un interviu cu Excelenţa Sa, domnul ambasador Liviu Aurelian Bota.
Excelenţă, sunteţi singurul ambasador român care a ajuns într-una dintre cele mai înalte demnităţi ale ONU. Ce misiuni aţi îndeplinit? Care a fost cel mai delicat moment prin care aţi trecut şi care v-a oferit cele mai mari satisfacţii?
Am lucrat sub drapelul albastru al Naţiunilor Unite 27 de ani, în domeniul dezarmării, al drepturilor omului, iar în ultimii ani am condus operaţiuni de menţinere a păcii. În 1992, am fost în Somalia, apoi, în perioada 1993-1995, am condus misiunea de observatori ONU în Tadjikistan, iar în perioada 1995-1999 am fost în Georgia, ca reprezentant special al secretarului general al ONU şi şef al operaţiunii de menţinere a păcii în conflictul din Abhazia.
Am îndeplinit aceste misiuni cu pasiune şi credinţa că servesc cauze nobile.
Toate misiunile mi-au dat satisfacţii. Am trecut însă şi prin momente dificile. Când am mers pentru prima dată în Tadjikistan, mă gândeam în avionul cargo militar care ne transporta într-o noapte friguroasă de ianuarie: "Doamne, plecăm cinci. Oare câţi dintre noi se vor mai întoarce?" Evident, în astfel de misiuni au loc incidente, sunt şi victime. Când priveşti la televizor ceremonialurile cu drapele, cu focuri de armă, este impresionant. Când eşti acolo, e apăsător.
Sunt recunoscător că am avut şansa să servesc interesele comunităţii internaţionale în asemenea situaţii, pentru că eu însumi am fost victima violării drepturilor omului.
Detaliaţi acest episod din viaţa Excelenţei Voastre.
Din 1980, am fost directorul Institutului Naţiunilor Unite pentru Cercetări în Domeniul Dezarmării. În 1985, de Crăciun, am fost invitat pentru consultări la Bucureşti. Ajuns în ţară, nu mi s-a mai dat voie să plec. Datorită presiunilor internaţionale, în februarie 1988, mi s-a permis reîntoarcerea la post. După 1990, Guvernul României a declarat în Adunarea Generală a ONU că motivele reţinerii mele erau politice şi că acuzaţiile care mi se aduseseră sunt nule şi neavenite.
Ne găsim în faţa unor opţiuni fundamentale
Cu prilejul Zilei Mondiale a Mediului Înconjurător din acest an, la Academia Română aţi afirmat că rezultatele obţinute de ONU în domeniul protecţiei mediului sunt foarte modeste. Care au fost aşteptările forului mondial şi de ce rezultatele obţinute nu sunt pe măsura lor?
Prima conferinţă privind mediul a fost convocată în 1972 la Stockholm. De atunci, preocupările pentru mediu au devenit active pe agenda internaţională. Au fost elaborate proiecţii şi strategii. Cu 20 de ani în urmă, s-a ţinut "Summitul Pământului" la Rio de Janeiro, iar la reuniunea din Kyoto s-a adoptat un text cu valoare juridică, la care unii dintre membrii foarte importanţi ai comunităţii internaţionale nu au aderat. Programele şi strategiile adoptate au fost transpuse în viaţă numai într-o mică măsură, iar mediul a continuat să se degradeze. S-au înregistrat totuşi şi unele progrese în America Latină, în Asia şi, într-o oarecare măsură, în Africa. Omenirea nu va putea să menţină un ritm de progres satisfăcător în lipsa unor măsuri de protejare a mediului. Anul viitor, va avea loc o altă mare conferinţă, tot la Rio de Janeiro, privind dezvoltarea durabilă. Suntem în stadiul când declaraţiile de bune intenţii nu mai sunt suficiente, trebuie acum să adoptăm măsuri concrete care să protejeze mediul. Deciziile majore se iau la nivel internaţional, dar ele trebuie transpuse în viaţă la nivelul statului, al judeţului, al comunei, al individului.
La noi, asta se întâmplă mai greu. Sigur, ştiinţa face progrese, dar oricâte progrese ar face, acestea nu pot înlocui eforturile noastre de a folosi judicios ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat cu atâta generozitate pe pământ.
Excelenţă, cum explicaţi paradoxul cunoaştere-progres-distrugere?
Progresele ştiinţei pot fi folosite spre binele omului, dar şi împotriva lui. Energia nucleară, de pildă, poate să îmbunătăţească calitatea vieţii, dar, în acelaşi timp, ea poate fi folosită şi pentru a distruge. Deasupra noastră şi, din păcate, nu toţi suntem conştienţi de acest lucru, atârnă ameninţarea armelor nucleare. Sigur, raporturile dintre state au ajuns astăzi într-un asemenea stadiu, încât ideea folosirii armelor nucleare este respinsă, dar nu se poate exclude ipoteza că astfel de arme pot cădea în mâini criminale.
Topirea gheţarilor, efectul de seră, reducerea populaţiei globului cu miliarde de locuitori, migraţii masive de populaţii, SIDA, OZN-urile, gripa aviară, gripa porcină, sindromul vacii nebune, bacteria E.coli. Ce sunt toate acestea? Teorii conspiraţioniste sau realităţi care pot arunca omenirea într-un scenariu apocaliptic?
Sunt ameninţări cărora omenirea trebuie să le facă faţă. Nu există un consens privind importanţa acestora, însă este clar că ne găsim în faţa unor opţiuni fundamentale, cu consecinţe pe termen lung. Deşi nu întrevăd un pericol iminent de dispariţie a omenirii, nu este niciodată prea devreme şi nici inutil să te apleci asupra riscurilor cărora trebuie să le facem faţă.
Excelenţă, ce misiuni aţi îndeplinit în numele Guvernului României? Mai este ţara noastră un vector de referinţă în politica mondială?
După 27 de ani în serviciul Naţiunilor Unite, în 1999 mi-am dat demisia, pentru că preşedintele Emil Constantinescu şi ministrul de externe Andrei Pleşu m-au invitat atunci să accept postul de ambasador al României la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), cu sediul la Viena, şi să prezidez, în numele României, Consiliul Permanent al OSCE. Mi s-a explicat că obţinerea preşedinţiei de către România şi exercitarea ei cu succes sunt importante pentru aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană.
În istoria diplomaţiei româneşti sunt câteva momente de vârf, cum a fost de pildă perioada lui Titulescu. În anii '60 ai secolului trecut, noi am început să ne distanţăm de Pactul de la Varşovia, de politica Uniunii Sovietice, afirmându-ne ferm independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială. Aceasta a fost o perioadă de înflorire a diplomaţiei române. Nu totdeauna se percepe corect această politică a României. Am avut în acea epocă, cel puţin zece ani, o diplomaţie de vârf. Făceam o politică globală. Noi apăram respectarea principiilor Dreptului Internaţional, principiilor Cartei Naţiunilor Unite, pentru că violarea acestora, nepedepsită în orice parte a lumii, o percepeam ca o ameninţare la adresa principiilor noastre. Am fost implicaţi în mod creator în acţiuni de importanţă capitală pentru societatea contemporană: în conflictul din Orientul Mijlociu, în conflictul dintre China şi URSS etc.
Am o mare admiraţie pentru Ion Gheorghe Maurer, care a fost unul dintre gânditorii acestei politici. Am o mare admiraţie pentru academicianul Mircea Maliţa, care a dat strălucire acestei politici. Am avut şi o recunoaştere internaţională prin Corneliu Mănescu, ales preşedinte al Adunării Generale a ONU. Era pentru prima dată când un cetăţean al unui stat din Pactul de la Varşovia era învestit cu o asemenea magistratură.
Diplomaţia română a răspuns atunci unor obiective care astăzi nu mai sunt aceleaşi. Suntem în Uniunea Europeană şi trebuie să participăm la construcţia ei. Nu numai prin absorbţia de fonduri, spre exemplu, ci prin construcţia unei Europe a naţiunilor care să ne ducă pe toţi înainte. Suntem membri ai NATO, organizaţie diferită astăzi de cea de acum 40 de ani. Lucrăm ca parteneri în aceste organizaţii. Mai puţin spectaculos, ce e drept, dar nu aş spune că mai puţin important. Sigur, totdeauna se poate face mai mult şi mai bine. Îmi doresc ca tinerii diplomaţi români să ştie că în trecutul nostru am avut mari diplomaţi, de la Kogălniceanu până astăzi, personalităţi care au ridicat prestigiul României.
Fiecare moment are nevoie de un anumit tip de diplomaţie. Pe mine mă deranjează când acţiunile de politică externă ale statului român sunt tratate superficial. Avem de-a face cu interese superioare ale României, care trebuie tratate cu grijă şi demnitate.
A merge la biserică nu este doar un mod de a socializa
Credeţi că lumea actuală poate fi atrasă într-un nou război nimicitor? Care ar putea fi cauzele declanşării unui asemenea conflict şi, în acest context, diferendele de ordin religios mai pot declanşa crize care pot degenera în conflicte armate planetare?
Eu nu cred că sunt posibile astăzi conflagraţii mondiale. În acelaşi timp, nu elimin riscul unor conflicte mai mari, în absenţa unor măsuri asumate. Pacea pe care ne-a dat-o Dumnezeu trebuie să o păstrăm şi să o construim prin proiecte între noi, între state, între indivizi. Toţi trebuie să contribuim la crearea unui climat în care un război să nu mai fie posibil. Mijloacele de distrugere sunt uriaşe. Nu numai existenţa armelor în sine reprezintă un pericol, ci doctrinele, politicile care preconizează utilizarea lor. Ce ar putea duce la un conflict? O mulţime de factori. De pildă, atacurile cibernetice care afectează securitatea statelor.
În ultimii ani, a apărut tot mai mult ideea antagonismelor religioase, elegant descrise ca o coliziune a civilizaţiilor. Multe războaie au fost purtate sub drapelul unor religii. Eu disting însă acest aspect de valorile spirituale, pe care le poartă Bisericile, religiile.
Nu cred că suntem aproape de o conflagraţie mondială generată de divergenţe religioase. Cei care au participat la mişcările din Tunisia, din Egipt şi din celelalte ţări din zonă sunt tineri înzestraţi tehnologic, care comunică între ei. Pe ei nu i-au scos în stradă lozinci fundamentaliste. Riscuri există. Trebuie să avem ochii deschişi şi o atitudine vigilentă.
Cum vedeţi lumea creştină de astăzi? Ce importanţă mai au istoria şi tradiţia ortodoxă în contextul globalizării? Ce rol credeţi că poate juca Biserica în rezolvarea crizelor?
Eu sunt creştin. Noi, românii, suntem creştini. Pe noi toţi ne leagă credinţa străbună. Mesajul ei este unul al blândeţii, al înţelegerii, al pocăinţei. Mergem la biserică pentru a ne reculege, pentru a reflecta la ce am făcut şi ce ar trebui să facem. Este un proces de curăţire interioară. Din acest punct de vedere, practicarea religiei este foarte importantă.
Biserica Ortodoxă Română este autocefală. Ea are preocupări privind statul, poporul, naţiunea. De aceea, joacă un rol capital în coeziunea naţiunii. Eu unul sunt conştient că în România sunt cel puţin trei instituţii ca valori esenţiale: Biserica, Academia şi Casa Regală.
Când conduceam operaţiunile de pace din Abhazia, m-am confruntat cu situaţii delicate. Problema Bisericii Ortodoxe din Abhazia devenise parte a conflictului separatist.
Am discutat cu patriarhul georgian, cu patriarhul Rusiei, cu creştini din Abhazia pentru ca problemele Bisericii să nu adauge elemente agravante conflictului deja izbucnit în Abhazia. Este important ca factorii politici să nu trateze cu superficialitate problemele Bisericilor. În lumea în care trăim, Biserica are o valoare fundamentală. De aceea, ea este chemată să joace un rol important în armonia internă dintr-un stat. Credinţa în Dumnezeu nu este numai o chestiune de dogmă. Ea are o traducere practică în comportamentul şi atitudinea noastră, a tuturor, aici pe pământ. Din acest punct de vedere, credinţa continuă să fie foarte, foarte importantă în lumea globalizată de care pomeneaţi.
În slujba aspiraţiilor nobile ale propriului popor
Excelenţă, în urmă cu doi ani, Republica Franceză v-a apreciat activitatea înmânându-vă Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare. Ce alte distincţii aţi mai primit de-a lungul carierei?
La a zecea aniversare a încheierii păcii din Tadjikistan, preşedintele acestei ţări mi-a înmânat "Ordinul Naţional Dusti" ("Prietenia") pentru contribuţia mea la realizarea păcii. O altă distincţie, care m-a onorat foarte mult, a fost "Medalia OSCE", pentru întreaga activitate, pentru activitatea în serviciul Naţiunilor Unite şi pentru munca desfăşurată ca preşedinte al Consiliului Permanent al OSCE.
În România, preşedintele Emil Constantinescu mi-a decernat Medalia "Serviciul Credincios" în Grad de Mare Ofiţer, iar ulterior, preşedintele Traian Băsescu mi-a decernat Medalia "Meritul Diplomatic" în Grad de Mare Ofiţer, cea mai înaltă distincţie în profesia noastră.
În 2008, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a semnat decretul prin care mi s-a decernat Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare, în Grad de Ofiţer.
Apreciez în mod deosebit motivaţia care a stat la baza acestei hotărâri, prezentată de către ambasadorul Franţei, Francois-Xavier Deniau, la ceremonia de decernare a însemnelor Legiunii de Onoare de la Viena: "Domnule ambasador, am onoarea ca la finalul unei cariere strălucite să decorez un mare oficial internaţional, un mare diplomat, un mare prieten al Franţei şi un om liber, drept mulţumire pentru serviciile pe care le-a adus comunităţii internaţionale".
Excelenţă, cine este Liviu Aurelian Bota, omul? Ce pasiuni are?
Când eşti întrebat cine eşti, înseamnă, înainte de toate, de unde eşti şi al cui eşti. Sunt născut în comuna Someş-Odorhei, judeţul Sălaj. Mama a mers la ţară să mă nască în comuna de origine a familiei, pentru că părinţii mei considerau importantă rădăcina de unde ne tragem. De aceea, am şi acest nume de origine latină, Liviu-Aurelian, care, pentru mine, a fost întotdeauna foarte important, pentru că el reflectă o atitudine a părinţilor mei.
Am avut şi o şansă: am studiat la Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova, unul dintre cele mai prestigioase din lume. Eu am un cult pentru familie. Sunt căsătorit de aproape 50 de ani, am o fiică şi un ginere.
Mie îmi place muzica clasică, pe care o ascult aproape în exclusivitate. La Viena am iniţiat un concert anual cu scopuri caritative, care se află deja la a opta ediţie, în celebra Brahms-Saal al "Musikverein". Se numeşte "Ambassadors in Concert", este un eveniment de muzică clasică susţinut de ambasadori. Când ai o anumită vârstă, te gândeşti să faci totdeauna ceva pentru alţii. Academicianul Mircea Maliţa a creat la începutul anilor '90 Fundaţia Universitară a Mării Negre. El m-a contactat şi mi-a propus să fiu preşedintele fundaţiei. Am acceptat. Activitatea aceasta mă ţine acum mai mult în ţară şi o fac cu mare plăcere. Consider că îmi servesc ţara. De fapt, şi când eram în serviciul Naţiunilor Unite am avut conştiinţa că, servind organizaţia, de maniera în care am făcut-o, eu servesc cele mai înalte aspiraţii ale propriului meu popor.
Liviu Bota, carte de vizită
Liviu Aurelian Bota deţine din 1999 gradul diplomatic de ambasador. A studiat la Institutul de Relaţii Internaţionale din Bucureşti, la Institutul de Relaţii Internaţionale de la Moscova, la Academia de Drept Internaţional din Haga şi la Friends World College din New York. A intrat în serviciul diplomatic românesc în anul 1961. În perioada 1971-1999, a fost funcţionar internaţional ONU, ultima funcţie fiind cea de subsecretar general al ONU, reprezentant special al secretarului general şi şef al Misiunii de Observatori ai ONU în Georgia, aceasta fiind cea mai mare funcţie deţinută vreodată de un român în sistemul ONU. Din 1999, a fost ambasador la Misiunea României pe lângă Organizaţiile Internaţionale de la Viena. S-a născut în 1936 în comuna Someş-Odorhei din judeţul Sălaj.
Interviu realizat de Dumitru Manolache
