Caii lipițani, element de patrimoniu UNESCO aproape necunoscut

Patrimoniul UNESCO din România s-a îmbogățit, la 1 decembrie 2022, cu două elemente noi - „Arta cămășii cu altiță” și „Tradiția de creștere a cailor de rasă lipițană”. Acest din urmă element a făcut obiectul unui dosar multinațional și reprezintă una dintre reușitele majore ale României din ultimii ani în ceea ce privește prezența pe Lista Reprezentativă a patrimoniului mondial. Despre importanța menținerii acestei tradiții și despre povestea cailor lipițani am discutat cu cercetătoarea Ioana (Repciuc) Baskerville, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii și punct focal național pentru respectarea Convenției UNESCO din 2003.

În ultima perioadă, multe voci au spus că adevărata victorie re­centă a României în ceea ce pri­vește patrimoniul a fost nu includerea „Artei cămășii cu altiță“ pe Lista Reprezentativă UNESCO, ci includerea „Tradiției de creș­tere a cailor de rasă lipi­țană“. De ce poate fi considerată aceasta o victorie mai însemnată?

Sunt mai multe rațiuni pentru care introducerea acestui element pe Lista Reprezentativă este mai importantă, deși înțeleg atașa­men­tul societății civile față de arta cămășii cu altiță, care este relevantă și are o susținere culturală mult mai importantă. Primul motiv ar fi că orice dosar multinațional este mai complicat și în același timp mai relevant din punctul de vedere al patrimoniului. De aceea, Convenția UNESCO din 2003 și tot mecanismul care protejează, la nivel inter­național, patrimoniul cultural ima­terial încurajează astfel de colaborări. Este considerat un exemplu de bună practică să ai capacitatea de a găsi un element de patrimoniu comun mai multor țări pentru a construi împreună o expertiză. Pentru că acum există o puternică ten­dință a statelor de a pune accent pe patrimoniul propriu, o tendință naționalistă să-i spunem. Iar patrimoniul a fost și este folosit, din păcate, ca o armă ideologică pentru promovarea statului, a statului- națiune. Dacă în secolul al XIX-lea această tendință avea o motivație logică, în zilele noastre nu ar trebui să aibă o motivație la fel de puternică. Instituții precum UNESCO au fost create pentru a asigura pacea mondială și ar dori ca noi să fim mai concentrați pe subiecte de patrimoniu comun, să vedem ce ne poate aduce împreună, nu ce ne dezbină.

A doua rațiune este aceea că acest dosar a fost considerat excepțional din punctul de vedere al alcătuirii lui. Asta înseamnă creditarea la nivelul cel mai înalt al UNESCO a expertizei țărilor care au colaborat la acest dosar.

A treia rațiune constă în faptul că UNESCO încurajează propunerea de dosare care să conțină elemente de patrimoniu cultural ima­terial care pot răspunde problemelor lumii în care trăim. Iar una dintre aceste mari probleme este legată de felul în care protejăm mediul de viață. Caii lipițani fac parte din mediul de viață și creșterea lor, a animalelor, în general, printr-o metodă tradițională, ne ajută să ne păstrăm ecosistemul în echilibru, este importantă pentru biodiversitate. Dacă ei nu s-ar hrăni cu iarbă, ar crește arbuști și s-ar schimba caracteristicile ecosistemului. Noi nu ne dăm seama, spre exemplu, cât de important este că oile pasc, cât de important este că albinele polenizează plantele.

Și poate că a patra rațiune ar fi că acest element de patrimoniu, caii lipițani, nu este cunoscut nici măcar în România. Deci cu atât mai important este să-l descoperim, să-l promovăm și să-l arătăm la nivel internațional. 

Sunteți autoarea părții româ­nești a dosarului. Care e povestea acestui dosar multinațional?

Eu m-am ocupat de dosar în calitate de expert în patrimoniu cultural imaterial. Dar n-aș fi făcut nimic dacă n-aș fi avut lângă mine zootehniști, medici veterinari, spe­cialiștii care gestionează hergheliile de lipițani de la Sâmbăta de Jos (Țara Făgărașului) și de la Beclean (Bistrița-Năsăud).

Dosarul a început în 2017, la inițiativa Sloveniei, țară în care există localitatea Lipizza, cea care dă denumirea rasei. Slovenii au înțeles încă de la început că, deși își doresc să fie promovați la nivel internațional pentru scopuri turistice și comerciale, trebuie să fie deschiși și au chemat alături toate țările în care această tradiție de creșetere a cailor lipițani a fost creată în mod organic, de către Imperiul Habsburgic. Rasa lipițană a fost creată în 1580 pentru a răspunde nevoilor tehnice ale puterii imperiale. Toate țările din dosar (Italia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, România, Croația, Bosnia-Herțegovina și Austria) au avut teritorii aflate la un moment dat sub stăpânirea habsburgică. Dosarul a avut legătură și cu faptul că exista deja la nivel internațional o colaborare între țările în care sunt crescuți lipi­țanii, sub umbrela Federației Inter­naționale a Lipițanilor, care adună crescătorii privați și de stat din toată lumea. Subliniez că lipițanii din România au ajuns nu numai în toate celelalte șapte țări din dosar, ci și pe alte continente - în Australia, în China. 

Câți cai din rasa lipițană există astăzi în Europa?

Există câte o singură herghelie în fiecare țară, cu excepția României, care are două. Dar există și foarte mulți crescători privați, așa că un număr exact al cailor nu se cunoaște. Și, deși Federația Inter­naț­ională a Lipițanilor încearcă să țină sub control și să afilieze toți crescătorii particulari din lume, este foarte greu, pentru că unii pur și simplu nu se afiliază. În Italia există un registru în care sunt trecute toate liniile genetice ale cailor lipițani din secolul al XIX-lea și până acum, iar denumirea cailor ține cont de această numărătoare.

Știm însă care sunt efectivele de lipițani din hergheliile de stat din aceste țări. România are cel mai mare efectiv - în jur de 300-400 de cai. De asemenea, pentru herghelia de la Beclean mai ales, este cunoscută ca fiind țara în care se menține linia de lipițan negru. Lipițanii se nasc negri și devin din ce în ce mai albi. Dar linia de la Beclean este neagră - se nasc negri și rămân negri. 

Care e elementul particular în cazul acestei rase?

Sunt cai nu foarte pretențioși din punctul de vedere al hranei, tocmai pentru că s-au adaptat foarte bine la mediul de viață. Pot fi folosiți pentru sporturi ecvestre, pentru călărit, dar și pentru concursuri specifice, în cadrul cărora le sunt apreciate calitățile (caracteristice genetice, aspect, modul de îngrijire). Hergheliile de stat din România primesc foarte multe premii pentru acești cai. Dar lipițanii au fost folosiți și la muncile câmpului. De altfel, oamenii care vor să-și îmbu­n­ătățească efectivele de cai pe care-i folosesc în gospodărie au dreptul să primească material genetic în mod gratuit de la cele două herghelii de stat. Acest lucru s-a întâmplat în mod natural în Țara Făgărașului, importantă zonă pentru creșterea animalelor. Caracteristica lor este puterea; sunt niște cai atletici, impozanți. Există crescători în Țara Făgărașului care cresc acești cai din pasiune. E un animal de care nu se pot despărți. Părinții lor, bunicii lor au crescut lipițani și i-au folosit pentru deplasare. Ei nu-i mai folosesc pentru asta acum, evident. Dar a crește lipițani face parte din ADN-ul familiei.

De ce e important ca tradiția aceasta să fie menținută?

În afară de motivațiile științifice deja menționate, care sunt importante pentru a putea duce mai departe lumea în care trăim, cred că este vorba și despre o chestiune emoțională. Patrimoniul cultural imaterial este, de fapt, despre emoție. La UNESCO, lucrurile se desfășoară la cel mai înalt nivel, discuțiile țin de expertiză, de domeniul științelor, regulile sunt foarte stricte, dar marele avantaj este că atunci când vorbim despre patrimoniu, vorbim despre emoție. Este acea emoție pe care ți-o creează credința ta că ești în consens cu trecutul și cu viitorul, chiar dacă vorbim despre cai sau despre crescătorii de cai, conștiința ta că ești parte a unei lumi care își menține datele principale. Pe mine asta mă mână în luptă, ca expert în patrimoniu cultural ima­terial.