Calea reîntoarcerii în rai

Postul, adică perioada de înfrânare de la anumite mâncăruri spre folosul trupului şi al sufletului, este, în acelaşi timp, un act de cult, un mijloc de desăvârşire creştină. Părinţii îmbunătăţiţi ai Bisericii laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă, iar din interviul ce urmează, cu părintele Gheorghe Holbea, conferenţiar în cadrul catedrei de Teologie Sistematică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, aflăm despre folosul duhovnicesc al postului, aşa cum reiese din învăţătura Părinţilor filocalici, despre raportul dintre calitate şi cantitate în întreg acest proces şi despre rostul postului în vremurile noastre.

Părinte Profesor Gheorghe Holbea, ce spun părinţii din Filocalie despre folosul postului?

Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au văzut în post un act de virtute şi de cult, un mijloc de urcuş duhovnicesc şi de luptă împotriva patimilor. În plan personal, postul constituie un exerciţiu pentru înnoirea vieţii, pentru întronarea supremaţiei duhului asupra trupului, pentru a ajunge la echilibru lăuntric. Prin post sunt disciplinate instinctele, voinţa se întăreşte şi raţiunea se face sănătoasă.

Majoritatea Părinţilor au văzut în post un mijloc de a supune ceea ce este rău şi inferior în noi şi, în acelaşi timp, o dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

Creştinul trebuie să postească în mod conştient, unind nevoinţa cu iubirea, deoarece, după cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „toată asceza lipsită de iubire este străină de Dumnezeu“. Pentru a fi autentic, postul trebuie însoţit de fuga de orice ură faţă de aproapele, de dispute şi certuri, de calomnie şi defăimare, de slavă deşartă, de făţărnicie, ipocrizie şi scandal. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că, atunci când ne angajăm pe calea postului, trebuie să practicăm, în acelaşi timp, toate virtuţile: cele ale sufletului, precum şi cele ale trupului, iar Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că „adevăratul post e despărţirea de răutate, înfrânarea limbii, reţinerea de la mânie, tăierea poftelor, defăimărilor, minciunilor şi jurămintelor strâmbe“.

De obicei, postul este văzut cu referire specială la vindecarea de patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia). Părinţii filocalici ne învaţă că toată mâncarea şi toată îmbuibarea primeşte înlăuntrul nostru plăsmuirea nălucirii spurcate şi chipuri neruşinate, care se nasc din ele şi ies la iveală şi se arată în locul cel ascuns al cugetării noastre şi provoacă o împreunare ascunsă cu lucrurile spurcate.

„Pentru omul dependent de confort, postul este greu de înţeles“

Într-o societate consumistă nu este oare anacronic să mai impunem regulile postului, destul de aspru, specific Bisericii noastre Ortodoxe? Credeţi că o adaptare a postului la starea de stres a lumii contemporane ar fi oportună?

În Biserica Ortodoxă nevoinţa este la mare cinste şi acest fapt este confirmat de perioadele mari şi multe ale postului, de slujbele lungi, de participarea la acestea prin ascultarea lor în picioare, de canoane sau epitimii mai aspre pentru cei păcătoşi, de privegherile sau slujbele de noapte etc. Pentru omul societăţii de consum, dependent de confort, este foarte greu de înţeles postul pentru o perioadă îndelungată.

Postul este greu de înţeles în spiritul său de către omul contemporan, a cărui conştiinţă este influenţată de cultura ateistă în care trăieşte. Idealurile omului societăţii de consum sunt plăcerea, succesul, bunăstarea, prosperitatea şi autarhia. Mai mult, conştiinţa păcatului este aproape absentă în lumea noastră, ba uneori el este înţeles ca o neputinţă a omului de a-şi satisface sau de a nu-şi satisface dorinţele sau poftele ascunse.

„În starea de post, Dumnezeu este cel mai aproape de noi“

Există şi mulţi „apologeţi“ care consideră că asprimea postului în Biserica noastră nu mai este în consens cu lumea în care trăim şi, de aceea, Biserica ar fi datoare să renunţe la posturile lungi şi la nevoinţele aspre pentru „a câştiga lumea“. Însă aceasta nu înseamnă altceva decât căderea şi transformarea Bisericii în „lume“ sau conformarea, confundarea Bisericii cu lumea. Biserica nu urmăreşte doar „să-i atragă“ pe oameni, ci îi cheamă la întâlnirea cu Mântuitorul Hristos pe o cale în care se manifestă libertatea omului în firea sa după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu.

Se invocă adesea faptul că rezistenţa omului la suferinţă, la lipsuri sau la alte greutăţi a scăzut astăzi într-un mod simţitor. De asemenea, condiţiile actuale de viaţă îl fac pe om hipersensibil, nervos şi gata să se prăbuşească. Postul, însă, nu urmăreşte mortificarea sau îmbolnăvirea trupului, ci, din experienţa Sfinţilor Părinţi, învăţăm că, în starea de post, Dumnezeu este cel mai aproape de noi şi ne întăreşte prin harul Său.

„Starea de post, singura care ne arată calea spre libertate în Dumnezeu“

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi cu privire la cantitatea şi calitatea postului?

Din experienţa Părinţilor, „fuga de săturare“ şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale deoarece fiecare trebuie să-şi fixeze propria sa regulă, după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Au existat diferite reguli în ceea ce priveşte ţinerea postului, care erau diferite de la o mănăstire la alta. Se ştie că pentru mireni abţinerea de la carne reprezintă o particularitate a Postului Mare, dar ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănâncă niciodată carne, pentru a imita pe Hristos şi pe Sfântul Ioan Botezătorul, despre care Sfânta Scriptură nu spune niciodată că au mâncat carne, dar şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este decât un vast Post Mare.

Postul este firesc naturii umane şi arată încă din starea paradisiacă diferenţa dintre om şi lume şi este modelul de comportare a omului faţă de lume. Aşadar, postul este natural firii omului şi este necesar pentru ca să nu ne confundăm cu materia. Fiind în firea omului starea de post, este singura care ne arată calea spre libertate în Dumnezeu.

Postul este practicat nu pentru că trupul este dispreţuit, ci pentru că el trebuie înfrânat şi readus la starea lui firească, a supunerii faţă de suflet. Toate canoanele Bisericii ne arată că, prin post, creştinul nu dispreţuieşte nicidecum materia sau trupul, ci scopul său este de a le integra vieţii duhovniceşti şi transfigurării.

„În timpul Postului Mare, creştinul trebuie să se hrănească cu virtuţi

şi cu contemplaţie“

Precizaţi care este legătura dintre post, căinţă şi deprinderea virtuţilor.

Postul are semnificaţia unei căi pe care ne întoarcem în rai după ce, având conştiinţa păcatului, am ajuns la conştiinţa nimicirii morţii. Postul este un auxiliar al pocăinţei sau „începutul pocăinţei“. Sfântul Ioan Scărarul arată că postul asigură curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, începutul isihiei, călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor şi uşa raiului.

Postul creştin este cel care ne călăuzeşte spre „ospăţul mistic“, adică ospătarea sufletului cu hrana duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul, în Cuvintele sale despre nevoinţă, ne spune că cel ce iubeşte în toată viaţa lui unirea postului cu privegherea se face prietenul neprihănirii. „Postul, privegherea şi trezvia întru slujirea lui Dumnezeu, întru răstignirea trupului toată ziua şi toată noaptea, care este potrivnică dulceţii somnului“, constituie temelia a toată virtutea şi începutul nevoinţei, „este strălucirea neprihănirii şi începutul căii vieţuirii creştine; e maica rugăciunii şi izvorul neprihănirii şi al cuminţeniei, e învăţătorul liniştirii şi înaintemergătorul tuturor faptelor bune (Cuvântul 85 din Cuvântările despre nevoinţă, în Filocalia 10).

Cuviosul Nichita Stithatul, în a doua sută de Capete, ne învaţă că postul cu dreaptă socoteală, „având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi rugăciunea, face pe cel ce se nevoieşte să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta îşi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinţa smereniei şi când arde de dragostea lui Dumnezeu“.

În timpul Postului Mare creştinul trebuie să se hrănească cu virtuţi şi cu contemplaţie.