▲ „Dunărea este un mare fluviu al Europei şi culturile neolitice se ţin pe el precum ciorchinii pe viţa-de-vie. În momentul când aici străluceau culturi precum Cucuteni şi altele mai vechi, în Grecia antică nu era nimic. Dispunem de argumente foarte solide şi nu putem să ne mai oprim la ideea că totul ar veni şi ar pleca din Grecia antică şi din Roma antică. E un fals...“ ▲ „Cel mai bine s-au păstrat leagănul de copii şi sicriul... Leagănul pentru cel care vine, şi sicriul, pentru cel care pleacă...“ ▲ „Turismul agrar e posibil să aibă şi o parte benefică pentru lumea satului. Turiştii, orăşenii care vin în sate, vor să vadă viaţa tradiţională. Iar ţăranii sunt conştienţi acum că au renunţat prea uşor la elemente tradiţionale.“ ▲ Interviu cu domnul Ion Ghinoiu, etnolog, profesor universitar, secretar ştiinţific al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române▲
Cum au rezistat formele tradiţionale la noi, aşa cum se văd cu ochiul etnografului, în perioada comunismului?
Elementele de identitate ale carpato-dunărenilor au fost păstrate nu sub comunism, în câteva decenii, ci în sute de ani şi chiar în milenii. Pe noi ne interesează ce s-a păstrat în acest spaţiu carpato-dunărean nu zece-cincizeci de ani, ci sute şi chiar mii de ani. Este o problemă foarte interesantă care ar trebui să preocupe pe toţi europenii - problema identitară a continentului european. Vedeţi, identitatea de ţară, de zonă, scade ca importanţă. E un efect al fenomenului acesta al globalizării... Problema identităţii se pune foarte acut la nivel european. Căci tot astfel se pune şi problema identităţii la nivel asiatic, african, american şi aşa mai departe. Iată, am aderat la structurile europene, dar aş putea spune că nu ştim prin ce suntem noi europeni. Care sunt trăsăturile identitare de european? În România avem diferite trăsături de român, în general, apoi, de oltean, de muntean şi tot aşa, mărunţind localizarea, până la nivel de sat... Dar trăsăturile europene, care sunt ele?
„Culturile neolitice se ţin pe Dunăre precum ciorchinii pe viţa-de-vie“
Există în cultura modernă o idee generoasă, cea a unei continuităţi greco-latine în spaţiul european. Apoi, în plan spiritual, se află, aş spune, deasupra celui cultural, civilizaţia creştină. Pe de o parte, există Grecia, de dinaintea Imperiului Roman şi, pe de altă parte, avem Imperiul Roman, peste care s-a înălţat Biserica creştină.
Mă bucur că aţi deschis discuţia astfel... Noi ne mândrim şi dorim să evidenţiem vatra aceasta carpato-dunăreană, unde ne aflăm noi, în Europa. Se spune că e o Europă creştină, însă asiaticii vor spune că cultura a venit de pe continentul asiatic. Inclusiv numele de Europa este asiatic. Pe urmă, putem fi întrebaţi care este leagănul nostru de cultură. Noi o să spunem - Antichitatea greco-romană... Africanul o să spună - Egiptul antic, Sumerul, Babilonul... Şi atunci, ar trebui să intervină specialiştii în etnologie care spun că fluviile fertile ale lumii - inclusiv Dunărea, mare fluviu al Europei - au creat marile civilizaţii pe Terra. Nilul a creat Egiptul antic, Tibrul şi Eufrat - Babilonul, Sumerul şi aşa mai departe... Dunărea este un mare fluviu al Europei şi culturile neolitice se ţin pe el precum ciorchinii pe viţa-de-vie. În momentul când aici străluceau culturi precum Cucuteni şi altele mai vechi, în Grecia antică nu era nimic. Dispunem de argumente foarte solide şi nu putem să ne mai oprim aici, la această idee, că totul ar veni şi ar pleca din Grecia antică şi din Roma antică. E un fals... Un paleontolog şi arheolog american, Marija Gimbutas, a scris mai multe cărţi în care fixează spaţiul acesta. Vechea civilizaţie a Europei a avut ca punct de greutate zona carpato-dunărenilor, zona României. Ea vine cu argumente foarte solide, cu material arheologic. Noi nu ştim să ne valorificăm spaţiul... În anii comunismului s-au făcut multe cercetări arheologice... Noi avem vagoane de material arheologic care stă nesistematizat. Pe de altă parte, există materialul de cultură populară de care ne-am ocupat noi. În această perioadă s-a pornit o mare lucrare, „Atlasul etnografic român“. S-au făcut cercetări de teren în 600 de sate. Acest lucru s-a întâmplat între anii 1970-1980. S-a făcut un chestionar pe 1.200 de întrebări, pe toate aspectele culturii populare, care cuprindeau: meşteşuguri, sărbători, obiceiuri, artă ş.a.m.d. Specialiştii au mers în 600 de sate. Este imens! Închipuiţi-vă, să aplici un chestionar de 1.200 de întrebări la 600 de sate, în acea vreme... Avem arhive impresionante privind cultura populară. Întrebările se refereau la perioada care începe cu secolul al XX-lea, anul 1900, şi se sfârşeşte la data anchetei. Practic, acest chestionar cuprinde aproape un secol. S-a strâns acest material şi am redactat 1.000 de hărţi etnografice color, cu repartiţia fenomenelor. Am început să publicăm. Iată, am scos trei volume din „Atlasul etnografic român“. E o carte identitară a românilor. Nici o ţară europeană nu are aşa ceva.
Aţi lansat discuţii în mediul cultural pe marginea acestui „Atlas“? Care au fost observaţiile?
Avem o mare problemă aici că o asemenea operă nu s-a bucurat de o mare publicitate. Am dus primul volum, „Habitatul“, când am fost invitat, în Statele Unite. Am fost cu el la Universitatea Harvard, apoi la Universitatea „George Washington“... Nu le venea să creadă că o ţară europeană ca România are aşa ceva...
Dar şi pe filiera Academiei, nu aţi organizat prezentări itinerante la universităţile româneşti?
N-a prea interesat pe nimeni... Cartea stă la Biblioteca Academiei, la subsol...
Pentru mine, şi închinăciunea are elemente de geomorfism
Atunci, ar fi locul să o scoatem la lumină... Care au fost caracteristicile mari ale acestei evoluţii, mergând pe datele despre habitatul românilor? Ce s-a schimbat? Ce s-a păstrat? Care au fost criteriile după care aţi încercat să aflaţi cursul, metamorfozele culturale?
Am propus următoarea ipoteză de cercetare: în lume nu există nimic care să nu fie adăpostit de ceva. Sufletul meu este adăpostit de corp... Corpul e adăpostit de această încăpere, încăperea - de locuinţă, locuinţa - de sat sau oraş... Pornind de aici, trebuie să ne închipuim că şi sufletul, care este o realitate, este adăpostit de ceva. Sufletul, totuşi, ţine de sacru. Eu am mers pe ideea asta, de a cerceta pe dinafară locul unde locuieşte sufletul, doar-doar o spune ceva, ce ascunde. Am ales doi parametri fundamentali: intrările şi ieşirile sufletului, pe unde zice poporul că intră şi iese sufletul şi forma adăpostului. Aceşti doi parametri i-am urmărit peste tot, de la aşezare, locuinţă, la corpul uman. Toate adăposturile intrare-ieşire şi formă. Forma nu e doar aşa cum o vedem noi acum. Forma este stabilită după idealul unui frumos, pe care-l are omul. Am constatat că, din preistorie până astăzi, sunt două idealuri mari ale frumosului, pe care le are omul carpato-dunărean. Eu spun carpato-dunărean, nu român, pentru că geto-dacii au fost contemporani cu grecii, cu egiptenii. Forma acestei frumuseţi adorate era rotundul, cum se vede de la „Gânditorul de la Hamangia“... Ceramica şi toate vestigiile din neolitic, cum ar fi Cucuteni, toate mergeau spre rotund, spre geoid... I-am zis „geomorf“. Am introdus conceptul de „geomorfism“, concept care m-a ajutat mult. În epoca bronzului, în epoca fierului, în creştinism şi până acum, idealul de frumuseţe a rămas divinitatea cu chip de om, asta ne duce la antropomorfism. Sigur că da, divinitatea cu chip de om este Iisus, Dumnezeul nostru. Dar trebuie luată în considerare şi ideea că o perioadă a fost geomorfism, care a dus la antropomorfism.
Acestea au fost şi formele pe care sculptorul Constantin Brâncuşi le-a luat ca elemente de bază în sculptura lui. Cum se regăsesc aceste forme străvechi în secolul al XX-lea, ce valori generează convieţuirea lor cu cele moderne?
Marii creatori, geniile au aceste revelaţii... Într-adevăr, la Brâncuşi aţi sesizat foarte bine elemente de geomorfism. Dar, de exemplu, construcţiile pe verticală antropomorfe sunt casele... Construcţie antropomorfă este şi biserica. Biserica este antropomorfă şi ca plan orizontal, şi ca înălţime. Turla - capul, zidurile - trupul, şi aşa mai departe. Este extrem de interesant că biserica, îndeosebi, turla şi chiar alte elemente de arhitectură interioară au şi elemente de geomorfism. Toate rotunjimile ţin de acest gen... Elementele de geomorfism nu sunt sesizate, dar ele există. Pentru mine, şi închinăciunea are elemente de geomorfism. Noi ne rugăm la cer, dar sărutăm şi pământul... Cât priveşte antropomorfismul, el apare la casă. Dacă mergem în Muzeul Satului, prima casă din stânga este una din Apuseni... Când o văd, parcă văd un om bătrân, cum e acoperită, aşa, cu paie... Este foarte interesant că, atunci când copiii desenează o casă, o antropomorfizează. Îi fac ferestrele ca nişte ochi...
Cel mai bine s-au păstrat leagănul de copii şi sicriul...
La casa oltenească, de exemplu, la mezanin, sub cerdac, unde încep intrările, se află gârliciul, uşa zăbrelită de la beci. Ce se întâmplă acum cu satul românesc, pornind de la acest criteriu, care ţine de etnografie? Cum au evoluat formele, cultura despre casă?
Casa este elementul de stabilitate maximă. Este un simbol al sedentarismului. Or, românul şi-a pus toată grija în înfrumuseţarea casei lui. Când am făcut ancheta, practic, găseam câte un mic muzeu în casa fiecărui gospodar. Toată dorinţa lui, ce să arate, era figurată în casă. Stâlpii prispei, uneltele folosite, lingura cu care mânca, strachina, ţesăturile ş.a.m.d. Ţăranul încă le folosea. Oalele acelea de lut, care sunt la muzeu acum, el le folosea. Încet-încet, partea artistică a fost scoasă din unelte, din elementele de îmbrăcăminte, din ţesături au fost transformate în artă şi ele au rămas cu funcţia lor. Când am făcut ancheta, 1972-1983, încă am mai prins perioada când esteticul făcea parte din cotidian, trăia în el.
Prin urmare, funcţia estetică s-a diminuat în folosul celei utilitare?
Nu ştiu dacă este o deestetizare, ci o urâţire a lor. Pot spune că observăm smulgerea esteticului din obiectele de care eram înconjuraţi şi invazia de produse străine. Cel mai bine s-au păstrat leagănul de copii şi sicriul... Leagănul pentru cel care vine, şi sicriul, pentru cel care pleacă... Dar acum şi acestea se schimbă pentru că apar elemente de împrumut, noi. Occidentalizarea a cuprins totul, şi numărul de camere este mai mare, camerele sunt mai spaţioase... S-a schimbat denumirea încăperilor... Ţăranul avea odaia din faţă şi tinda. S-a schimbat mult... Aproape toate lucrurile sunt de cumpărat, nu mai sunt făcute de mână.
Turismul agrar va influenţa în rău această cultură a satului?
Nu... Turismul agrar e posibil să aibă şi o parte benefică pentru lumea satului. Turiştii, orăşenii care vin în sate, vor să vadă viaţa tradiţională, nu modernismul din oraş, pe care-l părăsesc ei. Ţăranii sunt conştienţi acum că au renunţat prea uşor la elemente tradiţionale. Dar, după Revoluţie, toate obiectele astea etnografice au fost date aproape pe nimic.
În comunism, oamenii aruncaseră aceste obiecte în magazie, iar după 1989, au venit străinii, care le redescopereau...
Oamenii le mai păstrau totuşi, atunci, la grindă... Dar, după 1989, a fost un jaf general din patrimoniul cultural... S-au dat pe nimic unelte de muncă, ţesături, piese de îmbrăcăminte, icoane... La vamă, nu te întreba nimeni atunci... Dar, totuşi, stăm încă bine, faţă de alte ţări din Occident.
Dacă nu era „Cântarea României“, acum nu mai aveam port popular
Instituţii ca ale dumneavoastră nu ar trebui să supravegheze şi să urmărească evoluţia acestor meşteşuguri şi activităţi?
Singura instituţie din ţară care ar putea să facă acest lucru este Ministerul Culturii şi Cultelor, el are un mare rol aici. Forul suprem este Academia Română, iar institutul nostru face parte din Academia Română. Există şi o lege, Legea 26 din 29 februarie 2008, privind protejarea patrimoniului cultural, există şi o Comisie naţională pentru protejarea patrimoniului cultural pe care-l avem.
Ce fac stâlpii satului, intelectualul, primarul, preotul, cei care orientează încă satul? Nu cumva sunt concuraţi de omul înstărit, de cel care-i supus viziunii utilitariste?
Pilonii principali ai susţinerii tradiţiei rurale au fost învăţătorul şi preotul. Acum, s-au dezorganizat puţin, au apărut instituţii noi, nu mai există nici la sat o ierarhie spirituală, culturală, valorică... Instituţiile care au bani, acelea sunt cele mai puternice... Noi am colaborat, când am realizat aceste atlase, şi cu preotul, şi cu cadrele didactice din sate. Am avut bani suficienţi şi, repet, am mers în 600 de sate. Acum, n-am mai putea aplica acest chestionar. Nu a fost sat în care să nu avem o întâlnire cu preotul. Discutam pe larg; informaţiile căpătate pe această cale sunt foarte bogate. Multe dintre monografiile săteşti au fost făcute de preoţi.
În ce măsură acele activităţi comuniste culturale, propagandistice, precum „Cântarea României“, au afectat cultura populară?
Aici trebuie evaluat cu măsură... Au fost şi părţi pozitive, dar şi părţi negative. De exemplu, se spunea că sunt prea multe cruci... În multe sate din Muntenia şi Oltenia, se obişnuia să se pună o cruce la poartă, când pleca mortul la cimitir. Şi erau cruci frumoase... Familia ştia - cei plecaţi aveau fiecare crucea lui la poartă... S-a desfiinţat acest obicei. S-a mai păstrat pe ici, pe colo... Crucile erau, însă, un element de peisaj extraordinar. Apoi, nu era voie să se facă troiţe. Cele care existau n-au mai fost întreţinute şi, treptat-treptat, multe au dispărut. Iar altele noi nu se mai dădea voie să se facă. Dar, de pildă, dacă nu era „Cântarea României“, acum nu mai aveam port popular. Portul popular acolo era obligatoriu... Unele obiceiuri au fost lăsate, cum este, de pildă, căluşul. Acesta era un obicei care vine din Epoca Bronzului. N-a fost eliminat, dar a fost „curăţat“ de elemente care contraveneau educaţiei socialiste. De pildă, a fost scos mutul din acest obicei. Mutul acela întruchipa divinitatea căluşeilor, era un zeu cabalin, care venea din preistorie. N-au putut să schimbe ritualurile acestea de aducere a ploii, caloianul şi paparudele. Oamenii le făceau în sat, nu erau date la televizor, nu apăreau în presă... Astăzi, aceste sărbători se pierd mai repede, îşi pierd sensul prin popularizarea lor prin toate mijloacele. Fiecare sărbătoare şi obicei are rolul şi locul lui. Prin mediatizarea lor, se dispersează semnificaţia lor.
▲Civilizaţia aluatului este extraordinară
Degenerarea vine şi pe fondul scăderii valorilor spirituale. Obiectele satului, obiceiurile au doar o valoare culturală şi chiar o valoare care ţine de cultura de masă, de popularizare. Obiceiurile îşi vor păstra, în continuare, doar încărcătura culturală?
E foarte greu să se revină la obiceiuri, cu încărcătură spirituală, şi să se creadă în ele. Poţi să dovedeşti ce a fost, cum a fost, să atragi turism... Sunt câteva lucruri definitorii pentru străvechimea noastră... Aici sunt câteva elemente esenţiale: civilizaţia lemnului, civilizaţia aluatului şi civilizaţia lutului. Civilizaţia aluatului ţine de agricultură... Sunt nişte lucruri extraordinare, care se păstrează. De pildă, civilizaţia aluatului este extraordinară. În Atlasele noastre avem nişte întrebări care ţin de colacii de nuntă, de înmormântare, de botez... Avem hărţi cu repartiţia lor, cu formele şi denumirea lor. Există peste două sute de forme de colaci, cu denumiri diferite. Colacii de înmormântare, de pildă, se numesc „vămile“, „răscrucea“. Prin numele şi forma colacilor refaci drumul spre lumea cealaltă. S-a cercetat destul de bine lutul, ceramica, trebuie cercetată foarte bine şi civilizaţia aluatului. Apoi, referitor la civilizaţia lemnului... Deşi erau legaţi de munţi, aveau piatră, aveau marmură, geto-dacii nu s-au exprimat în piatră, precum grecii şi romanii. Nu s-au găsit statui. Ei s-au exprimat în ceramică, în lemn... Tragedia e că lemnul e un material perisabil. Totuşi, mai sunt elemente care au supravieţuit şi astăzi. Foarte interesante sunt ceremoniile de înmormântare... Legislaţia europeană vrea noi realităţi... Dar cum să ţii mortul la biserică şi să nu-l laşi în casă trei zile şi trei nopţi, cum era înainte? Omul de la sat ştie că trebuie să-i spună, să-i povestească mortului cum să ajungă... Eu chiar cercetez acum asta şi am o carte despre rolul obiceiurilor şi a cântecelor funerare. Nu bocete... E „Cântecul zorilor“, „Cântecul bradului“, în care nu apare ideea de iad. Apare un întreg univers de reprezentări mitice, care arată cu cine să se împrietenească cel mort. Să vedeţi ce interesant este că lumânarea de mărimea mortului se aprinde la căpătâiul lui, iar ce rămâne, în anumite momente semnificative, trebuie să fie reaprins... În unele zone, este păstrată, în alte zone, e dusă la tămâiat zi de zi şi se reaprinde zi de zi, câte niţel, timp de 40 de zile. Acela este drumul mortului, cu alte cuvinte. În a 40-a zi, când a ajuns acolo, s-a terminat şi lumânarea. E un fel de busolă, de orientare a mortului, ca să ajungă în lumea de dincolo. Este un obiect de ritual extraordinar. Obiceiul spune că la 3 zile pleacă mortul, iar la 40 de zile, sufletul. Tot ce se face la înmormântare, inclusiv bocetele, pregătesc mortul să meargă acolo. E pregătit şi vindecat. Au un rol extraordinar cântecele de înmormântare şi bocetele pentru psihicul îndoliatului. În Occident, nu prea vedem lucrul acesta... Trebuie lăsaţi oamenii să-şi plângă morţii, să le spună morţilor tot ce mai aveau de spus. Căci nu mai poţi, după ce a plecat.
