Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema secularizării, care, odată cu epoca modernă, s-a intensificat. Despre cum se manifestă secularizarea, dar şi despre efectele ei, precum şi despre cum poate Biserica să lupte împotriva secularizării ne vorbeşte profesorul Jean-François Colossimo, francez convertit la ortodoxie, socotit una dintre vocile puternice ale ortodoxiei în Franţa.
Să faci parte din societatea secularizată şi să deţii şi harul Sfântului Duh este un lucru foarte dificil. Putem spune că secularizarea şi harul Sfântului Duh sunt două noţiuni care se contrazic într-o oarecare măsură?
Este foarte complex, fiindcă secularizarea permite şi o înflorire a oricărui fel de spiritualitate. Finalmente, cel mai mare maestru al spiritualităţii în societatea secularizată este deseori diavolul. Ce este secularizarea? Sunt oameni şi femei care zic că nu cred în Dumnezeu, dar îşi citesc horoscoape în ziare. Secularizarea înseamnă oameni care nu cred în minunea Euharistiei, dar cred că există diferite feluri de vrăji şi vrăjitori care pot să facă miracole din punctul de vedere al sănătăţii. Problema modernităţii este că am vrut să raţionalizăm tot şi am decretat că credinţa este iraţională, iar dintr-odată modernitatea a produs un fel de subraţionalitate, o subraţionalitate fuzionară, păgână, sectară, pe care o vedem peste tot. Sfânta Treime este de neconceput, dar se crede în puterile miraculoase ale diverselor ierburi, şi asta în marile capitale europene. De aici vedem că este o mare reîntoarcere a iraţionalităţii. O altă mare provocare pentru Biserică este că, dacă nu demult ea a fost obligată să apere noţiunea de har în faţa loviturilor pozitivismului din secolul al XIX-lea care zicea că totul se explică, astăzi ea este obligată să apere raţiunea în faţa tuturor acestor mişcări iraţionale şi să apere societatea pentru că am vrut să o raţionalizăm prea mult.
O lume explodată în mici comunităţi
Pe de o parte, este o societate hipertehnică, hipercerebrală, hipermodernă, dar care crede şi în voodoo omenesc. Se aseamănă puţin cu cea de la sfârşitul Imperiului Roman. Pentru că secularizarea este exact asta: este o lume explodată în mici comunităţi, în mici bule. Putem aparţine chiar mai multor comunităţi cu ajutorul Facebook. Nu mai există verticalitate, ne regăsim în orizontalitate, suntem în timp, este foarte important, în raport cu eternitatea. Cu toate acestea, rămâne o mare dorinţă de mântuire, dar această dorinţă se adresează unor oameni care de acum încolo sunt destructuraţi. Un exemplu tipic este dificultatea care există, cel puţin în Occident, în a menţine oamenii în viaţa monahală. Mănăstirile primesc mulţi oameni tineri cu inimi mari şi multă inteligenţă, dar deseori sunt ieşiţi dintr-o familie divorţată, au cunoscut drogurile, sexualitatea sălbatică, căutări de-a lungul diferitelor culturi şi spiritualităţi, şi apoi au ajuns în mănăstire. Şi primul lucru în mănăstire nu este să devină novici ai vieţii monahale, ci novici ai vieţii în general, ca să reînveţe de fapt centrul fundamental al identităţii.
Poate Biserica să lupte împotriva secularizării?
Scopul Bisericii este să conducă şi să fie alături de credincioşi până la Parusie. A lupta împotriva secularizării prezintă mai multe probleme. Prima este că vom lupta cu secularizarea în numele a ce?! În numele reprezentării unei Biserici sociale, o Biserică conducătoare, o Biserică naţională, o Biserică statală?!, care nu mai există şi care nu va mai exista, pentru că lumea s-a schimbat. Biserica, cea care regla viaţa de la ţară în timpul sărbătorilor, sunetul clopotului etc., toate acestea nu mai există. Lumea este amestecată, este urbanizată. Structurile mentale s-au schimbat. Umanitatea nu mai este ca un copil mic. Oamenii care vin la biserică o fac într-o manieră responsabilă şi conştientă, ca nişte adulţi. Nu se va putea schimba, să zicem, Biserica din epoca medievală cu cea modernă sau cu cea a secolului al XIX-lea. Este mult de criticat pe această temă. Câteodată, instituţiile, nu Biserica, ci instituţiile eclesiastice nu au ştiut să acţioneze în faţa problemelor. În numele a ce vom apăra asta?! Astăzi suntem în timpul secularizării. A lupta împotriva ei este la fel de puţin fondat ca a zice că Biserica secolului al XIX-lea a luptat împotriva căii ferate; au fost oameni ai Bisericii care gândeau despre "calea fierului" că este diavolul. Acum ea este aici şi ştim că nu este diavolul. Ştim cu toţii ce este "calea fierului". Desemnează invenţiile tehnologice, ca mijloacele de transport, ca vaccinul, sau ca informatica, care este acuzată a fi o invenţie diabolică pentru că putem avea în calculatoarele noastre cifra 666, sau pe cărţile noastre de identitate, sau pe cartea de asigurare socială, ceea ce este totalmente o nebunie şi nu are nici un raport cu adevărul Bisericii. O a doua problemă este, în plus, că atunci când vrem să luptăm împotriva secularizării, mai întâi o încercuim, apoi ne arătăm ca duşmani ai ei şi, în al treilea rând, vedem că ea este cea care câştigă. Pentru că suntem într-un regim de recunoştinţă a drepturilor individului şi că într-o perspectivă democratică orice grup de indivizi care vor reclama drepturi, chiar dacă este minoritar, va câştiga întotdeauna în faţa unei majorităţi a cărei problemă nu este şi nu este interesată de asta.
Ce înseamnă a propovădui Evanghelia într-o lume secularizată
Un al treilea risc este că în contextul atomizării tuturor corpurilor colective, Biserica riscă să apară ca o comunitate care apără propriile sale interese şi să piardă rolul de mărturisitoare în raport cu mântuirea. Un ultim punct, a lupta contra secularizării pentru Biserică, care are în vedere caracterul eshatologic, înseamnă a lupta împotriva chestiunii dragostei şi chestiunilor bioetice, dar mai ales a dragostei, şi de a le supune în apărarea unei societăţi care nu mai există de fapt şi care nu mai poate exista. Este o eroare teribilă, iar Biserica Catolică a pierdut mult pe această tema. Bineînţeles că noi considerăm că sexualitatea este un lucru important în sensul în care omul îşi revelează, îşi arată capacităţile sale de iubire, şi că o sexualitate disociată iubirii este o formă de păcat, adică o eroare fundamentală. Dar crezând că, dacă se va regla sexualitatea de-a lungul legilor statului, atunci se va apăra crestinismul, este fals. Secularizarea obligă creştinul să fie un martor care se depăşeşte pe sine însuşi, care depăşeşte simpla sa moştenire, funcţia sa socială, forţa pe care a câştigat-o în trecut când a fost criticat, şi să le înlocuiască în faţa Evangheliei. Ce înseamnă a anunţa Evanghelia într-o lume secularizată? După părerea mea, răspunsul nu este mult mai dificil decât a fost pentru Sfântul Apostol Pavel să anunţe Evanghelia, care era complet necunoscută, în timpul Imperiului Roman. Singura dificultate care există este că oamenii de azi cred că ştiu ce este creştinismul, pentru că limbajul lor este moştenit din creştinism, instituţiile lor sunt moştenite din creştinism, chiar dacă au fost transformate, viziunea lumii este moştenită din creştinism. Credeţi că dacă nu ar fi existat creştinismul, ar mai fi existat campanii pentru colectarea de fonduri pentru dezastrul recent din Haiti?! De ce imaginile de la televizor ne fac sensibili la o dramă care se întâmplă la mii de kilometri faţă de noi?! Pentru că am realizat asta: un sentiment uman partajat. Dacă este pentru a face opere caritabile, toate asociaţiile ca French Doctors, Charity Business derivă din creştinism, dar nimeni nu o face în vederea mântuirii. Asta este de fapt secularizarea: când facem lucruri creştine fără optica mântuirii. Şi atunci se pune o
nouă întrebare: ce înseamnă pentru noi mântuirea în cazul acesta?! Ce putem aduce în plus pentru mântuire? Având în vedere secularizarea, ceea ce putem aduce nou nu este un plus teoretic, ci un plus existenţial. Acest lucru presupune să arătăm că despre tot ceea ce vorbim există, adică de a fi martori ai Învierii, şi nu martori ai ordinii, ai legii, ai normei.
