Cătălina Chelaru, vindecarea prin artă şi credinţă

Artista Cătălina Chelaru este un om cu multe daruri artistice. Conştientă că acestea vin de Sus, le dăruieşte cât poate spre bucuria celor din jur. Este soprană, lector univ. dr. la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, unde predă canto clasic. Este autoare de poezie, critică literară şi eseuri, pictează icoane pe sticlă, dar şi pictură în ulei cu teme diverse, brodează veşminte preoţeşti, coase ii deosebite. Este soţie de preot şi mama unei fiice frumoase şi inteligente, studentă la medicină. Dialogul nostru arată marea sensibilitate a acestei artiste, dar şi disponibilitatea de a fi atentă la ce poate învăţa din tot ce i se întâmplă. Doar astfel a auzit glasul ce venea de la icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Ghighiu, care a vindecat-o.

Doamnă Cătălina Chelaru, care este povestea fiecărui talant al dumneavoastră?

Cel mai frumos poem al meu va împlini curând 22 de ani, e în anul III la Medicină și se numește Maria Smărăndița, am scris mai mult de 400 de poezii pe hârtie și una în viață, pe care o consider mereu o binecuvântare de Sus. Să zicem că m-am născut cu o anumită îndemânare de a trece de la un domeniu spre altul al artei, îmi vine foarte greu să vorbesc despre mine, prefer să păstrez oblonul tras spre lume și să răspund ca o scoică închisă, pentru că, departe de larma asurzitoare a reflectoarelor, artistul mai are timp să se cunoască și să creeze. Ceea ce pentru public devine un bun de consum, pentru artist e arderea vieții sale, totul e personal până la filigranul din os, viața celui care înoată în frumos e transparentă până la măduvă și are o sensibilitate de parcă s-ar fi născut direct carne vie, fără epidermă, are frisoane de la simpla arsură a unui cuvânt. Am pictat câteva zeci de tablouri semnându-le Katya Kelaro, poate sute, nu știu, nici nu e bine să știu, cu fluturi, dar mă regăsesc în ultimul timp exclusiv și ireversibil în icoana pe sticlă.

În literatură, cel mai drag studiu critic al meu rămâne „Numismatica metaforei” despre poezia doamnei Ana Pop Sîrbu, o poetă rafinată și care m-a determinat să mă apropii de zona criticii literare, după ce eram convinsă că nu voi scrie niciodată așa ceva, conștientizând că nu poți fi și poet și critic la aceeași altitudine. Cum nu voiam să ratez, mă avântasem cu totul într-o mare, fără să știu că cealaltă ar putea deveni o stâncă pe care, escaladând-o, aș deschide în mine o poartă a generozității căci, recunosc, arderile interioare ale unui artist nu lasă să se întrevadă altruismul. Artistul se naște cumva egoist, soare singur într-o lume de ninsori până când se convertește la adevărata Lumină și observă că alții sunt cu mult mai buni decât el, că nu e decât un fulg, dar nicidecum nucleul ce lumina universul.

Cât despre broderie, din toate cămășile și iile cusute de mine, cea mai dragă îmi este cămașa brodată cu note muzicale. Are altița și râurile de pe mâneci lucrate cu portative și note muzicale în cheia sol și cheia fa, iar brâul e un buchet de margarete și flori de câmp, brodată integral manual. Și tot în broderie, am cusut manual, la gherghef, un veșmânt preoțesc pentru soțul meu, iar experiența a fost o bucurie care m-a făcut să-mi doresc a construi și mai departe un alt veșmânt cu flori de trandafir, crini și lalele, vreji de acant, pandantive cu crucifix și scene asemenea celor din icoane. Cred că acest domeniu al broderiei veșmintelor sacre mă preocupă în mod deosebit încât am început să studiez, răpită parcă într-un alt cer, de frumusețea care se deschide înaintea ochilor noștri când vorbim despre Dumnezeu. 

Ce aspiraţii au studenţii, cum sunt tinerii cu care intraţi în contact în mediul studenţesc, ce valori au ei şi unde îi vedeţi peste câţiva ani?

O să vă răspund la această întrebare așa cum notam în prolegomena unui studiu despre muzică: „Ideea unui cântec, a unei voci de legendă m-a urmărit mereu în căutările mele la catedră, multe din cursuri și seminarii purtând, onorific, titlul atelier de ornamentică vocală.” În paralel cu modestele mele arderi scenice, am căutat să străbat acel labirint al științei dinspre lut spre privighetoare, dincolo de metaforă fiind ascunse poate zeci de mii de ore de studiu atent, de lecturi repetate în înțelegerea și transmiterea celor mai renumite și eficiente tehnici, metode, rigori și excepții, meșteșuguri și, nu în ultimul rând, taine, ale acestei arte. Oricât de insistenți suntem, ele nu se lasă cunoscute foarte ușor, uneori avem sentimentul că le-am înțeles și practica ne demonstrează contrariul, alteori, când am suntem aproape pe punctul de a renunța, de undeva, din miile de căutări și exerciții, vocalize și studii, explicații și demonstrații, construcții mentale și comenzi motorii își face apariția un sunet ca un Lohengrin, de o frumusețe aparte, pur și vertical precum măiastra lui Brâncuși, a cărui auzire ne mângâie secatele hume ale auzului și vine ca un picur, transformându-se mai apoi într-o ploaie care va ajunge departe, luând ca  pe un covor fermecat și partituri, și roluri, și om, și carieră.

De multe ori, artiștii tineri cu care lucrez la universitate sunt asemenea unui vultur pe care viața l-a învățat că nu poate zbura. Ei știu că au talent, dar condițiile de multe ori improprii  de acasă îi împovărează și cătrănesc prematur, unii deja poate și-au pierdut un părinte, alții își au părinții plecați în străinătate la muncă și sunt însingurați, dar nu singuratici, le e teamă să viseze prea sus, iar eu caut să îi ajut să capete curaj, muncind riguros spre ceea ce vor să devină. Unii au o lumină a lor, îi simți cum vor să răzbată, cum au voința întipărită pe chip, știu foarte bine ce vor și rolul meu e să-i ajut ca vocea să fie șlefuită pe măsura năzuințelor de a cânta un rol de operă, unii, iar alții acea muzică cu adevărat reprezentativă pentru sufletul lor – jazz, alții folclor. Respect drumul pe care porniseră cu mult înainte de colaborarea noastră și îi îndrum să caute în primul rând sunetul, un sunet tors cu răbdare, stăm ore întregi în laboratorul nostru și șlefuim până când auzul e mulțumit. Munca de profesor de canto e o muncă de bijutier, iar eu construiesc viori Stradivarius din laringe. Vor să își găsească locul în artă și în viață, iar talentul e și prieten și sfetnic și pașaportul spre o viață mai bună.

Să rămânem în lumea muzicii: am ascultat câteva înregistrări în care interpretaţi într-un mod copleşitor de frumos nişte cântece bisericeşti. Ce simţiţi când vocea vă răsună sub bolta unei biserici?

În prefața tezei mele de doctorat notam: „Când cânt, îmi simt obrajii - pereţi ai caselor gurii -  căptuşiţi cu păretare înflorate, cu covoare de Buhara ori scoarţe româneşti, simt aroma lor de trandafir până-n boltă.” Coloana de aer nu scoate din plămâni un gaz sec, ci îmbibat cu miere şi adună din peşterile faringelui  o pulbere de aur. Dar cel mai bine mă simt când coamele obrajilor se pârguiesc primăvăratic, precum odinioară dealurile bunicilor în vacanţele încondeiate ale Paştilor. Am cântat dintotdeauna în corul bisericii, copil fiind, interpretam solo-uri de Gheorghe Cucu sau Bortneanski la Sfânta Liturghie. E modul cel mai umil de a mulțumi pentru talanții cu care m-a copleșit Dumnezeu, în marea Sa iconomie, însă un lucru pot spune:  am fost conștientă că judecata mea la final va fi cu mult mai aspră, pentru tot ce mi-a dat. Şi m-am străduit ca o furnică să justific raza de soare din ferestruica sufletului meu. Prețul acestei munci l-a simțit întotdeauna familia mea, soțul și fiica mea, m-au așteptat din toate călătoriile interioare, din toate zbaterile, mi-au dat spațiu, mi-au donat timp, și cel mai mult m-a așteptat Dumnezeu, dar aceasta este o taină ce nu poate fi explicată în câteva cuvinte.

Cel mai frumos compliment în muzică l-am primit nu din sala de spectacole, ci după o slujbă în capela Sfânta Treime a Spitalului nostru, când o pacientă s-a apropiat de mine și, prinzându-mă de mână, mi-a spus: „Vă mulțumesc! E pentru prima oară când, după multă vreme, cât timp ați cântat nu m-a durut capul!” O ființă al cărei cap era complet bandajat, era bandajat și trunchiul și își purta suportul pentru perfuzii căci avea un dren după operația la cap. Mi-am dat seama că este femeie după tocurile micuțe ale papucilor de spital, altfel arăta ca o mumie bandajată și care vorbea.

În 2009, aţi debutat editorial cu un volum consistent de versuri, 300 de pagini, ceea ce dovedeşte că aveţi o ne-grabă în a ieşi cu scrisul în lume. Cât de importantă este legătura pe care o aveţi cu universul operei şi al lumii spectacolului în conceperea poemelor?

Mă prindeți mereu în unghiul de lumină, în timp ce aș vrea să mă strecor aproape nevăzută pe o scară de incendiu, în anonimat. Cu doi ani în urmă, am înscris volumul de debut într-un concurs al cărui premiu consta în publicarea următorului volum de poezie, am câștigat acel premiu, aveam adunate poezii, aveam și titlul „Lullabye pentru candrelabre”, „Cântec de leagăn pentru candelabre”. Şi căutam o imagine pentru copertă, răscoleam mapamondul spre a găsi acea sursă vizuală și într-o zi, pe pagina mănăstirii Saydnaya din Siria, zăresc un album cu măicuțele care pregătiseră biserica pentru Prohodul Domnului. Tavanul avea mai multe candelabre de cristal, de o frumusețe cu greu de exprimat în cuvinte, iar de candelabre, cu mult bun gust, erau agăţate panglici ca în jurul unui leagăn. Am contemplat imaginea ore întregi cu bucuria regăsirii unui fel de acasă, aveam sentimentul că acele panglici de satin leagănă cerul, era o maiestuozitate și, în același timp, o căldură a iubirii pentru cele sfinte încât am spus: Evrika! Am găsit, am găsit imaginea, dar am renunțat la volumul de poezie. Mă consideram o mare poetă până am citit Biblia, iar imaginea aceea a candelabrelor, a Legănușului nu o voi uita niciodată. Legătura mea cu lumea spectacolului a fost indirectă, profesional construiam drumul tinerilor spre scenă de unde își luau zborul mai departe, iar zona liedului a fost predilectă pentru mine ca mod de manifestare. Multe din poeme au o legătură organic indestructibilă cu muzica, inserții de teme, motive, colorări, registre, treceri de la șoaptă la melodie și mister. Însă acestea au rămas de-o vreme în urmă, aș putea spune că mă regăsesc cu mult mai mult în orele de veghe ale rugăciunii, decât a deșira ghemul gândurilor într-un poem.

Aţi făcut o confesiune pe o reţea de socializare din care am înţeles că v-aţi apropiat şi mi mult de Dumnezeu printr-o întâmplare care acum poate fi numită fericită. V-aş ruga să povestiţi despre acest lucru.

Dacă vă referiți la icoana Maicii Domnului de la Ghighiu, față de care am o evlavie aparte, mărturisesc: ar trebui să scriu într-o zi o carte despre această icoană. Am aflat de ea întâmplător, căutând informații despre Icoana Maicii Domnului de la Saydnaya, Siria, icoana Maicii Domnului se află Mănăstirea  Ghighiu, la 40 de km de București și este supranumită Siriaca. Aveam de mult timp o problemă medicală reală și foarte serioasă, a cărei operație o amânam spre vara fiecărui an, citisem despre Icoanele Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, de cea de la Bistrița, când stă în brațele Sfintei Ana și fusese în pelerinaj deseori, iar acum, privind în calendar și aflând pentru prima oară  prăznuirea ei de Izvorul Tămăduirii, mi-am dorit să pot ajunge la ea. Pe atunci, soțul meu avea programul foarte încărcat și mă mai despărțeau două luni de operația ce se impunea a fi făcută de urgență. Mi-a spus: „E prea departe mănăstirea, nu putem ajunge acum, dar vom merge, ai răbdare!” Eu nici măcar nu știu dacă aș fi avut putere să merg până acolo atunci, dar îmi doream fie și o copie a icoanei, îmi doream nespus de mult icoana. A doua zi, o familie foarte apropiată capelei noastre îi comunică părintelui că sunt în circuit la mănăstiri și că vor trece pe la Curtea de Argeș, Cozia, Ghighiu și atunci am rugat să îmi aducă o icoană și o carte cu slujba de la Ghighiu. Nu au trecut trei zile și strângeam la piept această icoană, astfel că, înainte să ajung la mănăstire propriu-zis, icoana m-a auzit și a venit spre mine. Am știut de atunci că voi avea în ea un prieten de nădejde, era cel mai grabnic răspuns de ajutor al unei icoane. Am simțit o chemare irezistibilă spre ea, de neoprit, nu conta că erau 400 de km, știam că icoana va veni spre mine ori eu voi ajunge să văd mănăstirea. Au urmat 40 de zile de rugăciuni, zilnic Slujba și apoi Paraclisul Maicii Domnului, lângă icoana ei, cu troița și tripticul Mântuitorului. Îmi făcusem un paraclis în casă, pe o pânză brodată cu maci, țineam mereu la piept icoana. Cu puțin înainte de operație, când soțul meu m-a întrebat: „Ai vreo dorință înainte să mergem la spital?” Răspunsul meu a venit iute: „Du-mă la Ghighiu, apoi mă voi opera.” Am pornit spre Ghighiu, știam că icoana mă aștepta, deși nu fusesem niciodată acolo, era primul drum și starea mea era stranie. Pe măsură ce ne apropiam de mănăstire, eram mai luminoasă, mă împăcasem în gând cu toți oamenii din viața mea, am vrut ca pe poarta mănăstirii să intru alt om, cu cât mă apropiam de mănăstire, în mine creștea o liniște neobișnuită, simțeam că mașina care străbătea șoseaua era asemenea candelabrului legat de panglici nu de bolta bisericii, ci de cer. Când am ajuns, icoana era în paraclisul de la intrare. Niciodată nu vor fi cuvinte care să spună ce fel de întâlnire a fost: în primul rând, m-a uimit frumusețea icoanei. Nu se compară cu nici o litografie, fotografie, cu nimic, are o dulceață dumnezeiască a unui chip ce îți zâmbește printre lacrimi, ca după o suferință grea. Simțeam cum din mine pleacă ceva și din icoană iese ceva spre mine și am auzit un glas: „Du-te acasă liniștită, nu te vei opera!”. Am stat două sau trei zile acolo, abia spre final am descoperit mănăstirea în complexitatea ei, căci pe mine nu mă interesa decât icoana. Apoi o maicuță ne-a condus să vedem aleile, drumul spre izvor, lacul cu nuferi și crapi, copacii cu căsuțe pentru rândunele, arcadele de trandafiri, zorele, parcul cu brazi, biserica veche unde icoana a stat din 1958, de când a fost adusă din Siria, până în 1992. E o icoană rusească, pictată pe lemn de santal, după modelul Icoanei Theotokos de la Kazan, simplă dar rafinată, iar ochii Maicii Domnului sunt de o expresivitate nepământeană. M-am odihnit în acei ochi, m-am liniștit în acei ochi, am văzut multe în acei ochi. Știam că medical nu am nici o șansă să scap de operație, dar știam că icoana îmi spusese că nu mă voi opera. Cât am stat în paraclis, am văzut și câteva dialoguri zguduitorare, femei care vorbeau Maicii Domnului ca unei ființe vii, și eu făcusem asta, și vedeam acum durerile altor oameni. Era o finețe în chipul din icoană, o intimitate a dialogului, o răbdare în a asculta și a alina, un mare nor se ridicase de deasupra mea. Înainte de plecare, am cumpărat câteva icoane și Acatistul, apoi ne-am întors în oraș. Cu puțin timp înainte, soțul meu, care este preot de caritate la Spitalul de Neurochirurgie din Iași, înlocuia un frate slujitor, plecat în acel moment din localitate. Într-o seară, după o zi lungă în care avusese mai multe servicii religioase, a fost solicitat să boteze de urgență o fetiță la Spitalul de Copii „Sfânta Maria” din Iași. Părinții care veniseră cu fetița erau tare speriați, vorbiseră cu o asistentă din spital ca micuța să fie botezată la urgență și, pentru că la camera de gardă sosise o urgență cu un copil accidentat, etajul arăta ca un stup de albine ce ieșiseră să salveze acel copil, asistenta nu a mai venit, iar soțul meu i-a întrebat: „Vă supărați dacă vă botez eu și ca naș?” Tinerii au fost uimiți de propunerea soțului, întrucât se vedeau pentru prima dată și nu se așteptau la o astfel de întorsătură a situației. Cert este că soțul m-a sunat să îmi comunice că aveam o nouă finuță și nu știau mai departe ce va fi, întrucât starea fetiței fusese foarte gravă la internare, iar prognosticul rezervat. Pentru că o botezasem la urgență, ne-am dus a doua zi la spital să o vedem pe finuța noastră și să-i cunoaștem pe părinții ei. Andrada, căci acesta este numele ei, Andrada și-a revenit miraculos după botez, nemaifiind necesară operația. Discutând puțin cu părinții ei, am înțeles că și micuța suferea de un diagnostic asemănător cu al meu, păstrând proporțiile vârstei. Eram cu toții fericiți că ea se simte mai bine și, întrebându-ne cum vom organiza mai departe agapa de după botez, le-am spus că nu voi putea fi prezentă, urmând să mă operez, dar eram fericiți că făcusem o faptă bună pentru pruncuță și pentru părinții ei, care s-au dovedit ulterior a fi o familie de excepție din Piatra Neamț, dintr-o zonă cu rădăcini binecuvântate. Când ne-am reunit cu toții, părinți, nănuți și bunici, undeva în munți, spre Bicaz Chei, mi-am dat seama că Icoana Maicii Domnului de la Ghighiu lucrase o minune cu mine prin acel copil. Botezând-o pe ea, a avut loc o îndreptare inexplicabilă, o ameliorare extraordinară a stării ei de sănătate, operația a fost amânată și nici nu au mai efectuat-o, iar când m-am prezentat eu însămi la spital și a venit și ziua când trebuia să mă internez pentru operație, doctorița mi-a spus: „Facem histerectomie totală, da?” Apoi după ecografie, mi-a spus: „Nu știu de ce, dar nu mai sunteți o urgență chirurgicală.” Am rugat-o să iasă cu mine să comunice ea, și nu eu, familiei vestea... A doua zi, plecam cu bunicile spre Suceava și am oprit pe ploaie la Mănăstirea Slatina, apoi la Sucevita, Moldovița, Humor, Putna, Sihăstria Putnei, Marginea, Bogdana din Rădăuți și peste tot am cântat în fața icoanei Maicii Domnului în semn de mulțumire. Eu nu mai vedeam ploaia, ci de departe îmi aminteam obrazul plâns al Maicii Domnului de la Ghighiu, icoană pe care o port pretutindeni în suflet. Am promis că voi picta 40 de icoane ale Maicii Domnului de la Ghighiu și chiar am început să le pictez, numai că acea icoană este greu de pictat, este foarte greu de surprins expresia ei într-o altă icoană, cu atât mai greu pe sticlă. Văzând neputința mea de a mulțumi redându-i chipul în glajă, întrucât icoana de la Ghighiu este o icoană unică, m-am rugat să primească altfel jertfa mea: să pictez pe sticlă o icoană Theotokos, înconjurată de trandafiri, și să dăruiesc acele 40 de icoane pictate, în semn de mare bucurie și recunoștință, în mod deosebit unor oameni care își doresc a avea copii sau care au o problemă mare de sănătate. Un semn deosebit al icoanei Maicii Domnului Siriaca este că, prin acel puiuț de om, Andrada, care s-a vindecat la botezul făcut în condiții deosebite de soțul meu, părintele Adrian Constantin Chelaru, atât ca preot, cât și ca naș, icoana a vindecat nu doar o persoană, pe mine, ci două, și pe fetiță și, chiar dacă nu am născut-o eu, am născut-o spiritual, devenindu-i nașă, iar suferința ce ne unea deși nu ne cunoșteam, a fost urmată de o vindecare care rămâne de domeniul miracolului. Toate icoanele pe care le-am adus de la Ghighiu le-am dăruit unor persoane care aveau nevoie de ea, în cazul multora s-a simțit o ameliorare extraordinară a stării de sănătate, alături de rugăciunea și credința celor apropiați. Pentru mine, această icoană este greu de definit. Îmi pare rău că sunt prea modeste și neîndemânatice cuvintele pentru a zugrăvi imensa recunoștință față de lucrarea ei taumaturgică. Eu sunt alt om, Andrada crește, e foarte frumoasă, ne bucură pe toți cu surâsul ei dulce și va împlini pe 15 mai 2020 un an. E foarte posibil să mergem împreună cu părinții ei, Iuliana și Andrei, și cu bunicii Georgeta, Elena Radu și Doru la Ghighiu pentru a mulțumi.

Și acesta e doar începutul lucrărilor acestei icoane de o expresivitate remarcabilă. Am spus de mai multe ori: cu chipul de o blândețe rară, cu ochii umezi, smerită căci a stat din 1958 până 1992 când stareța Pelaghia a adus-o în Paraclisul Nou. Dulceața ei te pătrunde de la prima vedere, te face să te apropii și să-i spui durerile tale, oricât de mari ar fi și, poate pentru medicină, fără speranță. Ea te ascultă, cu o putere care te pătrunde până în măduva oaselor, care îți dă liniște. Dintre cei care au plecat de acolo tămăduiți sunt și eu. Doar Măicuța știe câte femei s-au rugat să aibă un prunc. Obiceiul este ca după un an de la nașterea pruncului, mama să se întoarcă și să închine copilul. Am văzut câteva astfel de întoarceri pentru recunoștință și am fotografiat una. Femeia se vedea că purta urmele multor încercări pentru a naște, iar pruncul din brațele ei privea inocent prin Paraclis vorbind cu îngerii. Nu există aparat de măsurat câmpul electromagnetic ce se creează în momentul unei minuni, în momentul dialogului unui om cu dumnezeirea, apropierea aceea tulburătoare, care te schimbă pentru totdeauna. Să stai în genunchi e lucrul cel mai firesc pentru că ai sentimentul că stai cu fruntea pe genunchii Maicii Domnului și ea ascultă și se roagă în același timp. Impresionează maturitatea și gingășia chipului Mântuitorului copil. Cu fiecare copil adus acolo parcă Pruncul Sfânt din icoană prelungește copilăria lumii, acea oază nepervertită de senin.

Ce planuri culturale aveţi pentru viitorul apropiat?

După redeschiderea sălilor de concert, agenda culturală va cuprinde multe proiecte și pentru studenți, concursuri, ore de master. Această perioadă ne-a făcut să ne cunoaștem și altfel. Țin legătura cu studenții mei și am găsit modalități inedite de a vorbi despre muzică și de a face artă, fiind la distanță. Sunt suprinsă plăcut de creativitatea și exigența lor, de dorința lor de a traversa această încercare a puterilor, răbdării, cunoașterii de sine. Am câteva cărți despre muzică pe care aș vrea să le adaug celor publicate deja, aș vrea să adun într-o carte și eseurile, studiile și articolele pe teme religioase scrise în ultimul timp, să regăsim bucuria spectacolelor vii, a apropierii. Și să pictez cele 40 de icoane ale Maicii Domnului pe care le-am promis în semn de mulțumire, să ctitoresc o carte despre Icoana de la Ghighiu, să aprofundez scrierile Sfinților Părinți, să parcurg integral Filocalia, versiunea adusă de la Athos de părintele Arsenie și tradusă de părintele Dumitru Stăniloae. Vă mulțumesc, doamnă Daniela Șontică pentru disponibilitatea acestui dialog, cer senin și Hristos a înviat!

Adevărat a înviat! Mulţumesc şi eu pentru acest dialog luminos!