Cea de-a doua ediţie a atelierelor Museikon Iconari vechi şi noi a reunit la Alba Iulia, la începutul acestei veri, nouă dintre cei mai reprezentativi iconari din ţară, în căutarea legăturii dintre iconografia actuală din România şi tradiţia iconografică din cele trei provincii româneşti. Iconarii şi-au ales câte un model de icoană veche din Moldova, Muntenia sau Transilvania, pe care au încercat să îl reproducă, traducându-l în limbajul contemporan. Interviul realizat cu Ioan Popa, unul dintre meșterii iconari participanți la eveniment, pune în lumină necesitatea valorificării picturii vechi românești.
Domnule Ioan Popa, sunteți inițiatorul unui demers inedit în pictura bisericească românească. Ce urmăriți prin acest proiect?
Scopul este să redescoperim icoana românească. Încercăm să renunţăm la nişte prejudecăţi, cum ar fi faptul că pictura românească este târzie sau că are diferite influenţe. Este o provocare care te implică şi te obligă la studiu, la cercetare, la interogaţii. În cadrul demersului nostru, a trebuit să apelăm la specialişti, la istorici de artă, cercetători şi restauratori.
Lucrurile trebuie continuu actualizate, pentru că au apărut noi generaţii de istorici de artă care pot reevalua evoluţia artei sacre după căderea Constantinopolului. Aceste generaţii noi s-au eliberat de balastul din perioada comunistă, când exista o anumită cenzură. De pildă, nu se putea pune în ecuaţie componenta teologică, liturgică. De aceea avem astăzi foarte puţine trimiteri şi explicaţii liturgice care să ajute să înţelegem că prioritatea în prezentarea acestor compuneri teologice în imagini sau scene biblice era contextul liturgic. Astfel lua naştere un program iconografic. De aceea, generaţia noastră a aflat foarte greu cheia lecturii, cheia în care trebuie formulate aceste redactări iconografice, pentru că acest lucru nu s-a transmis în şcoală. Nu există o şcoală specială, chiar dacă au fost înființate secții de artă sacră, sunt, totuşi, incomplete ca mod de formare. Chiar dacă am acoperit partea teoretică, rămâne descoperită partea practică, care se învaţă pe şantiere, ca pe vremea vechilor maeştri.
Înainte vreme, dobândirea cunoştinţelor iconografice se făcea la modul complex, de la maestru la ucenic, pe şantier, la modul practic, pe durata multor ani şi nu în cadrul unor cursuri comprimate. Se făcea într-un cadru în care viaţa bisericească era activă şi iconarul era participant direct la ea, nu doar accidental sau duminica. Zugravii din vremea aceea erau inspiraţi, erau în conlucrare cu Duhul Sfânt. Aceasta ne minunează şi acum, când vedem pictura bisericilor vechi, chiar dacă unii erau mai puţin virtuoşi în ale meșteșugului. Toate lucrurile aveau o verigă comună. Această purtare de grijă a lucrului bine făcut, a exprimării cât mai corecte, chiar dacă exista mai puţină documentare, neexistând albume sau erminii care să circule pe un teritoriu vast, este impresionantă. La vremea aceea, iconarul avea frică de Dumnezeu şi din aceasta izvora grija lui de a reprezenta totul corect, strădania lui. Lucrurile nu erau făcute la modul superficial şi mecanic, regăsim, de pildă, aceleaşi portrete ale apostolilor, ale sfinţilor, cu aceleaşi coordonate, pe care tradiţia le-a livrat secole la rând. Iată că, în ziua de astăzi, nemaifiind această purtare de grijă a iconarului faţă de viaţa sa interioară şi faţă de viaţa bisericească a comunităţii şi nici din partea păstorilor pentru ceea ce se reprezintă iconologic în biserică, asistăm la anumite derapaje dureroase, la reprezentări care nu au nici o legătură cu programul liturgic sau cu vieţile sfinţilor. Avem reprezentări nemaifiind conforme cu prototipul, care ne transmit cu totul alte mesaje sau, pur şi simplu, sfinţii ca persoane nu mai sunt prezenţi alături de noi prin reprezentarea corectă a chipului sau a momentelor din viaţa lor.
Toată revenirea aceasta pe care o propunem noi implică o reaşezare în linia tradiţiei bisericeşti, o revenire la linia şcolii de pictură românească, care este una valoroasă, recunoscută la nivel academic. Sunt mulţi cercetători de nivel internaţional care au venit în ţara noastră şi au studiat aceste ansambluri iconografice de pictură exterioară din Moldova, dar, din păcate, rezultatul cercetărilor lor nu răzbate mai departe. Toată preocuparea noastră de cercetare actuală este, efectiv, una de ordin pragmatic şi încercăm să refacem, să interogăm de ce nu se pictează astăzi în continuarea valoroşilor meşteri din Moldova, Ţara Românească, Transilvania? În schimb, apelăm la împrumuturi valoroase din Grecia, Serbia, Macedonia, care, însă, nu ne sunt caracteristice. Evident, ne sunt de mare folos în perioada aceasta a studiului de înţelegere a formei, a chipului, a veşmântului, dar se simte că este vorba de o pictură străină, de împrumut, care ar reprezenta foarte bine pictura contemporană în locurile lor de origine, dar nu neapărat aici. Nu este specifică simţirii noastre, felului nostru de a ne exprima. Aceasta este şi frumuseţea picturii vechi româneşti, care face o sinteză autohtonă prin aceşti meşteri valoroși, care erau formați în spațiul grecesc sau rusesc, dar care aici își adaptau modul de a se exprima, prin preluarea de motive şi elemente locale. Şi în calendare prăznuim mulţi sfinţi români, trăitori în alte locuri. Avem exemplul Sfântului Paisie Velicicovschi, ucrainean, venit din Athos, purtătorul unui întreg bagaj de trăire şi practică duhovnicească, dar care s-a conturat şi s-a maturizat la noi. Pe linia fiilor săi duhovniceşti, Rugăciunea inimii s-a perpetuat, chiar dacă au existat şi sincope. Astăzi, în mănăstiri, a fost reluată, în condiţiile în care nu s-a ignorat toată lucrarea sa. La fel trebuie să fim atenţi la înaintaşii noştri. Se aşteaptă o reghidare, o orientare oficială, instituţională, cum era în vechime. Domnitorul, mitropoliţii, erudiţii vremii cereau pictorilor o anumită lucrare: Constantin Brâncoveanu şi arhimandritul Ioan de la Hurezi care, împreună cu maeştri greci foarte talentaţi, au redactat un nou stil, racordându-se la cerinţele vremii, la ceea ce se întâmpla în Europa şi în Orientul acelor vremi. Astfel, a apărut un stil cu care ne mândrim şi la care facem recurs. Din păcate, acest fapt rămâne de multe ori la nivel teoretic, intens dezbătut în anii dedicați iconografiei și sfintelor icoane, dar, concret, în pictarea bisericilor, lucrurile acestea nu se întâmplă. Încercăm să vedem care sunt cauzele, resorturile logistice, instituţionale şi de breaslă care ne duc aici. Nu mai întârziem demararea acestor preocupări, chiar dacă o facem la nivel restrâns, personal, dar încercăm să le facem cunoscute şi altora care ar fi interesaţi, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă pe care le avem la dispoziţie. Sperăm să existe o rezonanţă. Pentru aceasta ne-am strâns aici.
La ora actuală, câte tratate de iconografie românească există?
Nu există nimic. Se face recurs la erminia bizantină a lui Dionisie din Furna, care e o culegere de reţete, de tehnici, de reprezentare a unor scene sau a unor sfinţi, ce conţine, însă, numeroase abateri care au venit pe filieră occidentală şi au pătruns şi în Athos. Aceasta se întâmpla la vremea respectivă. Era valabil pentru perioada aceea. Dar astăzi, cu tot accesul la informaţie şi cu posibilitatea de recompunere şi aducere la zi a informaţiilor, lipseşte, încă, acest instrument de lucru, care ar fi foarte folositor pentru preoţi, pentru credincioşi, pentru pictori, pentru a putea vorbi de o reaşezare în matcă. Este un proiect vast, care ar trebui demarat. O astfel de rescriere a lucrurilor cere timp, însă, în tot acest interval, bisericile continuă să fie pictate după vechi calapoade şi rămân astfel. Aceasta ne-a şi determinat să ne mobilizăm şi să începem astfel de acţiuni, aș aminti Iconari în Otopeni, în cadrul cărora să problematizăm mai atent, să cerem sfat mai mult, să lămurim anumite lucruri, să îndepărtăm ce este neconform cu Tradiţia şi cu dogma. Dar, fără o împreună-lucrare şi mobilizare mai largă a colegilor de breaslă, lucrurile nu se pot face de către o singură persoană. Chiar dacă un doctorand ar publica anumite lucruri, ele nu se pot regla decât în interiorul breslei, care se confruntă, la fiecare pictor în parte, cu foarte diverse problematici. Unul întâmpină o biserică cu o anumită structură arhitectonică, unde trebuie să găsească soluţii adaptate, altul întâmpină anumite scene pe care trebuie să le formuleze, teme sau hram care trebuie reprezentat şi nu ştii cum. Toate astea nu cer decât comunicare şi deschidere unul către celălalt. Or, aceste ateliere tocmai aceasta îşi propun. Artistul vine să lucreze în mijlocul publicului şi în felul acesta şi publicul poate avea parte de o catehizare, pentru că e nevoie să înţelegem mai atent ce e cu icoana din biserici şi, în acelaşi timp, şi pe noi, iconarii, ne ajută să interacţionăm cu omul de rând, să vedem ce aşteptări are de la imaginea sacră.
Putem vorbi de o continuitate în iconografia românească?
Există o continuitate cu diverse sincope sau perioade în care bisericile au fost pictate, însă s-au îndepărtat de la o reprezentare corectă sau o reprezentare în duh. Chiar dacă în perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea şi chiar mai târziu, în perioada interbelică, când s-a problematizat mai mult cum şi în ce fel să fie pictate noile biserici construite după Marea Unire, până atunci s-au reprezentat aceiaşi sfinţi, conform erminiei, însă în cu totul altă înfăţişare. Erau deja nişte persoane realiste, sfinţi militari care bravau, îşi prezentau toată ţinuta de război, cuvioase foarte elegante sau cuvioşi care, la fel, pozau în veşminte frumos drapate. Astfel de reprezentări au pierdut mult din mesajul duhovnicesc al icoanei, din transcendenţa pe care imaginea trebuie să o redea prin intermediul icoanei această stilizare, această introducere în lumea duhului.
Vedeți necesară o colaborare între iconar şi istoricul de artă?
Acest lucru nu există deocamdată, dar poate exista în momentul în care conştientizăm că lucrurile nu pot funcţiona decât dacă colaborăm. Suntem într-o perioadă în care mulţi se specializează pe subiecte de nişă. Încercăm în diversele acţiuni să fie invitat un istoric de artă, un arhitect, un restaurator. Este incredibil, pentru că trăim într-o perioadă în care congresele şi sesiunile de comunicări sunt dese, dar rămân în cadrul fiecărei branşe. Ele nu interacţionează, nu comunică şi aflu că lunar au loc comunicări la Institutul de Istorie a Artei, dar ele rămân în interiorul instituţiei, nu sunt transmise mai departe, ca să ştim ce s-a mai descoperit, ce studii s-au mai făcut pe teme stringente. Observ o deschidere din partea Patriarhiei Române, care invită specialiști din domenii conexe la Congresul anual al pictorilor bisericeşti, ca, ulterior, să îi putem contacta şi să le cerem sfaturi. E nevoie de mai multă mediatizare şi de mai multe întâlniri, de o împreună-lucrare.
Ce sperați de la acest proiect în viitor?
Ar fi minunat să continue proiectul şi să vedem tot acest demers aplicabil în pictura din biserici. Pentru aceasta este nevoie ca măcar câţiva preoţi să solicite această abordare, pe care o considerăm justificată, valabilă. Nu e o orientare de stil sau ceva ce vrem să fie la modă, e ceva de bun-simţ să reaşezi lucrurile în matca lor firească, să acorzi acest drept de continuitate unor lucruri bine făcute, care, la un moment dat, din cauza contextului vremii, s-au frânt, au venit alte influenţe, alte gusturi peste ce s-a făcut. E o abordare incomodă în vremea în care trăim, sub presiunea timpului, a lucrului făcut repede, care să fie şi eficient, şi răsplătit, însă trebuie să ne asumăm această acţiune pe termen lung, căci nu va da roade imediat. Va da roade în anii ce vor urma dacă vom fi constanţi în demersul nostru şi reuşim să găsim mijloacele cele mai eficiente de comunicare şi difuzare a rezultatelor, prin mesaje clare, concise, dacă vom convinge factorii decizionali să preia acest proiect.
Gustul oamenilor, al credincioşilor se şi educă. Chiar dacă au ideile lor despre cum ar trebui să arate imaginea sacră, este de datoria iconarilor să orienteze cumva aceste gusturi.
Noi încercăm să facem un lucru care funcţiona firesc în Evul Mediu, încercăm să aflăm cum se năşteau aceste imagini, aceste programe iconografice. Ştim din studiile de specialitate că existau domnitorul, cărturarul, teologul, faptul că existau nişte meşteri foarte înzestraţi, atent selecţionaţi şi acceptaţi în breaslă. Or, trăim cu totul alte vremuri acum. Oricine poate picta, oricine, dacă e mai activ şi insistent, chiar dacă nu are prea mult talent. Fiecare ierarh sau preot e pictor în felul lui, adică cere şi îşi formează gusturile la modul cel mai subiectiv, în funcţie de ce a văzut în vecinătate, în altă ţară, în Sfântul Munte sau chiar pe internet. Sunt complet schimbate resorturile care nasc astăzi imaginea religioasă, imaginea duhovnicească. Cred că revine foarte mult în sarcina iconarului, care îşi asumă slujirea aceasta extrem de importantă în a formula imaginea corectă din punct de vedere liturgic. Îi revine, totodată, şi rolul de a sintetiza şi de a găsi acel limbaj care îl face pe contemporanul lui să rezoneze la imaginea bună. Ca un scriitor al vremii lui, care extrage seva din ce se întâmplă în jur, vede, citeşte viaţa de zi cu zi şi devine reprezentativ pentru perioada în care trăieşte, la fel şi iconarului îi revine o sarcină mai importantă decât a reproduce nişte imagini consacrate din Istoria Artei Bisericeşti. Trebuie să facă un efort suplimentar şi să se analizeze pe el, să fie sincer cu ce e şi nu cu ce poate copia după un alt iconar de acum 300-400 de ani şi atunci lucrul său devine mult mai problematic şi responsabil. Aici este marea ispită şi trebuie depus marele efort. Acesta este rostul veritabil al unui iconar de astăzi: să fie sincer cu ce este el la vremea aceasta, cu viaţa pe care el o trăieşte şi care nu e uşoară.
Cât poate un pictor bisericesc să-şi pună amprenta personală în icoană?
Înainte nu recunoşteai nepărat un iconar, dar recunoşteai icoanele care aparţineau unei anumite şcoli, şcoala de la Novgorod, şcoala de la Moscova, de la Ohrid.
Acum nu mai există şcoală, şi asta e dramatic. Nu mai există şcoală în zona aceasta, chiar dacă, instituţional vorbind, există şcoli. E o mare dramă şi o mare durere să te simţi derutat, să vrei să faci un lucru bun, responsabil. Analizez ce s-a întâmplat cu mine, ce perioade am traversat: punându-mi aceleaşi probleme, încercând să rămân un fiu responsabil al Bisericii, fără să îmi fac doar un discurs personal de autor, ci de a răspunde comunităţii şi Bisericii din care fac parte. Atunci, normal că acesta este primul criteriu care te aşază pe drumul cel bun. Să ai o viaţă duhovnicească, un duhovnic cu care să te sfătuieşti, căruia să îi ceri binecuvântare, pentru că icoana, fresca nu sunt doar lucrarea pictorului, ci şi lucrarea Duhului Sfânt. Dacă Îl cauţi şi încerci să Îl păstrezi, să Îl invoci şi să Îl ţii aproape, lucrurile vor merge în direcţia cea bună. Indiferent câte semne de întrebare se nasc, realizezi mai târziu, sau alţii văd cu ochii care trebuie, că faci lucrarea cea bună. Faptul acesta se verifică de către ceilalţi, pentru că, oricât am fi de risipiţi, strângem rândurile şi semnalăm când cineva vrea să facă un lucru bun, dar greşeşte, şi lucrul acesta e minunat că ne purtăm de grijă unii altora. Şi atunci iconarul va şti că poate e pe drumul cel bun...
În legătură cu amprenta personală a pictorului în icoană, aici nu sunt clarificate lucrurile îndeajuns de către cineva cu autoritate. Evident că au mai apărut scrieri ale unor teologi ai icoanei, străini, însă ni se par aşa, ca fiind îndepărtate, elitiste. Cel puţin aşa le-am perceput eu când citeam pe Evdokimov, pe Uspenski, mi se părea că vorbesc pentru o altă lume. Or, lucrurile sunt concrete, tocmai de aceea poate ar trebui reformulate mult mai simplu, mai concis, pe înţelesul oricui. Dar cel mai simplu este să ai o voce călăuzitoare, să ai un duhovnic la care să te duci să îţi ţină o predică în care lucrurile, după ce s-a încheiat vorba, să fie clare, să poţi spune: „Asta e!” Trăim cu foarte multe temeri: cum vom fi văzuţi de ceilalţi dacă ne aventurăm să facem lucrurile altfel? Prea multă precauţie şi neîndrăzneală, inhibare, accesul uşor la imaginea deja consacrată te fac să îţi anulezi propria creativitate, propria personalitate, talantul acela dăruit de Dumnezeu. Aici văd cel mai mare risc, cel mai mare pericol pentru un iconar din vremea noastră de astăzi, să se aşeze la umbra tradiţiei şi să nu îşi lucreze talantul.
La umbra marilor copaci...
Da, îţi îngropi talantul, când, de fapt, Dumnezeu aşteaptă de la tine un alt fel de formulare. E dureros. Văd unele reacţii din rândul breslei în care orice preocupare de a găsi un alt fel de exprimare atrage critica. E vorba de o exprimare artistică, de compoziţie, de cromatică, de punere în pagină. Nici un iconar nu e preocupat de un demers personal. Să fii impersonal e bine-venit, ba chiar recomandat. Sunt ferm convins de asta. Să fii personal e un efort pentru lumea de azi. Nici un părinte al Bisericii nu l-a copiat pe altul, Sfântul Grigorie Palama nu l-a copiat pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că era cunoscut şi apreciat. Fiecare s-a exprimat, în primul rând, în funcţie de problemele vremii lor. Cu ce probleme s-a confruntat Sfântul Grigorie Palama şi cum a luat atitudine? Tot studiul lui, toată trăirea lui, cercetarea pe care o făcea, toate întâlnirile la care participa, dezbaterile le-a sintetizat şi a răspuns vremii lui. Dacă ne retragem şi spunem nu, ne munceşte diavolul foarte subtil. E bine să înveţi alfabetul. Trebuie să ştii foarte bine alfabetul Bisericii, dar cu alfabetul acesta trebuie să scrii şi să faci şi alte lucruri, pentru că nu s-a spus tot. Aceasta ce înseamnă? Că Duhul Sfânt a dat totul în breasla iconarilor până în secolul al XVI-lea şi apoi doar reminiscenţe?
Nu, Duhul Sfânt lucrează până la sfârşitul veacurilor.
Exact. Şi atunci ne simţim responsabilizaţi şi întăriţi să facem ceea ce facem acum, şi acesta este crezul meu, al unora, şi pe el construim. Aceasta explică şi un dinamism al lucrurilor, şi o energie pe care o primeşti să faci şi asta, şi cealaltă. Avem imaginea aceasta că iconarul trebuie să fie smerit, nu trebuie să iasă în faţă, trebuie să stea în atelier, să nu se mândrească. Dar atunci când faci o acţiune, aceasta o ştii tu, în sufletul tău şi, poate, duhovnicul tău, dacă îţi vezi de treaba ta şi ştii că eşti un umil servitor sau, dimpotrivă, ai ieşit la pozat, la scenă, și atunci te munceşte ispita mândriei. Nu e uşor să dai interviuri, să apari la televizor, normal că eşti ispitit. Dar când vezi cât de mare este scopul proiectului tău şi cât eşti de mic, de neputincios, nu te mai mândreşti.
Te uiţi la meşterii vechi şi vezi că, pe lângă ei, ţie tot nu îţi iese bine şi te gândeşti: „Ce fac eu aici? Lor le-a ieşit din prima şi eu tot dau cu şmirghelul, cu apă şi linia asta tot nu îmi iese. Înseamnă că trebuie să vin şi anul viitor, la o altă ediție şi să o iau de la capăt, până îmi iese”.
