Oamenii au avut dintotdeauna evlavie la Maria, Fecioara care L-a născut pe Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, ea a primit şi numele de Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu. Fiind mama Mântuitorului, dar şi a Judecătorului nostru, Fecioara Maria este pururea rugătoare la Fiul ei pentru iertarea păcatelor celor care i se închină. Este şi grabnic ajutătoare pentru cei care îi cer ajutorul. De aceea, Maica Domnului este prezentă în toate rugăciunile şi slujbele din cultul creştin-ortodox. Despre rolul Fecioarei Maria în cultul ortodox şi despre cele mai importante rugăciuni închinate ei ne-a vorbit preotul Silviu Tudose, asistent la Catedra de Teologie Practică a Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti.
Părinte, care este rolul Maicii Domnului în cultul ortodox?
Maica Domnului are, dacă putem spune aşa, locul cel mai înalt între sfinţi, ca de altfel şi între toţi sfinţii îngeri. Prin deplina ei ascultare şi afierosire lui Dumnezeu, a făcut posibilă unirea ipostatică a firii umane cu cea dumnezeiască, în Mântuitorul Iisus Hristos. Fără Maica Domnului şi fără încuviinţarea de a primi să se zămislească în pântecele ei Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi fost posibil ca lumea să se izbăvească şi să se îndumnezeiască. De aceea Maica Domnului are un rol esenţial în viaţa şi cultul Bisericii noastre, în care i se acordă „supravenerare“ sau „supracinstire“, spre deosebire de ceilalţi sfinţi, cărora le acordăm numai „venerare“ sau „cinstire“. Sentimentul de „adorare“ este „rezervat“ numai lui Dumnezeu.
Ce tipuri de rugăciuni sunt închinate Maicii Domnului?
Dacă analizăm tipurile de rugăciuni pe care le întâlnim în cultul nostru, cu siguranţă vom constata că în toate întâlnim rugăciuni adresate Maicii Domnului. Nu există nici o slujbă în Biserica Ortodoxă care să nu conţină cel puţin o rugăciune adresată Maicii Domnului, şi acest fapt demonstrează rolul organic pe care ea îl are în viaţa şi cultul Bisericii Ortodoxe.
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine“
Ce puteţi să ne spuneţi despre prima rugăciune închinată Maicii Domnului?
Pentru a şti exact care este prima rugăciune adresată ei ar trebui să avem informaţii exacte despre conţinutul cultului creştin din epoca apostolică, aşa cum întâlnim în izvoarele liturgice păstrate, care sunt însă mult mai târzii. Pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, aş îndrăzni să cred că o primă rugăciune ar putea fi considerate cuvintele cu care Arhanghelul Gavriil a întâmpinat-o în ziua Buneivestiri: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!“ (Luca 1, 28). De altfel, aceste cuvinte au şi fost păstrate în cult, fiind parafrazate la fiecare cântare a mărimurilor, în troparele finale, la slujba Utreniei.
Tot în Sfânta Scriptură şi tot în Evanghelia după Luca, întâlnim o primă „manifestare publică“ a admiraţiei oamenilor pentru cea care L-a născut pe Dumnezeu, atunci când Mântuitorului i-au fost adresate cuvintele: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii la care ai supt“. Şi aceste cuvinte sunt, parcă, o rugă adresată ei.
Rugăciunile alcătuite de imnografi au apărut, este adevărat, ca întreg cultul Maicii Domnului, ceva mai târziu, după secolul al V-lea, mai exact după Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431), când s-a combătut erezia nestoriană, care afirma că Fecioara Maria nu este Născătoare de Dumnezeu (theotokos), ci numai Născătoare de Hristos sau Născătoare de om (antropothokos). După acest sinod, cultul Maicii Domnului, care fusese până atunci unul cu forme mult mai discrete, s-a dezvoltat rapid, înmulţindu-se, bineînţeles, şi rugăciunile adresate ei. După expresia părintelui profesor Ene Branişte, cultul Fecioarei Maria a fost, înainte de veacul al V-lea, „ca o sămânţă care a stat prea mult timp în pământ pentru a răsări la lumină“, cunoscând după aceea „o dezvoltare explozivă şi mereu crescândă“.
Când a apărut rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat“? Ce sunt axioanele şi care este legătura lor cu Fecioara Maria?
„Cuvine-se cu adevărat...“ este, poate, cea mai cunoscută şi cel mai des folosită rugăciune către Maica Domnului. Originea ei este foarte interesantă şi învăluită uneori în mister. Se pare că a apărut mai întâi cea de a doua ei parte, care începe de la „Ceea ce eşti mai cinstită...“, fiind o creaţie a cunoscutului melod, Cosma de Maiuma, trăitor în veacul al VIII-lea, fratele vitreg al Sfântului Ioan Damaschin. Cercetătorii spun că, de fapt, Cosma a preluat de la Sfântul Efrem Sirul formula „Mai cinstită decât heruvimii şi fără de asemănare decât toate cetele îngereşti“, cu care acesta începea imnele sale în cinstea Fecioarei Maria. Chiar dacă este aşa, Cosma de Maiuma a reuşit să lase Bisericii o scurtă, dar deosebit de frumoasă rugăciune adresată Maicii Domnului şi care, aşa cum spuneam mai înainte, este foarte des folosită în cult. Se cântă cu mare bucurie la fiecare Utrenie, la cântarea a 8-a a catavasiilor.
În ceea ce priveşte prima parte, există mărturii că ar fi apărut într-un mod minunat, într-una din chiliile schitului Protaton, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, din Sfântul Munte Athos. Mai exact, într-o sâmbătă seara, un frate vieţuitor în acest schit a găzduit un monah străin în chilia sa, în lipsa stareţului, care plecase la privegherea din biserica mănăstirii. În timpul pravilei de noapte, fratele a intonat imnul „Ceea ce eşti mai cinstită...“, în momentul cuvenit, însă, după ce a terminat, străinul nu l-a lăsat să continue şi a început să cânte din nou imnul, întregit cu prima parte, care începe de la „Cuvine-se cu adevărat...“. La final, a fost rugat de frate să-i lase scrise cuvintele noi, iar acesta i le-a lăsat pe o lespede de piatră, îndemnându-l: „Voi şi toţi drept-slăvitorii aşa să cântaţi de acum înainte această rugăciune!“, după care s-a făcut nevăzut. Tradiţia consemnează că monahul străin nu ar fi fost altul decât Arhanghelul Gavriil, mai ales că, pe lespede, cuvintele nu erau scrise, ci săpate sau încrustate.
După minunata întâmplare, fratele a adus la cunoştinţa stareţului cele întâmplate, în cele din urmă ajungându-se ca axionul să se cânte peste tot cu noua lui formă, întregită, pe care o păstrăm până astăzi.
Am spus axionul şi nu am uitat că m-aţi întrebat ce sunt axioanele şi care este legătura lor cu Maica Domnului. Denumirea de „axion“ vine din limba greacă, în care înseamnă „vrednică eşti“ şi se referă la Maica Domnului. Denumirea a fost folosită, prin extensie, pentru toate imnele închinate Maicii Domnului, intonate de credincioşi în momentul pomenirii nominale a Sfintei Fecioare Maria, în timpul dumnezeieştii Liturghii, după Sfinţirea Darurilor. Axionul cel mai des folosit este „Cuvine-se cu adevărat...“, însă sunt şi altele, îndeosebi la praznicele împărăteşti, fiind preluate din canoanele praznicului, mai exact, irmosul cântării a 9-a.
De ce în fiecare ectenie este şi o cerere pentru Maica Domnului?
Este adevărat că în orice ectenie, oricât de mică ar fi, există şi o cerere adresată Maicii Domnului. De altfel, etimologic vorbind, „ectenie“ înseamnă „rugăciune stăruitoare“ şi nu ne putem închipui o rugăciune fără să ne gândim şi la Maica Domnului. În ectenii, noi o „pomenim“ pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „cu toţi sfinţii“, adică o chemăm alături de ceilalţi sfinţi ca mijlocitoare pentru noi. Poporul răspunde cererii rostite de preot cu „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!“, exprimându-şi evlavia faţă de Maica Domnului şi cerându-i mijlocirea, aşa cum a făcut la nunta din Cana Galileii şi cum face dintotdeauna pentru tot sufletul necăjit şi întristat, care are nevoie de ajutor.
Acatistul Buneivestiri, cel mai vechi acatist închinat Fecioarei Maria
Care este istoria Imnului Acatist? Ce alte acatiste închinate Maicii Domnului mai sunt?
În cărţile de rugăciuni există mai multe acatiste închinate Maicii Domnului, însă cel mai vechi este cel al Buneivestiri, care se citeşte de obicei în cadrul Utreniei din a 5-a sâmbătă a Postului Mare, vineri seara. De aceea se şi cheamă acea slujbă „Denia Acatistului“.
Este un imn de laudă adresat Maicii Domnului, compus, cel mai probabil, în prima jumătate a veacului al VII-lea, de patriarhul Serghie al Constantinopolului. Sunt manuscrise care atribuie acatistul Sfântului Roman Melodul, trăitor în veacul al VI-lea. După cum ne informează şi sinaxarul din Triod, acest imn ar fi fost cântat pentru prima dată în timp ce Constantinopolul era asediat de armatele persane şi avare, în anul 626, pe vremea împăratului Eraclie. Fiind înconjurat atât pe apă, cât şi pe uscat, de păgâni, oraşul se afla într-o situaţie critică, fapt pentru care patriarhul a organizat o procesiune, împreună cu tot poporul, pe zidurile cetăţii, cu icoana Maicii Domnului din Biserica Vlachernelor, veşmântul Sfintei Fecioare şi Crucea Răstignirii, cântând acest imn. Cert este că o furtună a distrus flota păgână care asedia oraşul, permiţând armatei imperiale să învingă şi să înlăture pericolul care venea de pe uscat. Victoria a fost pusă pe seama ajutorului Maicii Domnului, care a răspuns rugăciunilor din acatist. E greu însă de crezut că imnul acatist a fost alcătuit atunci. E mult mai probabil că el exista deja, însă folosirea lui a fost „generalizată“ cu acest prilej. De altfel, astfel de imne au mai fost alcătuite, de-a lungul timpului, cu prilejuri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Au fost păstrate şi în cărţile de rugăciuni şi sunt folosite cu multă evlavie de credincioşi. Z
▲
Prohodul Adormirii Maicii Domnului
Prohodul Maicii Domnului este o imitare a Prohodului Mântuitorului? Când a apărut?
Prohodul Adormirii Maicii Domnului este mai nou cu şapte sute de ani decât cel al Mântuitorului, alcătuit de Theodor Studitul, la începutul veacului al IX-lea. Autorul se pare că este Manuil Corinteanul (din Corint), fost profesor la Şcoala patriarhală din Constantinopol şi mare orator al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, trecut la Domnul în 1530, prieten al Binecredinciosului Voievod Neagoe Basarab. În manuscrisele păstrate de la Manuil poate fi întâlnită şi o traducere în greceşte a „Învăţăturilor“ lui Neagoe către fiul său, Teodosie, făcută la cererea domnitorului.
Prima traducere a Prohodului Adormirii Maicii Domnului în limba română a fost făcută de protopsaltul de la Seminarul din Socola, Ioniţă Pralea, în 1810, tipărită pentru prima dată la Iaşi sau la Braşov, în 1820, cu interesantul titlu „schimonosit“: „Urmări pe mormintiri geamnân limbi“.
De atunci au apărut mai multe ediţii ale textului tradus de Ioniţă Pralea, ultima dintre diortosiri, din câte ştiu, fiind făcută de părintele profesor Nicu Moldoveanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, care a comparat diferite texte tipărite şi manuscrise ale acestui Prohod, păstrând ce era mai bun şi ordonând versurile, după modelul Prohodului Domnului, din Utrenia Sâmbetei celei Mari, eliminând şi întreruperile de cuvinte.
În ceea ce priveşte generalizarea sa în cult, Prohodul Maicii Domnului nu este întâlnit peste tot. Mult mai des întâlnit în bisericile ruseşti, el este folosit în multe din bisericile noastre, îndeosebi în mănăstiri sau în bisericile care poartă hramuri în cinstea Maicii Domnului, fiind cântat în ajunul Adormirii, împreună cu slujba privegherii.
Chiar dacă este o imitaţie a Prohodului Mântuitorului, cel închinat Maicii Domnului are frumuseţea şi originalitatea lui. Cei care participă la el se simt mult mai aproape de Maica Domnului. Am întâlnit oameni care, după ce au participat pentru prima dată la o astfel priveghere cu prohod, mărturiseau părerea de rău că până atunci s-au lipsit de o astfel de bucurie duhovnicească.
