„Chirurgul operează, Dumnezeu vindecă!“

O simplă discuţie cu eminentul chirurg Vasile Sârbu, cel care pentru întâia oară în istoria medicinei româneşti a realizat transplantul de celule pancreatice, este cel mai bun leac al suferinţei umane, iar profesorul, un om cu frică de Dumnezeu, este un extraordinar confident al celor care îşi lasă în seama lui trupul vlăguit de boală, dar şi sufletul împovărat de cele lumeşti.

I-am ascultat de nenumărate ori, cu mare drag, fascinantele poveşti din lumea sălilor de operaţie sau de la căpătâiul celor pe care i-a ajutat să treacă mai uşor în lumea drepţilor. Am înţeles de la această somitate a chirurgiei europene că boala nu ţine cont de săraci şi bogaţi, de oameni simpli sau eminenţi intelectuali. Cu toţii una suntem, şi-n faţa morţii devenim mai egali decât oricând.

Ca medic, dar în acelaşi timp profund cunoscător al credinţei ortodoxe, aţi împărtăşit vreodată pacienţilor dvs. convingerea că medicul tratează, dar Dumnezeu este Adevăratul Tămăduitor, Cel care vindecă?

Categoric, profesiunea cea mai frumoasă îngăduită pământenilor ar putea fi chirurgia. Pentru că doar chirurgii pot pătrunde în corpul oamenilor, în suprema creaţie a Domnului. Eu le explic studenţilor adesea că, noi, chirurgii, facem o mică parte din procesul vindecării, marea creaţie revenind lui Dumnezeu. Poate acest lucru trebuie disecat şi înţeles, precum calităţile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, spre a realiza miracolul vindecării. Să ştiţi că orice medic poate face mult bine altora, dar devine neputincios atunci când este vorba de el. În actul chirurgical, partea misterioasă, neştiută decât în parte de noi, este cea mai teribilă. Chirurgul operează, Dumnezeu vindecă!

Dumnezeu v-a binecuvântat să realizaţi primul transplant de celule pancreatice din istoria medicinei româneşti. Cum aţi trăit traiectul medical al miraculoasei intervenţii şi cum aţi simţit puterea Harului Divin?

Realizarea primului transplant de celule stem în diabetul zaharat a fost pentru mine un moment de mare tensiune. Pacienta, o timişoreancă tânără, după numeroase intrări şi ieşiri din comă, ziua şi mai ales noaptea, salvată mereu de sosirea ambulanţelor, nu mai găsea nici un sens pentru existenţa ei pământeană. În ziua transplantului, atât eu, cât şi soţia mea, am cerut ocrotirea lui Dumnezeu pe calea rugăciunii. Aceasta mi-a dat o tărie specială. Nu ştiu câţi îşi imaginează un profesor universitar cu ochii închişi, cerând ajutorul divin. Intelectualii de mare anvergură alocă mai puţin timp credinţei şi mai mult timp ştiinţei. Aproape toţi ajung, chiar cu o oarecare întârziere, în postura de a accepta aportul divin indispensabil chirurgiei umane. În condiţii egale, la bolnavi similari, chirurgii, în relaţii diferite cu Dumnezeu, obţin rezultate diferite. Acest lucru pare incredibil!

Aţi fost pus vreodată în situaţia de a ascunde adevărul?

Fără îndoială! Mi s-a-ntâmplat din păcate adeseori să am în faţă un coleg suferind. Nu am cuvinte să descriu o asemenea situaţie, extrem de dificilă, în care nici măcar nu poţi să-l menajezi. În faţa unui bolnav oarecare putem vorbi în anumiţi parametri, pe care numai noi, medicii, îi înţelegem, astfel încât pacientul să nu se întristeze. Dar când te afli în faţa unui coleg medic, este cumplit să-ncepi prin a-i spune: "Ştii, este ceva, care… ştii şi tu ce este…". Am avut un coleg medic care a decedat într-o gardă a mea şi n-am să uit niciodată privirea aceea înlăcrimată şi mâinile cu care strângea la piept o icoană, gândind la mântuire, cred eu.

L-am ajutat să treacă… dincolo!

Mi-aţi povestit odată că primul transplant de rinichi pe care l-aţi realizat s-a petrecut într-o sfântă zi de prăznuire a Marelui Mucenic Gheorghe. Cred că a fost o intervenţie cu totul inedită, păstrând dimensiunea marii sărbători!

Într-adevăr, primul meu transplant de rinichi l-am realizat la Constanţa, într-o binecuvântată zi de 23 aprilie 1999. Creştinii ortodocşi îl prăznuiau în ziua aceea pe Sfântul Gheorghe, iar pe donatorul renal îl chema Gheorghe. Am avut o convingere că nu este o pură întâmplare şi, cu Harul Divin care îmi dădea nebănuite puteri, am operat mult mai stăpân pe mine, simţind o forţă lăuntrică excepţională. Sigur ar fi o eroare să nu execuţi o operaţie în mod exemplar, considerând că lipsurile sau erorile umane le va repara divinitatea. Harul lui Dumnezeu este lăsat oamenilor care îşi asumă urcuşul, dăltuindu-se pe sine într-o imagine ce urcă Golgota zi de zi.

Credeţi cu desăvârşire în conceptul conform căruia patologia umană şi terapia medicală se corelează cu patologia şi terapia spirituală?

Vedeţi dumneavoastră, noi venim în dorinţa de a vindeca, având un antecedent păstrat încă din Antichitate, şi anume că medicul vindecă atât trupul, cât şi sufletul. Este curios că această afirmaţie reţinută de istorici a apărut înainte de creştinarea noastră din epoca apostolică. Biserica Ortodoxă, prin Sfântul Vasile cel Mare, a intrat în istorie cu un liman al vindecării trupeşti şi sufleteşti, fără nici o dificultate. Personal, am o experienţă deosebită cu propriii pacienţi, care mă ştiu ca un doctor cu frică de Dumnezeu şi vin cu încredere la operaţii. Un om cu o boală trupească are o suferinţă sufletească inevitabilă. Toţi pacienţii ştiu că pretutindeni în corpul uman există şi afecţiuni cu vindecare dificilă, cu mortalitate mare, care într-o secţie de chirurgie se petrece sub ochii celor internaţi. Sub ochii lor se fac resuscitări, intubaţii, trecerea cearceafului peste ochii pironiţi în sus, înspre Ceruri.

Cum percep actul medical vizavi de moarte oamenii simpli?

Pe ei nu-i sperie moartea, şi asta pentru că oamenii de rând îşi încep, majoritatea, o terapie prin credinţă, pe care mai rar o vedem la intelectuali. Ei vin la operaţie spovediţi, împărtăşiţi, pregătiţi pentru tot ceea ce le-a rânduit Dumnezeu şi, de ce nu, chiar pentru lumea de dincolo. Mulţi dintre ei mi-au destăinuit în faţa unor operaţii foarte grele că sunt pregătiţi în egală măsură pentru reuşita operaţiei ca şi pentru moarte, pe care o privesc cu seninătate. Aici ar fi multe de spus, în sensul că, parafrazându-i pe Sfinţii Părinţi, "fiecare clipă trebuie trăită cu gândul la moarte". Numai atunci omul poate conştientiza cât de mult valorează viaţa. Este inutil să ne amăgim, când cu toţii ştim că adevărul este că, în subconştient, toţi îşi doresc să mai trăiască măcar o lună, măcar o zi, măcar o clipă.

Scrierile Sfinţilor Părinţi ne învaţă că trebuie să percepem boala ca pe o suferinţă asumată, ca pe un drum al Crucii înainte de Înviere. Cum vedeţi această percepţie prin prisma practicii medicale?

Omul a fost creat fără cusur, fără boli, fără suferinţe, dar i s-a lăsat şi libertate în relaţia cu Creatotul. Dar omul a păcătuit şi perfecţiunea lui a distrus-o. El a preluat în sine o fărâmă de păcat, germenii suferinţelor trupeşti şi sufleteşti, pe care le-a transmis din generaţii în generaţii, până la venirea Fiului, care ne-a redat prin jertfa Sa marea şansă. Din păcate, omul continuă să greşească, bazându-se poate prea mult că Domnul Iisus înseamnă iubire şi iertare. Dar boala are drum liber asupra corpului uman, prin zestrea genetică pe care o are, din vechi generaţii de necredincioşi, dar şi prin greşelile de trai în relaţie cu mediul său sau, şi mai grav, cu perceptele pe care ni le-a dăruit Creatorul. El nu are nici o vină pentru modul în care unii oameni aleg să trăiască fără Dumnezeu, asumându-şi dramele de mai târziu. Această cruce o purtăm şi ne-o asumăm, fără a observa că de fapt suferinţe nenumărate, boli nenumărate ar putea fi evitate.

Sfânta Evanghelie ne exemplifică trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul nostru Iisus Hristos: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat un copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească în ceea ce priveşte izgonirea demonilor din om. Cum vedeţi suferinţa umană, în concordanţă cu voia lui Dumnezeu?

Bolile şi suferinţa nu ne vin din voinţa Creatorului. Nu este voinţa Lui ca oamenii să se sinucidă sau să trăiască în păcat, sau în război cu natura înconjurătoare, sau să cadă pradă drogurilor şi altor ispite ale lui Satan. Sigur că oamenii îşi asumă mai mult sau mai puţin deznodământul pentru efectele traiului lor, pentru modul de a vedea viaţa trecătoare de pe pământ şi viaţa de după Înviere. Crucea suferinţelor umane, acum, înaintea Învierii, este vizibilă, este legată clar şi de necredinţa oamenilor. Cei care cred, care merg pe drumul zidirii în ceruri, care se lasă duşi de mână pe calea spre Trinitate, trăiesc traiectul sufletului sănătos, fără teamă, fără cădere în depresie, fără chinuri plăcute Anticristului. Această primăvară sufletească aduce şi o suportabilitate a crucii, a bolilor trupeşti, pe care aceşti mucenici şi le asumă ca lucruri fireşti.

Parcurgând aspecte ale suferinţei umane, pe un traiect nelimitat al timpului, care este diferenţa dintre grija faţă de suferinzii care odinioară erau trataţi în bolniţe, în comparaţie cu varianta modernă a centrelor de îngrijiri paliative?

Bolniţele mănăstireşti au fost iniţial create pentru a-i îngriji pe bătrânii şi bolnavii care trăiau în monahismul de odinioară. Cu timpul însă, aceste bolniţe au ajuns să primească şi bolnavi din afara clerului, având menirea de a alina suferinţa şi de a-i îngriji pe cei lipsiţi de ajutor. Desigur, aici se practicau tratamente conform nivelului cunoştinţelor din epocă, dar asistenţa spirituală era de mare preţ. Din epoca respectivă s-a păstrat cel mai frumos cuvânt pentru a desemna o femeie care se dedica îngrijirii sănătăţii, acela de soră. Acest cuvânt arăta cât de apropiată era relaţia acestor asistente creştine de suferinţa semenilor lor. Nu cred că există un personaj medical mai

devotat decât sora. Semnul acestui devotament se regăseşte şi în îngrijirea bolnavilor cu afecţiuni psihice, cu care în mod cert se colabora destul de greu. Chiar s-au creat stabilimente de îngrijire pe lângă mănăstiri, care au fost vestite prin îngrijirile acordate unor personalităţi ale vremii. De aici semnul de impregnare cu dragostea faţă de aproapele a multor regine sau mari personalităţi feminine, care, în momente de mari încercări, au mers pe front spre a-i îngriji pe răniţi sau au fondat spitale, asemenea Spitalului Brâncovenesc de la noi. În centrele de îngrijiri paliative din lumea modernă sunt îngrijiţi bolnavii aflaţi în stadii terminale ale unor boli incurabile, iar eu personal consider extrem de benefic acest suport psihologic, spiritual şi medical.