Într-unul din numerele trecute v-am prezentat un interviu cu părintele Nicolae D. Necula, profesor de Liturgică la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Dacă atunci am vorbit despre rolul rugăciunii de seară în cultul personal al creştinului, astăzi vom evidenţia importanţa rugăciunii de dimineaţă, dar şi necesitatea acatistelor şi a Psaltirii în rugăciunea particulară. „Orice acatist care este înscris în cartea de rugăciuni se poate citi, dar ţinând cont că rugăciunea nu ţi-o îndeplineşte sfântul respectiv, ci el mijloceşte ca Hristos să ne asculte rugăciunea. Sfântul ne pregăteşte calea, iar Hristos Domnul ne ajută. Dacă noi acordăm o importanţă prea mare sfinţilor şi credem că ei ne rezolvă problemele, greşim din punct de vedere dogmatic, fiindcă sfinţii nu sunt decât rugători.“
Cum trebuie să ne pregătim pentru rugăciunea de dimineaţă?
Cu ea ne începem existenţa după fiecare trezire din somn. După ce ne spălăm şi ne adunăm gândurile, ne aşezăm în genunchi, ca la fiecare rugăciune. După rugăciunile începătoare, urmează o serie de tropare care au legătură cu momentul trezirii: „Sculându-ne din somn cădem către Tine, Mântuitorule“, „Din somn şi din patimi m-ai ridicat Doamne, mintea mea o luminează“ şi cu gândul că fiecare lucru îl facem în perspectiva judecăţii lui Dumnezeu, „Fără de veste Judecătorul va veni şi faptele ni se vor descoperi“. Este un avertisment, o luare-aminte, chiar dacă începem o zi, ne apropiem de fapt cu fiecare pas de Judecata viitoare şi de împărăţia lui Dumnezeu. Prin rugăciunea către Sfânta Treime, în care îi mulţumim pentru somnul în-cheiat, nu încetăm să ne socotim „nemernici şi păcătoşi“, dar ne punem nădejdea în Dumnezeu pentru ziua care începe.
„Ideea de pocăinţă nu trebuie să ne părăsească niciodată“
Rugăciunea de dimineaţă conţine şi Psalmul 50, al lui David, care este de pocăinţă. De ce să ne pocăim dacă ziua abia a început?
Pocăinţa trebuie să ne însoţească totdeauna, iar acest psalm este cel mai potrivit. Noi suntem păcătoşi, iar ideea de pocăinţă nu trebuie să ne părăsească niciodată. Psalmul 50 corespunde structurii noastre sufleteşti, este făcut exact pentru ceea ce suntem noi, nu este o închipuire sau o invenţie, ci pur şi simplu el a izvorât din trăirea unui om păcătos, David, care se pocăia. Cu toate că este vechi, arată o stare care continuă şi ţine de situaţia noastră, ca oameni. Dacă suntem prin excelenţă păcătoşi, el va fi valabil mereu. Sfânta Scriptură zice: „O zi de ar fi viaţa omului pe pământ, tot ar greşi“. Rugăciunea de dimineaţă conţine şi Crezul, care este o mărturisire de credinţă, dar şi o rugăciune. În rugăciune, de obicei lăudăm pe Dumnezeu, îi mulţumim, îi cerem, ori aici întâlnim o chintesenţă a învăţăturii noastre de credinţă, pe care o mărturisim sub formă de rugăciune.
Urmează o rugăciune către Dumnezeu-Tatăl, mulţumindu-i pentru noaptea pe care am trecut-o, ne rugăm să ne curăţească de toate „păcatele şi nelegiuirile“ pe care, eventual, le vom săvărşi în ziua care începe şi îi mulţumim pentru că ne-a adus la viaţă din nou, cu prilejul apariţiei zilei celei noi. Este şi o rugăciune scurtă către Mântuitorul, considerat „Lumina cea Adevărată“, în care vrem „să trăim şi să vieţuim“ în ziua abia începută. Mai sunt şi alte rugăciuni către Mântuitorul Iisus, cu diferite cereri, care sunt încheiate cu rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne“. Să ne învrednicească în noua zi - laitmotiv pe care îl întâlnim şi în cărţile de cult - să-L putem lăuda pe Dumnezeu, „să putem face fapte bune“, „să fim înţelepţiţi prin îndreptările Lui“, fiind o rugăciune de mulţumire şi de laudă.
„Cerem, pe cât se poate, să fim feriţi de păcate“
Îngerul păzitor este nelipsit din rugăciunile noastre...
Da. Îl primim la botez, şi de atunci suntem aproape nedezlipiţi, doar starea noastră de păcătoşenie îl îndepărtează. Cu oarecare smerenie, nimicnicie, mărturisim că suntem păcătoşi, că „nu avem îndrăzneală să ne ridicăm ochii să ne rugăm“ şi îi cerem să ne fie „aproape, ca întotdeauna“. O rugăciune către Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căreia îi chemăm ajutorul în starea noastră de păcătoşenie şi de deznădejde în care trăim, este necesară. Din cauza vieţii ticăloase pe care o ducem, o rugăm să ne „izbăvească din aceste rele năravuri şi obiceiuri“. Altă rugăciune către Maica Domnului, mai extinsă, o găsim şi în cultul public „Împărăteasa Maica cea bună“, o cântăm destul de des în Biserică. Este o sinteză a modului în care noi ne punem nădejdea în Maica Domnului. „Necazul meu îl ştii: ci-l dezleagă precum vrei, că n-am alt ajutor afară de tine“, „nici altă mângâietoare bună decât numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să ne păzeşti şi să ne acoperi“. Este o rugăciune de pocăinţă care mi se pare foarte bine-venită, fiindcă trebuie să avem acest sentiment al păcătoşeniei totdeauna.
Spre finalul rugăciunilor de dimineaţă ce ar mai trebui să adăugăm?
Mai sunt câteva rugăciuni, tot din cultul bisericii: „Lumină lină“, pe care o zicem pentru a lăuda Sfânta Treime, „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt“, „Cuvine-se cu adevărat“, care este foarte cunoscută, şi „Pentru rugăciunile“. Acest buchet de rugăciuni închinate dimineţii este potrivit momentului, fiindcă, dacă cea de seara este un bilanţ care ni-l facem pentru ziua care a trecut şi rugăm să avem o seară liniştită, acum Îi mulţumim pentru seara pe care ne-a dat-o şi Îi cerem ajutor la începutul unei zile pe care să o petrecem după regulile şi voia lui Dumnezeu, să avem o vieţuire creştinească, pe cât se poate feriţi de păcate şi de influenţele rele care vin asupra noastră. Vedem deci că majoritatea rugăciunilor face parte din cultul oficial al Bisericii, rugăciuni transpuse în domeniul acesta al vieţii particulare, fiind alese cele mai plăcute şi mai potrivite structurii sufleteşti a fiecăruia. Când s-au tipărit cărţile de cult, ele aveau o vechime destul de mare.
„Cum se citeşte Psaltirea? Să îmi daţi binecuvântare!“
Când timpul ne permite şi avem evlavie, ce rugăciuni ne recomandaţi să mai rostim?
Credincioşii mai zeloşi citesc psalmi şi acatiste despre care ne întreabă adeseori cum să le citească. Îmi zic: „Cum se citeşte Psaltirea? Să îmi daţi binecuvântare!“, iar eu le răspund: „Nu este nevoie să iei binecuvântare“. Psaltirea face parte din Sfânta Scriptură, o putem citi oricând; este şi carte de cult din care ne alegem câte catisme putem, în funcţie de evlavia pe care o avem, nefiind un număr precis de psalmi sau catisme. Unii îşi încarcă programul de rugăciune cu citirea, aproape cu regularitate, a două, trei catisme sau cu acatiste ale unor sfinţi. Mă întreabă: „Ce acatist să citesc?“; „Citeşte-l pe cel care este închinat sfântului din ziua sau perioada respectivă sau pe cel care crezi că se potriveşte stării sufleteşti!“. Acatistele au şi ele un oarecare specific, spre lauda unui sfânt. Orice acatist care este înscris în cartea de rugăciuni se poate citi, nu neapărat cu preferinţe speciale, ţinând cont că rugăciunea nu ţi-o îndeplineşte sfântul respectiv, ci el mijloceşte ca Hristos să ne asculte rugăciunea. Sfântul ne pregăteşte calea, iar Hristos Domnul ne ajută. Dacă noi acordăm o importanţă prea mare sfinţilor şi credem că ei ne rezolvă problemele, greşim din punct de vedere dogmatic, fiindcă sfinţii nu sunt decât rugători. Citeşte acatistele pe rând, nu cu preferinţă. Dacă ţi-ai luat un sfânt pe care îl simţi că ţi-e protector, te ajută, îi porţi numele, citeşte-i acatistul, roagă-te pentru rugăciunile lui.
„Să zică ceva. Să fie în legătură cu El“
Trebuie să fim realişti, ne rugăm, dar şi muncim. Dacă reuşeşti să îţi faci rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară şi, printre timp, în afară de rugăciunea de dinainte şi de după masă, de începere şi terminare a lucrului, sau alte soroace, faci şi un acatist sau o catismă, e foarte bine, dar doar dacă poţi, exagerând mai rău facem. Atunci când credincioşii reuşesc să îşi facă rugăciunile de seară şi de dimineaţă sau spun un „Tatăl Nostru“, neuitând să mulţumească lui Dumnezeu că au trecut noaptea cu bine, iar la sfârşitul zilei să recunoască ajutorul de peste zi, eu sunt mulţumit. Măcar să zică ceva, să fie în legătură cu El. Aşa îţi asiguri liniştea sufletească şi conştiinţa că ţi-ai făcut datoria faţă de Dumnezeu.
