Colindele ne introduc în timpul sacru al Crăciunului

Casa colindată, locuitorii ei şi întrea­ga localitate sunt introduse în timpul sacru de către cetele de colindători care vestesc Nașterea Domnului. Cele 12 zile festive sunt zile în care teofania este permanent prezentă, așa cum o arată și textele din slujbele bisericești. În aceste zile, tot ceea ce fac oamenii are calitatea de a fi purificat de prezenţa acestui sacru rezultat al epifaniei perma­nente, arată academicianul Sabina Ispas. Aceasta, cer­ce­tând ani buni actul colin­datului, remarcă faptul că sărbătoarea în sine există în afara noastră, iar pentru oamenii care trăiesc în timpul cotidian, sacralitatea nu mai e percepută, ea rămâne cumva în afara înţelegerii noastre cotidiene, care e tot mai mult tributară unei gândiri seculare.

Doamnă academician Sabina Ispas, încep dialogul nostru cu două versuri dintr-o cunoscută colindă, „Hristos Se naște/ Domnul coboară”. Mai cunosc oamenii de astăzi mesajul transmis de colinde?

Dacă ne referim la colindatul tradiţional, fiind atenți atât la textele poetice, cât şi la linia melodică a acestora, colindele sunt o specie rituală, cu o perioadă bine fixată în timp pentru interpretare, de pe 23 decembrie până pe 7 ianuarie. În funcţie de calităţile cetei de colindători, aceasta poate să aibă loc în dimineaţa zilei de 23 decembrie, îna­inte de Ajunul Crăciunului, când ar trebui să colinde copii aflaţi până la vârsta adolescenţei. Ei erau cei care spuneau celebrul „Bună dimineața!” și deschideau seria manifestărilor rituale pe care trebuiau să le îndeplinească toţi membrii comunităţii tradiţionale. Urmau apoi cetele de stelari în data de 24 decembrie şi, abia seara, după apusul soarelui, cetele bărbăteşti de feciori necăsătoriţi porneau cu colinda. Toți aceștia anunţau şi pregăteau evenimentul Naşterii Domnului. Am pus totul la timpul trecut pentru că, dacă până acum 40-50 de ani, aceste acţiuni rituale împlinite de diverse categorii de gen şi de vârstă erau bine cunoscute în colectivitate, astăzi ele sunt mult ignorate. Astfel s-a ajuns să se cânte prin magazine și diverse locuri. Acum, mai ales, televiziunile, filmele şi marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiţia Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta şi care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreţii de muzică populară şi pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.

Care sunt temele pe care le întâlnim în colinde?

Temele de bază sunt cele de anunţare a Crăciunului, căci noi spunem simplu că vine Crăciunul, adică Naşterea Domnului Iisus Hristos. Textele „Moş Crăciun cu plete dalbe” şi „Vine Moş Crăciun” sunt cântece de Crăciun, dar nu sunt colinde. Textele de colind tradiţional, pe care le-am putea asocia secolelor XV-XVI, ridică probleme teologice: Iisus Dumnezeu, crearea lumii, tainele Botezului şi a Cununiei. De asemenea, un alt motiv care apare este masa sfinţilor, care reprezintă Sfânta Masă din Altar. Noi îi zicem în colind masa sfinţilor şi care are aşezați în cele patru colţuri de masă pe Iisus, Sfântul Ion, Sfântul Petru şi Fecioara Maria. Cele mai frumoase şi mai interesante ca mesaj sunt colindele despre euharistie, în care este vorba despre componentele Sfintei Împărtăşanii, vinul, care este sângele lui Iisus, și pâinea, care este trupul Lui. Lumina apare sub forma lumânării, a candelei şi a focului. Mai ales în Oltenia, copiii care colindau se numeau piţărăi, ei aveau nişte beţe cu care se duceau la vatră şi ațâțau tăciunii aprinşi, iar aceştia scoteau scântei. Și acolo făceau urări de sănătate, prosperitate, fericire sub semnul luminii provocate.

Care este perioada în care se merge cu colinda?

Această perioadă specială acoperă 12 zile festive, din Ajunul Crăciunului până pe 6 ianuarie. În mod obișnuit, colindatul începe odată cu apusul soarelui în Ajunul Crăciunului, deci odată cu începutul zilei liturgice, şi se termină odată cu apariţia zorilor, când se şi cântă Zorile. Întregul scenariu, aşa cum este prezentat în Sfânta Evanghelie, apare prefigurat în mod simbolic în mişcarea din fiecare localitate. Căci organizarea oamenilor pentru sărbătoare începea cu data de 23 decembrie, continuă în situaţia de astăzi cu 1 ianuarie, când se mergea cu pluguşorul şi se sfârşea în data de 7 ianuarie, când se încheia cu „Ionul”. Feciorii se adunau începând cu 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, şi se pregăteau. Fiind practicat o singură dată pe an, nu puteau ţine minte colindele, de aceea se întâlneau şi repetau. Iar vârstnicii, care păstrau în memorie textul şi melodia, obişnuiau să fie de faţă când ei învățau, pentru a-i corecta. Era ca un fel de transfer de autoritate pe care feciorii o dobândeau în acest interval de timp.

De ce nu e bine să-i refuzăm pe colindători?

Colindatul fiind un ritual are rolul de a ne introduce în timpul sacru al sărbătorii Crăciunului. Așa că, prin actul colindării, casa,  locuitorii ei şi întreaga localitate erau introduse în timpul sacru de către cetele de colindători care vesteau Nașterea Domnului. Cele 12 zile festive sunt zile în care teofania este permanent prezentă, așa cum o arată și textele din slujbele bisericești. În aceste zile, tot ceea ce fac oamenii are calitatea de a fi purificat de prezenţa acestui sacru rezultat al epifaniei permanente. Sărbătoarea în sine există în afara noastră, iar pentru oamenii care trăiesc în timpul cotidian sacralitatea nu mai e percepută, ea este cumva în afara înţelegerii noastre cotidiene, care e tot mai mult tributară unei gândiri seculare.

Ce urma după colindat?

Colindătorii primeau ca daruri mere, nuci și colaci. Iar la casele cu fete de măritat, cetele de feciori necăsătoriți, uneori, jucau un dans ritual, ca o urare pentru viitoarea căsătorie. Când venea seara de Crăciun, intrai în timpul sacru cu ajutorul cetei de colindători. După care urma masa cetei de colindători, ei puneau la un loc tot ceea ce adunau şi chemau la masă fetele de măritat. Acestea nu se mai practică, iar dacă le mai găsim pe undeva au devenit simple manifestări ludice de amuzament, de petrecere agreabilă a acestei perioade de timp. Modificările petrecute în societate de-a lungul timpului au atras şi modificarea colindatului.

Ce diferenţă există între colindă şi cântecul de stea?

Există o diferenţă clară între cântecul de stea și colindat, ­cântecul de stea este un ceremonial, iar diferenţa este între ritual şi ceremonial. Colindătorii sunt oficianţii care introduc în timp şi spaţii sacre, iar timpul sacru sacralizează spaţiul unde trăieşte individul cu toate ale lui, familie, bunuri, pământ, plante și animale. Steaua doar anunţă și pregăteşte. Pe categorii de vârstă diferite, fiecare trebuie să facă ceva pentru ca să se identifice, să se integreze şi să răspundă solicitărilor acestei sărbători.

Vorbiți-ne, vă rog, despre melodia care însoțea textul colindului.

Cântarea colindatului este ceva melodios, nu este aşa cum sunt cântecele de Crăciun cu clopoţei sau alte instrumente. Cântarea colindelor se făcea pe nişte melodii care trebuia să te înfioare, căci vorbeau despre întâlnirea omului cu Dumnezeu, chiar dacă  sub chipul unui copil. Identificăm și colindat antifonic, cete care purtau un fel de dialog, pentru că oamenii trebuiau cumva să fie zguduiţi de întâlnirea cu Dumnezeu.

Se poate vorbi şi de un „descolindat”?

Da, a fost pus în pagină ca analiză ştiinţifică de Petru Caraman. În cazul colindatului de Crăciun nu poate fi vorba de o componentă precreştină, așa cum încearcă să arate Petru Caraman. Dacă ceata de colindători nu era primită la o casă, atunci flăcăii respectivi aduceau prejudicii gospodăriei. Sarcina oficianţilor era să introducă întreaga comunitate în timpul sacru. Şi atunci ei marcau acele comunităţi care nu acceptau să intre în marea unitate, care însemna participarea la acest eveniment sacru. Deci, descolindatul, cum îi spune şi termenul, înseamnă că în loc să îl introduc în evenimentul protector, îl scot, îl extrag pentru că el nu vrea. Acesta era un act de protecţie al comunităţii.