▲ „Destinul istoric al ţării noastre a făcut ca întreaga clasă de boieri să fie risipită şi decimată. Foarte mulţi au pierit în închisorile comuniste şi foarte mulţi au emigrat în străinătate, unde-şi duc mai departe viaţa de pribegie“ ▲ „Patriarhia noastră a jucat un rol extraordinar în deschiderea Bisericii Ortodoxe spre Occident. A fost un fenomen-şoc pentru toţi conservatorii din Biserică“ ▲ „Să ştiţi că cel mai mult se observă religiozitatea la astronomi, care se uită în mecanismele astea ale Universului, de o complexitate, de o logică interioară uimitoare, şi este foarte greu să te gândeşti la jocul hazardului“ ▲ Un interviu cu profesorul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici ▲
Domnule academician, care este vechimea familiei dvs.? Bănuiesc că are o istorie bogată.
Familia noastră începe, din câte ştiu eu, odată cu descălecatul, în secolul al XIII-lea, în zona Balaciului, care se găseşte în nordul judeţului Teleorman şi de acolo ne vine şi numele. În primele documente, nu era scris Bălăceanu, ci Constantin ot Balaci, Barbu ot Balaci. După aceea, s-a transformat, conform tradiţiei în care boierii îşi adăugau acest final, „-eanu“. E o familie veche, de şapte sute de ani.
Există o ruptură în istoria familiilor boierilor pământeni. Multe dintre ele au dispărut odată cu domnitorii pământeni. Care sunt cauzele acestor fenomene?
N-au mai avut copii. Sau au avut copii care au murit tineri, s-au stins, cum se va stinge şi familia mea acum. Din întâmplare, destinul istoric al ţării noastre a făcut ca întreaga clasă de boieri să fie risipită şi decimată. Nu uitaţi că foarte mulţi au pierit în închisorile comuniste şi foarte mulţi au emigrat în străinătate, unde-şi duc mai departe viaţa de pribegie. Majoritatea celor care au mai rămas sunt oameni în vârstă, care n-au cum să se mai transforme... Cei care au copii au crescut într-un alt climat, într-un alt mediu social, sunt integraţi într-o altă cultură, vorbesc o altă limbă... Aşa că, în mare măsură, cred că ultimele generaţii se vor înstrăina, dacă în familiile respective nu persistă tradiţii. Sunt familii, cum sunt Tituleştii, care îşi păstrează tradiţia, sunt Cantacuzinii, care îşi păstrează tradiţia şi care sunt urmaşii unor familii vechi boiereşti din România. Este de înţeles, pentru că şi societatea modernă vest-europeană a dizolvat, în mare parte, reperele care făceau din aristocraţie un element de elită al societăţii. La ora actuală, în lumea întreagă, se merge spre o meritocraţie, bazată mai mult pe ceea ce câştigi tu, prin mijloacele şi prin capacităţile tale, decât prin ceea ce au acumulat în decursul secolelor părinţii, bunicii, moşii şi strămoşii tăi. Este o altă optică. Nu ştiu dacă e mai bună sau mai proastă. Dar epoca noastră a adoptat această paradigmă.
„O familie ortodoxă, care a lăsat ţării vreo 17 biserici“
Care ar fi trăsăturile familiei dvs., dacă ar fi să le definiţi? Poate, în felul acesta, ne facem încă o imagine a boierului român...
Era o familie de mari boieri munteni din Ţara Românească, de origine românească, care au trăit şi au avut demnităţi. Au făcut parte din cele 5-6 familii care au condus Ţara Românească până la războiul din Crimeea, la independenţă şi la revoluţia din 1848. Este o familie ortodoxă, care a lăsat ţării vreo 17 biserici, toate ctitorite de ea. Familia noastră s-a înrudit cu familiile domnitoare şi a avut un rol şi politic, şi cultural. Politic, în sensul că a condus politica ţării, şi cultural, pentru că a intervenit, printre altele, în fondarea, împreună cu Gheorghe Lazăr, a Colegiului „Sf. Sava“, care a fost prima universitate în limba română de la noi. Iar vărul primar al bunicului, Ion Bălăceanu, a jucat un rol important mai întâi ca diplomat, după aceea, pentru că, împreună cu Napoleon al III-lea, a fost cel care a adus dinastia Hohenzollern în ţară.
Revoluţia de la 1848 a venit cu o altă ruptură mare între generaţii, fiii erau pro-occidentali, erau împotriva tradiţiei, iar părinţii lor erau tradiţionali prin atitudini, prin felul de a fi. Aşa a apărut un curent antitradiţie în cultura şi civilizaţia românească.
Aşa este... Uite, Ion Bălăceanu, care era paşoptist, cu tatăl său nu se înţelegea. Tatăl lui era în caftan, el purta haine europene, tatăl lui era tradiţionalist, băiatul era modern, francofil, francofon. De altfel, toţi erau francofoni, din cauza ruşilor. În ramura mea, nu s-a întâmplat chiar aşa, pentru că Iancu Bălăceanu a fost de la început un om deschis către modernitate, către revoluţie, de asta s-a şi autoexilat în 1849 în Austria; a găsit acolo o vieneză, s-a căsătorit cu ea şi a revenit în ţară.
Ce s-a întâmplat cu acest curent al moderniştilor?
Nu ştiu prin ce mecanism, boierii munteni, mai puţin cei din Moldova, s-au orientat spre universităţile franceze şi şi-au trimis copiii acolo.
Franţa era ateistă; acolo, începând cu Re-voluţia franceză, preoţii au fost decapitaţi, ca şi nobilii.
Dar ei se duceau acolo să înveţe carte, să facă cariere şi au fost prinşi în altceva, au fost prinşi în mişcarea masonică franţuzească. E adevărat, aceasta era anti-Biserică, dar când au revenit aici, nu s-au mai preocupat de asta. A urmat o mişcare care n-a fost nici ateistă, nici antiortodoxă. A fost mai degrabă o mişcare antiboierească. Boierii înşişi s-au răsculat împotriva lor. A fost o mişcare socială, un fenomen pe care unii istorici au considerat că este o revoluţie făcută de sus în jos. Ceea ce nu s-a întâmplat în alte ţări. O revoluţie cu caftan şi cu calpac. Au renunţat de la sine, în numele democraţiei, influenţaţi de marele Orient, în special, şi de educaţia primită la Paris, şi au spus: intrăm în viaţa socială, alături de burghezie, fără privilegiile tradiţionale, şi ne luăm răspundere. 80% din miniştri erau tot din familiile acestea, dar au renunţat la principiul privilegiului. Acesta a fost un fenomen pozitiv al boierimii româneşti.
„În comunism, Biserica, cu bine, cu rău, s-a menţinut datorită patriarhilor“
Cum s-a împăcat, în istoria familiei dvs., intrarea pe scenă, ca personaj principal, a burghezului, în defavoarea boierului, a latifundiarului?
Fenomenul a fost foarte curios. În a doua parte a domniei lui Carol I, începuse să se afirme burghezia. Burghezia meritocratică, cu capacităţi profesionale în domeniu. Medicii, avocaţii, juriştii, marea industrie, marile finanţe. Deja finanţiştii veniseră, pe vremea lui Bibescu Vodă, şi-şi făcuseră bănci. Apăruse ceva din burghezie... Şi lucrurile s-au făcut în dulceaţă... A fost un parteneriat între burghezie şi boierime şi, apoi, aproape un transfer de putere.
Eminescu (care era cam radical) vedea în burghez şi în omul politic nou, omul „roşu“, vedea un om care înstrăinează România de istoria şi civilizaţia ei... A greşit?
Cred că a greşit... Gândiţi-vă că toţi aceşti mari liberali, Kogălniceanu, Duca, Brătienii, niciodată n-au înstrăinat ţara, au fost patrioţi. Poate o oarecare tendinţă a existat, dar nu de înstrăinare, ci mai degrabă de orientare spre alte spaţii culturale, cum a fost cea a lui P. P. Carp, care voia să ne pună în zona germană, a Europei Centrale. Nu s-a făcut o politică de globalizare, nu s-a făcut o politică de deznaţionalizare, din contra.
Nu cumva liberalismul ne-a adus bunăstare, dar ne-a adus şi secularizare?
A adus secularizarea, dar n-a adus-o ca pe o convingere politică, ci ca pe o imitaţie a ceea ce se întâmpla în Vest. A fost un proces de imitaţie şi, sigur, Biserica a ieşit din privilegiile ei, adică nu mai avea dominanţă absolută. Anumite aspecte judiciare nu mai erau reglementate de Biserică. Chiar anumite aspecte ale vieţii personale s-au schimbat. S-a trecut de la căsătoria religioasă la căsătoria civilă, în şcoli s-a ajuns la o formă de învăţământ, în care educaţia religioasă era prezentă, dar nu mai era dominantă. Acest lucru s-a făcut nu ca o politică anti-religioasă, ci ca o politică în spiritul vremii. Venea atmosfera vest-europeană, iluministă...
Totuşi, chiar în perioada interbelică, când guvernele erau conduse preponderent de liberali, a existat un curent al criticismului, al felului de a privi cu suspiciune ceea ce venea dinspre Vest. Erau partide conservatoare, care criticau şi puneau în discuţie anumite probleme, existau şi grupuri de intelectuali, cum era Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu sau mişcarea „Junimea“ mai devreme, la Iaşi. Toate acestea erau nişte instituţii care puneau întrebări, care veneau în spiritul ortodoxiei. Ortodoxia ne-a făcut continuu să ne punem problema, oare tot ceea ce vine este bun pentru noi? Ce s-a întâmplat cu această mişcare care critică, pune probleme din zona intelectuală? A murit spiritul tradiţionalismului din perioada interbelică din politică şi cultură?…
Asta s-a întâmplat din cauza comunismului… Comunismul ne-a transferat într-un spaţiu cultural şi, practic, noi asistăm acum nu la o continuitate cu trecutul, ci vrem să revenim, de unde suntem, la nivelul mentalităţii şi culturii vest-europene.
Dar valul Occidentului liberalist şi scientist e prea mare, prea puternic…
Aici se întâmplă un lucru interesant… În comunism, Biserica, cu bine, cu rău, s-a menţinut, datorită patriarhilor, care au fost foarte-foarte înţelepţi şi, în momentul de faţă, Vestul vine cu ateismul promovat aproape ca doctrină modernă. Şi, atunci, aici, apare un anumit conflict în care rămâne de văzut cine va învinge.
Totuşi, sunt aproape 20 de ani, timp în care, din rândul elitei intelectualilor nu apare un grup care să critice, cu profesionalism şi cu rafinament, aceste noutăţi care ne vin din Occident. Legislaţia drepturilor, care ne vine din Occident, este toată o legislaţie de desacralizare, de laicizare, de fărâmiţare a vieţii…
Da şi nu… La noi, în România, pe de o parte, Biserica este parteneră cu Statul, nu este o chestiune privată, cum este în Vest. Al doilea lucru, în învăţământ, religia este prezentă cu simbolurile ei, cu manualele ei. Biserica este prezentă în marile evenimente ale ţării, nu avem un stat ateu, comunist. Mai ales în ultimii ani, Biserica a început să aibă o autoritate destul de mare şi destul de importantă.
Da, Biserica îşi face treaba, dar ce întâmplă cu societatea civilă?
Depinde ce numiţi societate civilă... La noi, societatea civilă, practic, nu e conştientizată. Pe marea masă, 18 milioane de oameni, care fac societatea civilă, nu o interesează acest lucru. Îşi vede fiecare de viaţa lui.
Dar instituţiile din societatea civilă…
Sunt nişte fundaţii... Sunt nişte fundaţii mici, subvenţionate din afară, care mai mult caută să infiltreze în societatea românească modelele şi paradigmele Vestului şi, care, pe undeva, nu merg la unison cu interesele naţionale. Toate formaţiile acestea se găsesc în conflict cu Biserica. Toate critică Biserica.
Nu sunt semne, deci, pentru o mişcare de opoziţie?
Mişcarea de opoziţie este făcută din această masă de milioane de oameni, care îi lasă să vorbească. Ei nu au răsunet în societatea civilă, ci în presă. Aceste mici fundaţii au în presă o rezonanţă a lor, fiindcă cuvântul lor e cuvânt de scandal.
În perioada interbelică existau grupuri de scriitori, artişti, filosofi, care aveau viziuni conservatoare, care interveneau pe piaţa ideilor, iar acum - deşert… Nu vorbesc de intelectualitatea din jurul Bisericii. Vorbim de intelectualitatea din jurul universităţilor, din jurul instituţiilor culturale.
Da, e o criză… Dar, să vedeţi, Academia Română a făcut un pas extraordinar… A făcut o secţie de teologie, a numit Patriarhul membru al Academiei, ierarhi, membri ai Academiei. Iată, una dintre instituţiile mari de cultură ale noastre, care nu s-a înstrăinat de Biserică. Există curentele acestea, dar eu sunt convins că ele sunt mai mult întreţinute din afară, pentru că ordonarea politică şi economică a României necesită, cumva, o estompare a tendinţelor naţionale. Cine este coloana vertebrală? Este Biserica Ortodoxă. De aceea se trage în Biserică, se trage în ierarhi, de aceea am păţit şi eu ce am păţit…
„Cel mai mult se observă religiozitatea la astronomi, care se uită în mecanismele astea ale Universului“
Să trecem la ştiinţa pe care aţi cultivat-o... De ce aţi profesat psihiatria?
Da, am făcut neurologie şi psihiatrie toată viaţa mea... În paralel cu asta, m-am ocupat şi de psihologie, pentru că psihologia face parte din ştiinţele creierului şi, probabil, toată lumea ştie, am fost printre cei care au introdus cibernetica în gândirea neurologică şi psihiatrică în Europa. Sigur, în spaţiul acesta, am făcut şi psihologie şi acum sunt profesor de neuropsihologie. În acelaşi timp, toată această problemă a creierului uman este centrală pentru definirea omului. Aşa cum se întâmplă în viaţă, din aproape în aproape, am ajuns şi antropolog şi sunt directorul Institutului de Antropologie, la ora actuală, imprimând antropologiei româneşti o dublă direcţie. Pe lângă vechea direcţie tradiţională, de antropologie fizică, Institutul are şi o direcţie nouă, cea anglo-saxonă, de antropologie culturală. Asta este un lucru de care eu sunt foarte mulţumit şi poate că nu am avut o satisfacţie mai mare decât acest institut de antropologie care are un colectiv de intelectuali foarte rafinaţi, în care se abordează chestiunea omului multidisciplinar. Este un colectiv foarte deschis spre spiritualitate, nu este impregnat de spiritul ateu.
Foarte mulţi dintre marii profesori sunt religioşi. Mă refer aici la Jérôme Lejeune, descoperitorul sindromului Down. Cu cât se apropie de o cunoaştere ştiinţifică mai rafinată, cu atât apar mari întrebări… Ca şi la Einstein…
Nu, ideea lui Einstein a fost alta - dacă putem construi universul pe ipoteza hazardului. Şi el a spus: „nu, Dumnezeu nu dă cu zarurile“. Să ştiţi că cel mai mult se observă religiozitatea la astronomi, care se uită în mecanismele astea ale Universului, de o complexitate, de o logică interioară uimitoare, şi este foarte greu să te gândeşti la jocul hazardului. Şi geneticienii, la fel. Se uită că o simplă moleculă, o mică moleculă, conţine în ea o informaţie de pe urma căreia se construieşte corpul omenesc sau dirijează funcţiile umane, stabileşte partea înnăscută a psihismului uman. Sigur, rămâi blocat de emoţie, când vezi jocul moleculelor. Eu fac un curs de genetică şi jocul acela este de o complexitate care ne depăşeşte. Şi zicem, nu pot să-l înţeleg, pentru că-i prea complicat pentru gândirea umană.
„Fizic, semăn cu Freud, dar n-am afinităţi cu el aproape deloc“
În anii ’50, în România, psihologia aproape că nu exista. Dvs. semănaţi cu Freud la înfăţişare...
Din punct de vedere fizic, semăn cu Freud, dar n-am afinităţi cu el aproape deloc. Dacă e vorba de planul psihanalizei, eu sunt cu Jung. Eu cu Jung m-am regăsit, cu Jung am dialogat, dacă se poate spune aşa, cu concepţia lui şi cu marea lui cultură.
Ce s-a întâmplat cu psihologia românească în anii â50?
S-au întâmplat două lucruri. Întâi, ştiinţa din ţara noastră era subordonată dictatelor care veneau direct de la sectoarele ştiinţifice din Comitetul Central de la Moscova, care impuneau anumite linii. În medicina practică, lucrurile nu erau aşa de grave. Dar în psihologie şi în psihiatrie au fost extrem de grave, ca şi în genetică. Întâmplarea a făcut ca Stalin să se preocupe şi el de aceste probleme şi a introdus în dezvoltarea ştiinţei nişte piedici şi nişte orientări artificiale. Primul lucru, în materie de psihologie, pe care l-a făcut, a fost o înscăunare aproape dominantă a pavlovismului. Pavlov, săracul, a fost unul dintre marii oameni de ştiinţă, a luat Premiul Nobel, a făcut un lucru real. Dar unii dintre elevii lui, cum a fost Bîkov şi alţii, au transformat elementele fundamentale ale învăţăturii lui într-o doctrină politico-medicală şi au impus-o. Nu aveai voie să discuţi cu psihologie, decât în cadrul pavlovismului.
Când a început să fie psihologia acceptată, aşa cum este ea, ca ştiinţă?
Încă în timpul lui Lenin, a existat precursorul lui Pavlov, care a descoperit reflexele asociative. Îl chema Behterev, mare neurolog, citat în toate cărţile, care s-a angajat în viaţa politică. El i-a băgat în cap lui Lenin că reflexele acestea asociative, viitoarele reflexe condiţionate, sunt un mijloc de educaţie a populaţiei. El a inventat ideea cu lozincile pe care trebuie să le pui peste tot. Behterev murind, Stalin l-a descoperit pe Pavlov, care stătea retras în laboratoarele lui de la Sankt-Petersburg. Şi imediat l-a promovat ca mare corifeu al ştiinţei sovietice şi a făcut din laboratoarele lui un fel de templu al ştiinţei şi din ceea ce a descoperit el, un fel de paradigmă fundamentală pentru abordarea activităţii nervoase. Le convenea şi din punctul de vedere al materialismului dialectic, le convenea şi din punctul de vedere al orgoliului lor personal, pentru că era o descoperire rusească. Le convenea pentru că, prin această metodă, puteau să creeze o barieră faţă de explorarea inconştientului, de anumite forme de interpretare a psihismului uman, care nu convenea marxismului şi aşa mai departe. A fost o calamitate pentru psihiatrie şi pentru medicina românească, dar şi pentru psihologie.
Cei de la putere se temeau de faptul că prin psihologie noi puteam să cunoaştem bine mecanismele acelei supuneri atât de dure?
Nu cred că au fost aşa de subtili. Întâi, cei care ne conduceau pe noi nu făceau decât să-i imite pe cei din Rusia. Şi modelul venea de acolo. Poate, uneori, el era acceptat cu o oarecare reticenţă, dar n-aveau încotro, căci tremurau de frica ordinelor de la Moscova. În al doilea rând, n-a fost atât teama ca să te cunoşti pe tine însuţi, cât teama de a se crea, prin psihologie şi prin psihiatrie, un model al fiinţei umane care nu corespundea modelului pe care-l voiau ei. Vedeţi, ei au promovat ideea noului om sovietic. Dar noul om sovietic, om comunist, era una din marile utopii sau minciuni ale comunismului. Fiindcă ei ce susţineau? Susţineau că omul nou era cel care să se manifeste în domeniul muncii, în domeniul disciplinei politice, să aibă idei egalitare, să nu aibă tendinţa de afirmare a personalităţii, să nu existe elite şi aşa mai departe. Practic, dacă luaţi aceasta ad litteram, era o robotizare. Deci, un perfecţionism tehnocratic extraordinar, în care ei puneau accentul pe tehnicitate şi un black-out, adică un fel de ceaţă aşternută peste toată cultura, filtrată de anumite filtre foarte inteligent făcute. Şi asta trebuia să fie marea masă, peste care se construia o elită politică oligarhică, care trăia foarte bine, dar, bineînţeles, într-un nivel mai mult hedonistic decât filosofic.
▲
„Patriarhia noastră a jucat un rol extraordinar în deschiderea Bisericii Ortodoxe spre Occident“
Cum vedeţi această relaţie între Bisericile Ortodoxe? Biserica Rusă este mai radicală… Asta-i tradiţia ei, de altfel.
Biserica Rusă, faţă de Biserica noastră, are avantajul de a nu avea în interiorul statului rus adversari de tipul celor pe care-i avem noi. Nu există această presă violentă împotriva Bisericii. După aceea, Biserica Rusă merge pe o continuitate; şi mai e ceva, rusul are o tendinţă imperială…
Are conştiinţa că aparţine unei mari naţiuni…
Viziunea ortodoxiei ruse este ca ea să devină factorul primordial al creştinismului, a treia Romă. Nu este un lucru de neglijat. De aceea a intrat în conflict cu Patriarhia noastră. Noi nu ne dăm seama, dar Patriarhia noastră a jucat un rol extraordinar în deschiderea Bisericii Ortodoxe spre Occident. A fost un fenomen-şoc pentru toţi conservatorii din Biserică. Deschiderea aceasta şi prietenia dintre papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Teoctist... Ruşii au reacţionat foarte violent, grecii au reacţionat foarte dur, dar fără energia necesară. Sârbii au fost foarte contrariaţi. Patriarhul Teoctist ajunsese cel mai important patriarh din Ortodoxie, şi aceasta nu iartă ruşii.
