Comorile spectaculoase din pântecele pământului

Dincolo de a constitui ştiinţa care studiază încăperile întunecate sau comorile din subteran, peşterile oferă celui pasionat, dar şi turistului simplu, un spectacol fascinant, cu peisaje subpământene mirifice. Despre cum a luat fiinţă speologia, despre specificitatea peşterilor, dar şi despre trăirile cercetătorului în domeniu şi ale exploratorului, precum şi despre legătura dintre speologie şi asceză, am stat de vorbă cu dl Cristian Lascu, cercetător ştiinţific în domeniul speologiei, redactor-şef al revistei „National Geographic România“.

Domnule Cristian Lascu, înainte de toate, haideţi să definim speologia.

Speologia este ştiinţa peşterilor, acum însă foarte mulţi înţeleg prin speologie şi activitatea de explorare a peşterilor, care ne împinge mai mult în zona de aventură şi sport, pentru că uneori peşterile, pentru a fi cercetate, mai întâi trebuie explorate, iar explorarea lor poate să pună omul la grea încercare. 

E şi un mijloc de divertisment, până la urmă?

Pentru unii este pur şi simplu un mijloc de relaxare într-o natură sălbatică şi frumoasă. Pentru alţii, peştera este un laborator, dar şi locul unei anumite împliniri estetice. Deci peştera este un loc special şi complex.

Această disciplină, nu-i spunem numai ştiinţă, a debutat mai întâi ca disciplină explorativă. Abia în jurul anilor 1900 au început să se adune cunoştinţele ştiinţifice legate de peşteri şi un faimos explorator francez, Edouard-Alfred Martel, care de fapt era de meserie avocat, a pus bazele speologiei ca ştiinţă. Dar suntem mândri că, la scurt timp după Martel, o altă piatră de temelie pentru această disciplină a fost pusă de românul Emil Racoviţă, care a fondat ştiinţa vieţuitoarelor din peşteri, biospeologia, o disciplină fascinantă. El a creat şi primul institut de speologie din lume, la Cluj, în anul 1920 şi a fost şi un mare şef de şcoală. A fost un adevărat magistru pentru generaţiile care au urmat şi, datorită lui, să accentuăm, a existat mereu în România o şcoală avansată de speologie.

În ce constă specificitatea comorilor subterane?

Fiind nişte locuri mai greu accesibile, peşterile au păstrat în bune condiţii anumite formaţiuni, anumite obiecte să le spunem, care alcătuiesc aşa-numitul patrimoniu speologic. De pildă, minerale extrem de fragile, care în alte medii s-ar distruge foarte uşor. Este vorba de alte tipuri de formaţiuni geologice, anumite tipuri de sediment, unele dintre acestea păstrând în ele informaţii legate de un trecut îndepărtat. Există o mică stratigrafie a acestor sedimente în care se găsesc fosile de la diverse animale care au intrat în trecut în peşteri şi pe baza cărora paleontologii pot stabili anumite succesiuni, foarte interesante, cum ar fi, de exemplu, cele legate de evoluţia climei. Există vieţuitoare care trăiesc în momentul de faţă şi care s-au adaptat acestui mediu special al subteranelor, considerate de Emil Racoviţă un fel de fosile vii, pentru că ele trăiesc acolo şi au unele asemănări anatomice cu organismele care trăiau cândva doar la suprafaţă. Acestea s-au desprins de ele, au colonizat domeniul subpământean şi nu s-au mai modificat faţă de cele de la suprafaţă, care, din cauza alternanţei de epoci climatice, de tot felul de factori, au suferit modificări.

Cu alte cuvinte, ştiinţa îşi găseşte în adâncul peşterilor foarte multe informaţii utile: arhive climatice, muzeu de mineralogie, un adevărat bestiar, pentru că sunt multe sute de diferite specii care se găsesc în adâncul pământului. Aceasta, când e vorba doar de ştiinţă, însă acolo există peisaje subpământene mirifice şi este o încântare pentru oameni când ajung să le viziteze. Există o categorie a peşterilor turistice, puţin sacrificate, ca să spun aşa, de dragul consumului.

Adică? Nu mai sunt conservate aşa cum trebuie sau la ce vă referiţi când spuneţi că sunt sacrificate?

Atunci când te duci ca explorator sau ca vizitator însoţit de speologi, având cască frontală, având un echipament sumar, în peşteră trăieşti o cu totul altă experienţă, pentru că astfel de intrări în peşteri se fac în grupuri mici şi poţi să le simţi cu totul altfel.

În momentul în care vei intra în peşteri pe alei betonate, te vei ţine de o balustradă, în jurul tău vor străluci sute de becuri electrice, vei fi într-un grup de 100 de persoane şi vei asculta explicaţiile ghidului, oarecum stereotipe, îţi dai seama… Pe de o parte, te gândeşti că au dreptul milioanele de vizitatori să vadă şi ei peşterile, pe de altă parte, te gândeşti că această experienţă specială a subpământeanului ar trebui trăită puţin altfel. Filosofia ar fi ca unele peşteri să fie amenajate pentru astfel de turism industrial, să-i spunem, dar se pot păstra peşteri deschise unei categorii de public mai restrâns, care practică această formă de speoturism, în grupuri mai mici, însoţiţi de ghizi specializaţi.

200 de metri înălţime în cele mai mari galerii de peşteră din lume

Dar aerul pe care îl respiră omul nu dăunează peşterii? Sau lumina?

Totul afectează, problema e cât de mult. Sunt peşteri, cum este celebra peşteră pictată din Franţa, Lascaux, unde s-a constatat că respiraţia vizitatorilor afectează acele faimoase picturi vechi de peste 20.000 de ani. Şi în acest caz s-a făcut pur şi simplu o copie fidelă a acestei peşteri, care este vizitată în momentul de faţă. Şi sunt alte peşteri cu galerii mari, foarte bine ventilate, unde 100 de persoane, de exemplu, se văd precum câteva furnici… S-au descoperit prin 2009 cele mai mari galerii de peşteră din lume. Sunt în Vietnam şi au 200 de metri înălţime. Este fantastic! La noi în ţară sunt galerii care au peste 60-70, cam 80 de metri mi s-a întâmplat să măsor împreună cu colegii mei într-o peşteră din munţii Bihorului. Pot fi locuri chiar mai înalte, dar 80 de metri, cât blocul Intercontinental din Bucureşti, înseamnă ceva.

Este evident că natura oferă aceste bucurii celui care ştie să o cerceteze şi s-o contemple, dar cât de susţinută este speologia în ţara noastră?

N-ar trebui să ne plângem foarte tare. Într-un fel şi datorită lui Racoviţă. El a lucrat foarte mulţi ani în Franţa şi acolo i-a venit ideea că aceste vieţuitoare din peşteri pot fi un fel de fosile vii care ar permite nişte studii comparative extrem de importante pentru biologie şi încă din 1902, 1903 a început să colecteze vieţuitoare din peşteră, pentru ca în 1904, într-o celebră vizită într-o peşteră din Baleare, Spania - unde ulterior spaniolii au înălţat un bust de bronz în memoria lui -, să găsească un organism depigmentat orb despre care şi-a dat seama că a suferit transformări legate de un mediu particular. Dar abia în 1907 el a publicat lucrarea „Essai sur les problčmes biospéologiques“, care reprezintă, se recunoaşte în ştiinţă, actul de naştere al biospeologiei. El ar fi făcut probabil Institutul de Speologie acolo în Franţa, unde era extrem de respectat şi apreciat ca om de ştiinţă, dar Racoviţă a fost şi un mare patriot.

Aşadar, nu ne putem plânge de un interes mic faţă de acest domeniu…

Meritul se împarte nu numai între speologii profesionişti, ci şi între sutele, poate miile de speologi amatori foarte pasionaţi, care au explorat cele mai multe dintre peşterile acestea. Şi aşa la noi s-a practicat o speologie intensivă, într-un teritoriu care nu are foarte multe calcare. Premise geologice pentru a avea multe peşteri au ţări precum Slovenia, cu suprafeţe calcaroase mult mai mari, nu mai vorbesc de Franţa, Italia, Spania, ca să nu ne ducem în SUA sau China, unde sunt milioane de kilometri pătraţi din teritoriu acoperite cu calcare. Pe când noi discutăm de vreo 4.500-5.000 de kilometri pătraţi. Dar ceea ce vreau să spun este că, lucrându-se intensiv, în felul acesta s-au descoperit multe peşteri, majoritatea sunt mici desigur, vreo 12.000 sunt inventariate, dar există din fericire o seamă de peşteri mari care au chiar zeci de kilometri şi sunt remarcabile. S-a făcut deseori cercetare temeinică şi au apărut descoperiri deosebite, astfel încât peşterile noastre sunt în continuare un foarte bun ambasador. Venind în timpuri mai recente, nu ducându-mă la peştera Movile, care a făcut mare vâlvă la momentul acela, acum doi ani au vuit toate agenţiile de presă în România că s-au descoperit unele dintre cele mai vechi desene paleolitice din lume, cele din peştera Coliboaia, înfăţişând animale din perioada cuaternară. Cu câţiva ani înainte, peştera cu oase din Banat, explorată de speologii români şi cercetată de o echipă internaţională de speologi, s-a dovedit a fi o adevărată comoară de informaţie ştiinţifică. Acolo au fost descoperite şi scheletele umane ale lui Ion şi Mariei, cum au fost botezaţi, şi care ar fi printre cei mai vechi oameni moderni din Europa.

În bezna peşterii există nişte trăiri speciale

Deşi aceasta presupune un curaj deosebit, o sănătate pe măsură şi multe riscuri, iubiţi mult mediul acela dur şi rece. Lumea de afară însă are altă frumuseţe. Cel mai mult aţi stat opt zile într-o peşteră. Cum arată lumea când ieşiţi de acolo? Simţiţi şi mai abitir dorinţa de contemplare a creaţiei de afară?

O, este superb! Există o vorbă referindu-se la musafiri. Îţi fac două bucurii: una când vin şi una când se duc. Şi urmând acest proverb al ardelenilor (râde), peştera îţi face două bucurii: una când intri şi alta când ieşi din ea, pentru că acolo dedesubt este o lume extraordinară, e o lume „alien“, vorbim de acea asprime minerală, e stâncă, e întuneric, e frig, în general. De exemplu, peşterile astea din Banat au în jur de 9-10 grade, sau în nordul Olteniei unde sunt câteva peşteri remarcabile. Dar sunt peşteri prin Bihor care au câte 3 grade, prin Munţii Retezat au 2 grade, sunt extraordinar de reci! Se păstrează gheaţă veşnică în asemenea peşteri. După câteva ore de stat, practic într-un frigider, bineînţeles că te pătrund umiditatea de sută la sută şi frigul acela, care sunt factori extrem de neprietenoşi pentru cel care îşi propune să rămână mai mult timp.

Atunci când am stat opt zile, am stat într-o astfel de peşteră foarte rece din munţii Bihor - era în curs de explorare şi cercetare peştera - şi am ales soluţia să stăm dedesubt nu din teribilism, ci pentru că afară era o iarnă năprasnică, cu minus 20 de grade şi zăpadă de un metru şi jumătate. Dar nu e de dorit să se facă bivuacuri subterane, pentru că omul, prin prezenţa lui, cum-necum poluează, aşa cum spuneaţi mai înainte.

Mă gândesc că acolo, în pântecele pământului, timpul are altă dimensiune. Cum rezistaţi?

Este extraordinar, timpul trece după alt ceasornic. Este colosal asta, ai impresia că ai stat două ore şi când colo ai stat 4 sau 5 ore. Este obişnuită această dublare a duratei reale a timpului, care ţi se pare că trece mai repede. De multe ori ni s-a întâmplat. Laşi camarazii în tabără la poeniţă, în corturi şi spui: „Uite mergem şi n-o să stăm mai mult de şase ore“. Şi dacă n-ai un ceas la tine, te duci şi ţi se pare că ai stat cele şase ore maximum, iar când te întorci, toată lumea e îngrijorată că au trecut 12 ore… De aceea, de multe ori, cei care sunt mai puţin experimentaţi în expediţiile speologice trebuie să ţină cont de acest factor. Deci echipa de salvare trebuie să mai stea câteva ore să aştepte, pentru că intervine acel factor care în subteran face ca timpul să treacă mai repede.

„Peşterile, primele biserici“

Aţi afirmat într-o emisiune de televiziune că „o speologie adevărată este asociată unei asceze“. De ce?

Cercetarea, explorarea speologică presupune izolare, presupune expunerea ta la nişte factori care au o anumită asprime, câteodată extremă. Atunci asta înseamnă să te supui de bunăvoie unor încercări care într-un fel seamănă cu acea asceză în care omul singur îşi asumă nişte dificultăţi, un disconfort, uneori foarte avansat. Aş vrea să accentuez starea asta în special atunci când te afli în explorare, explorare însemnând că ai pătruns într-un loc unde îţi dai seama că nu a mai ajuns cineva înaintea ta. Este o senzaţie extraordinară, care se traduce printr-o stare aproape febrilă. Deci pur şi simplu în momentul acela tu uiţi de toate. Înaintea ta este Terra Incognita şi te repezi înainte cu frenezie, fără să ţii cont de pericole sau că ţi-e foame, ţi-e sete, că trebuie la un moment dat să faci drumul acela înapoi… Am trăit unele din aceste momente şi sunt foarte mulţumit. N-aş da poate săptămâni sau luni de viaţă pentru clipele acelea. La acest nivel de asceză mă refeream.

Acum sigur că în întunericul absolut, în bezna desăvârşită care este în peşteră, există nişte trăiri speciale şi avem experienţă de asceză subpământeană. Recomand peştera Liliecilor de la Mănăstirea Bistriţa, unde se ajunge uşor. O mică peşteră, dar atât de frumoasă, romantică, deasupra unei mănăstiri mai vechi de 500 de ani, pe care ctitorii, fraţii Craiovescu, au înzestrat-o cu moaştele preţioase ale Sfântului Grigorie Decapolitul, ce au fost ascunse în peşteră, păzite de pustnici. Se spune că Sfântul Pahomie şi-ar fi petrecut toată viaţa acolo în peşteră. Şi acela este un loc de o frumuseţe, de un romantism şi de o încărcătură spirituală extraordinară.

Acesta este un exemplu şi avem în lume numeroase situaţii de acest gen în care găsim o formă foarte strânsă de asociere într-o anumită formă de asceză spirituală religioasă şi peşteri. Chiar într-o carte pe care am făcut-o împreună cu colegii mei de la Grupul de Explorări Subacvatice şi Speologice, am avut un capitol numit „Peşterile, primele biserici“, pentru că într-adevăr, dacă plecăm aşa pe firul istoriei, vom găsi - la noi în ţară vorbesc, pentru că dacă te duci în lume, nu vei termina niciodată - numeroase astfel de mărturii. (Interviu difuzat în cadrul emisiunii „Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog“, la Radio Trinitas)

Cristian Lascu, carte de vizită