Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române ne încântă sufletele și auzul în duminici și sărbători prin răspunsurile oferite la Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Patriarhală, dar și cu alte prilejuri, în concerte tematice, oferind întotdeauna momente de înaltă calitate artistică interpretativă. Părintele conf. univ. dr. Stelian Ionașcu, care anul acesta împlinește 30 de ani de activitate neîntreruptă la pupitrul Coralei „Nicolae Lungu”, ne-a vorbit despre istoria acestei formații, precum și despre paleta componistică și sonoritățile abordate pentru a crea în biserică echilibrul între artă și rugăciune.
În prezent sunteți conferențiar la Catedra de Muzică bisericească a Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul“. De unde dragostea pentru muzică și cine v-a ajutat în formarea muzicală? Ați avut un model?
Vocația pentru muzica bisericească mi-am descoperit-o în Seminarul Teologic din Buzău (1986-1991), deși am cântat și la strana bisericii din satul natal și ocazional în corul școlii în gimnaziu, cu prilejul serbărilor școlare. La Seminarul Teologic din Buzău am avut profesori celebri - arhid. Mihalache Tudor și pr. Petre Matei - care mi-au oferit onoarea să conduc din anul 3 de seminar corala mixtă a Catedralei Episcopale. Am avut șansa să lucrez solfegiu și dirijat de cor cu doi profesori care aveau sub baghetă coruri de renume în oraș: dirijorul Gabriel Popescu, primul meu profesor de dirijat, care conducea pe vremea aceea Corul „I.D. Vicol” al Școlii populare de artă, și profesorul Ștefan Stănescu, dirijorul Corului „Lyra”. După cei cinci ani de seminar am ajuns la București, student simultan la Facultatea de Teologie și la nou-înființata Academie de Muzică, orientându-mă spre o carieră muzicală, dar în slujba Bisericii. După absolvirea celor două facultăți, în anul 1995, respectiv 1996, și a unui curs de Studii aprofundate la Stilistică dirijorală cu prof. Petre Crăciun, am lucrat la teza de doctorat cu pr. prof. Nicu Moldoveanu, iar în 2005 am finalizat studiile doctorale cu o teză despre muzica bisericească din creația compozitorului Paul Constantinescu.
Așadar, profund recunoscător primilor mei profesori de muzică bisericească și de cor, dar mai ales părintelui prof. Nicu Moldoveanu, cu care mi-am desăvârșit deprinderile de cercetare academică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, pot să trec la un nou episod, cel legat de prezența mea la corala Catedralei Patriarhale. În anul 1993 am fost recomandat părintelui Constantin Drăgușin și am ajuns dirijor secund al acestei corale.
Cu un an înainte am avut bucuria să-l cunosc pe profesorul Nicolae Lungu. M-a primit acasă la dânsul și i-am prezentat un proiect pe care urma să-l susțin la Conservator, cu câteva compoziții care îi aparțineau. Era lucid și inimos, așa cum toată lumea l-a cunoscut. Peste un an avea să treacă la cele veșnice.
Care este istoria acestui cor de tradiție?
La o scurtă privire retrospectivă, înainte de Nicolae Lungu, ar trebui să coborâm până la începuturile firave ale cântării corale la noi. Propriu-zis, 1836, anul sosirii la București a arhim. Visarion la Curtea Veche ca dirijor al corului Ștabului Oștirii, reprezintă prima atestare documentară a unui cor care cântă pe voci în Muntenia. Mai mulți cercetători ai Istoriei muzicii românești afirmă că acest cor bărbătesc „cânta deseori” și la Catedrala Mitropolitană. Odată cu venirea lui Cuza, corurile bisericești de factură occidentală au fost încurajate și stimulate prin remunerarea lunară a coriștilor din fonduri guvernamentale. După 1859, aflăm că la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători răspunsurile erau date de coruri nu doar la catedrală, ci și la mănăstirile Radu Vodă și Mihai Vodă și biserici precum „Sfânta Ecaterina”, „Sfântul Gheorghe”-Vechi; „Sfântul Gheorghe”-Nou, „Sfântul Spiridon”, Curtea Veche ș.a. Erau coruri mixte care au păstrat multă vreme o tradiție perpetuată dintr-o prejudecată conservatoare, conform căreia „femeile să tacă în biserică”, acceptând la vocile de sopran și alto doar vocile de copii. În anul 1895, cu girul și susținerea Mitropolitului Iosif Naniescu cel Sfânt şi Milostiv, Gavriil Musicescu acceptă pentru prima dată femeile în corurile bisericești.
Dintre cei mai cunoscuți dirijori din istoria veche a coralei catedralei îi amintim pe Gheorghe Cucu (1912-1932), autor a numeroase compoziții laice și bisericești, și pe dirijorii Nicolae Oancea, pr. I. Popescu-Runcu și Remus Țincoca.
Ce amprentă a lăsat munca de cercetare a maestrului Nicolae Lungu asupra acestui cor, dar și asupra muzicii bisericești polifonice, în general?
Corala „Nicolae Lungu”, așa cum o cunoaștem astăzi, a primit acest nume în anul 1993, la propunerea părintelui Constantin Drăgușin, aprobat prin rezoluție patriarhală de Patriarhul Teoctist. Acest nume, oferit în mod firesc post-mortem, după numele personalității care și-a pus amprenta asupra formației corale, îl poartă corala Catedralei Patriarhale cu dragoste, mândrie și responsabilitate. Profesorul Nicolae Lungu (1900-1993) a dus această formație pe cel mai înalt platou de afirmare artistică. De aceea, odată cu numele, devenit în timp renume, consider că istoria acestei formații corale trebuie privită retrospectiv și prospectiv, înainte și după Nicolae Lungu.
Profesorul Lungu a venit dirijor la corala catedralei în anul 1947. El aducea deopotrivă și o bogată experiență în domeniul artistic ca profesor, dirijor şi compozitor. Era absolvent de Seminar Teologic, Liceu Pedagogic, de Teologie şi Conservator. A activat la Societatea corală „Carmen” întemeiată de D.G. Kiriac şi a fondat Societatea corală „România” (1935-1947). Cu Corala „România” a cântat la Ateneul Român (1946), sub bagheta lui George Enescu, monumentala lucrare vocal-simfonică „Oratoriul de Paști” al lui Paul Constantinescu. Înainte de a ajunge directorul coralei Catedralei Patriarhale a condus corurile de la bisericile „Sfântul Ilie”-Gorgani (1921-1922); Cotroceni (1922-1928); Amzei (1928-1939) şi „Sfântul Spiridon”-Nou (1940-1947).
Alături de maestrul Nicolae Lungu s-au format sute de studenţi, el fiind şi conferenţiar la Catedra de Muzică bisericească, ritual şi tipic a Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti (1949-1971), cei mai talentaţi luând parte la repetiţiile coralei și îmbrățișând ulterior cariere muzicale de succes: pr. Nicu Moldoveanu, pr. Niculae D. Necula, pr. Vasile Stanciu, pr. Victor Frangulea, pr. Marin Velea ş.a
Într-un fel, personalitatea profesorului Nicolae Lungu răzbate până la noi atât prin repertoriul transmis și calcificat cel puțin ca stilistică, dar și printr-o sonoritate remanentă specifică acestei formații, moștenită și perpetuată din generație în generație, ca printr-un testament nescris al maestrului Lungu.
Care este repertoriul coralei pe care o coordonați, ce paletă componistică și ce sonorități abordează?
Pe lângă experienţa dirijorală, maestrul Nicolae Lungu va îmbogăţi repertoriul coral bisericesc şi laic cu lucrări personale de o valoare inestimabilă şi va aduce în anul 1947 în cafasul Catedralei Patriarhale o formaţie de notorietate, alcătuită din cei mai pricepuţi şi devotaţi membri ai Societăţii corale „România”, cu care avusese o seamă de reprezentaţii scenice de răsunet în ţară şi străinătate.
De la profesorul Lungu au moștenit toți urmașii săi dragostea de cântarea bisericească și diferențierea ei de stilul operistic. Lucra mult la nuanțe și căuta sonorități compatibile cu lăcașul de cult ortodox, avea o gestică discretă și eficientă, la care coriștii răspundeau cu promptitudine. Astfel, s-a înconjurat de ucenici care i-au şi urmat crezul artistic: preoţii Anton V. Uncu (1955), Constantin Drăguşin (din 1959 până în 2008, decedat în 2014) şi Iulian Cârstoiu (din 1972, decedat în 1992). Părintelui Iulian Cârstoiu îi datorăm recunoștință pentru contribuția decisivă la imprimarea cu succes a trei discuri pe ebonită, „Cântările Sfintei Liturghii”, „Concerte religioase” şi „Colinde”, într-o perioadă de cenzură (1983-1984), în care doar Corul Madrigal mai imprima discuri cu muzică bisericească ortodoxă. Părintelui Constantin Drăgușin îi recunoaștem abilitățile manageriale, precum și o capacitate deosebită de a promova muzica noastră românească și numele coralei peste hotare: Sicilia, Austria, Suedia, Franţa, Belgia, Italia, Polonia şi Japonia.
De asemenea, pr. Constantin Drăgușin s-a gândit și la viitorul coralei, colaborând cu mai mulți dirijori secunzi: pr. Zaharia Matei (1998-2002), în prezent cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și slujitor la Biserica Domnița Bălașa; pr. Siluan Eloi (2005-2016), în prezent slujitor al unei comunități românești din Lyon; pr. Nicușor Jugănaru (2002-2004), în prezent preot în Grecia. Alții au rămas până astăzi în slujba coralei ca dirijori: Luminița Guțanu-Stoian (din 2000), muzicolog, prima femeie dirijor al unui cor de catedrală; arhid. Constantin Răzvan Ștefan (din 2004), profesor de muzică la Seminarul Teologic din București, și, mai recent, Florian Costea (din 2017), cadru didactic la Universitatea de Muzică din București, teolog și muzician, instruit ca dirijor de profesorul Marin Constantin.
Mie mi-a revenit sarcina să reformez corala în anul 2008, din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, să promovez în cafas răspunsurile liturgice diortosite după ultimele ediții ale Liturghierului românesc, urmând sfaturile părintelui arhim. Clement Haralam, Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, având misiunea să coordonez repetițiile, rânduiala dirijorilor la pupitrul coralei în duminici și sărbători, verificarea periodică a coriștilor, organizarea concertelor, imprimări, filmări și alte proiecte de promovare a cântului coral bisericesc.
Anul acesta împlinesc 30 de ani de activitate neîntreruptă la pupitrul Coralei „Nicolae Lungu”, fiind dirijor secund din 1993 și prim dirijor din 2008. Sunt preocupat de selecția vocilor care să răspundă cerințelor noastre, de performanțele vocale, dar și de disponibilitatea coriștilor pentru a cânta cu sensibilitate în duminici și sărbători, de abilitatea lor de a lucra în echipă și de a crea o atmosferă de pace și bună colaborare cu toți membrii coralei și cu dirijorii.
Cum realizează cântarea corală în Biserică echilibrul între artă și rugăciune?
Mărturisesc că nu este ușor să promovăm cântarea corală bisericească. Pe de o parte există deja un spectru larg muzical universal și răspândirea muzicilor cu viteza internetului, propriu-zis la propriu cu viteza luminii, dar și o „concurență” loială a cântării psaltice, sau bizantine, cum o numesc unii, care revine sau se estompează ciclic în atenția și după gustul ascultătorilor în general și al credincioșilor în special. Ceea ce au reușit compozitorii români, prin armonizarea monodiilor bizantine de strană, face parte din strategia de asimilare cu ușurință a sintaxei armonico-polifonice prezentate în cântările din cafas, dar ținem seama și de calitatea sonoră, nuanțe, căldura interpretării, actualizarea repertoriului și alte elemente care se leagă de orele de repetiție, dăruirea și priceperea coriștilor și a dirijorilor.
Apreciem efortul slujitorilor Catedralei Patriarhale și al Arhiepiscopiei Bucureștilor pentru menținerea posturilor coriștilor și în perioada pandemiei, grija părintească a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru bunul mers al activității coralei catedralei, iar nouă ne revine sarcina să ne ridicăm la standardele înalte pe care le impune prima corală a țării și faptul că reprezintă un reper pentru toate corurile bisericești din țară și din diasporă.
