"Legătura dintre literatura română şi cea polonă transpare şi în abordarea unor motive comune: Sobieski, Codrii Cosminului, Despot-Vodă, Domniţa Ruxandra, motive care pun în lumină cele mai importante momente din relaţiile istorice ale Moldovei cu Polonia, extrem de dinamice, deşi uneori tensionate, în perioada medievală". "Creştinismul polonez a proiectat încă de la început Polonia în sfera valorilor culturii romanice. Datorită acestui fapt, latina era limba umaniştilor polonezi. Prin intermediul latinei aceşti umanişti ţineau legătura cu Europa Occidentală". Interviu cu dl Constantin Geambaşu, profesor universitar, doctor în Ştiinţe filologice, şeful Catedrei de Limbi şi literaturi slave, Facultatea de Limbi şi literaturi străine, Universitatea din Bucureşti, preşedintele Asociaţiei Slaviştilor din România, vicepreşedintele Societăţii Internaţionale a Poloniştilor "Bristol".
Domnule profesor, care este istoricul dezvoltării învăţământului asupra limbilor şi literaturilor slave moderne, în cadrul Universităţii Bucureşti? Care au fost momentele mari ale dezvoltării slavisticii la noi?
Momentul inaugural l-a constituit înfiinţarea la Universitatea din Bucureşti, în anul 1891, a Catedrei de Slavistică, al cărei titular a fost profesorul Ioan Bogdan, personalitate remarcabilă a vremii, cu serioase contribuţii la dezvoltarea metodologiei de cercetare în domeniu. După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul universitar 1949-1950, în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti funcţionau lectoratele de limbi slave (bulgară - lector Ecaterina Piscupescu, sârbocroată - B. Pisarov, polonă - I. C. Chiţimia, cehă - Elena Eftimiu, slovacă - P. Olteanu). În anul universitar 1951-1952, limbile slave au căpătat statut de specializare principală, având ca a doua specialitate limba română, iar rusa ca a treia limbă străină. Din acest moment, slavistica românească a cunoscut o traiectorie ascendentă, fiind delimitate principalele direcţii de studii şi cercetare. Anul trecut am sărbătorit 60 de ani de la înfiinţarea Catedrei de Limbi şi literaturi slave moderne, sesiunea reliefând rezultate congruente, unitare, care impulsionează eforturile noastre pe viitor. În concluzie, au existat 3 mari momente în dezvoltarea slavisticii la noi: 1) înfiinţarea catedrei; 2) anii '60-'70, când s-au conturat principalele orientări de cercetare şi au fost elaborate numeroase lucrări de doctorat; 3) anii â90, când s-a produs o nouă deschidere pentru toate disciplinele după prăbuşirea cenzurii şi consolidarea autonomiei universitare.
Cum au văzut slaviştii români, pornind de la mari cărturari, precum N. Cartojan, integrarea fenomenului literar şi cultural românesc, din perioada veche, în spaţiul sud-est şi central al Europei?
Încă de la începuturile activităţii lor, toţi marii slavişti români, începând cu B. P. Hasdeu, I. Bogdan, P. Cancel, N. Cartojan şi continuând cu exegeţii care s-au afirmat îndeosebi după al Doilea Război Mondial (I. C. Chiţimia, G. Mihăilă, Dan Horia Mazilu, Dan Zamfirescu), au înţeles importanţa cercetării conexiunilor dintre cultura românească veche şi spaţiul sud-est şi central european. Studiile lor au scos la iveală particularităţile culturii noastre, legăturile ei cu lumea bizantină prin intermediar slav, preluarea şi adaptarea de modele, dar şi efortul de creaţie şi gândire proprie, manifestat în texte şi cronici în mare măsură originale (vezi
Învăţăturile lui Neagoe Basarab). Un adevărat deschizător de drumuri în această direcţie a fost cărturarul N. Cartojan, care a intuit şi a promovat principalele legături şi punţi spirituale dintre cultura noastră şi lumea atât bizantină, cât şi cea apuseană, dar cel care a împins exegeza în acest domeniu la dimensiuni impresionante ca efort şi interpretare a fost regretatul profesor Dan Horia Mazilu, care în numeroasele sale studii a folosit o metodologie modernă, aplicată textelor vechi, şi a ajuns la interpretări care pun într-o nouă lumină şi valoare perioada veche românească (vezi, în primul rând, trilogia
Recitind literatura română veche). Aş dori să remarc cu acest prilej că dificultăţile pe care le ridică această perioadă se leagă, printre altele, de cunoaşterea limbilor străine. Fără cunoaşterea limbilor greacă, slavă veche, latină, precum şi a cel puţin uneia dintre limbile de largă circulaţie, accesul la documente şi studii despre ele devine imposibil. De aici, şi nevoia acută de proiecte comune în zona sud-est euro-peană şi de o mai bună conlucrare între institutele de cercetare.
Parisul, punte de legătură între intelectualii români şi cei polonezi
Cum au interferat istoriile celor două literaturi, română şi polonă, în perioada de mari acumulări, cum a fost cea a romantismului? În acea perioadă, mari scriitori ai Poloniei, precum Adam Mickiewicz, au fost asimilaţi cu mare interes de intelectualii români. Ce se vede, din literatura română, în spaţiul cultural şi literar al Poloniei din acea epocă?
Perioada de vârf în contactul dintre literatura română şi cea polonă a fost, cum bine spuneţi, romantismul. A existat o punte de legătură puternică între intelectualii români (paşoptiştii) şi cei polonezi: Parisul. În Franţa s-au adunat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, emigranţi din toate ţările oprimate. Gândirea şi acţiunea lor erau aşezate sub semnul unor deziderate comune: eliberarea naţională şi afirmarea spiritului identitar. Aşa se explică rolul pe care l-a jucat poetul Adam Mickiewicz, un lider de marcă, profesor de Literaturi slave comparate la College de France. Un colaborator apropiat al acestuia a fost, după cum se ştie, N. Bălcescu, bun cunoscător al operei poetului polonez, tradusă aproape integral în franceză. Spiritul mesianic, prezent în Cântarea României, se datorează, printre altele, influenţei pe care textul lui Mickiewicz, Cărţile pelerinajului şi ale poporului polonez, l-a exercitat asupra mai multor intelectuali din spaţiul românesc. Pe de altă parte, la Paris se afla în acea perioadă şi Vasile Alecsandri, ale cărui doine fuseseră traduse în franceză. Aşa se explică apariţia în reviste şi antologii din Polonia a primelor traduceri din lirica românească. O contribuţie importantă la studierea acestor legături o constituie monografia profesorului I. Petrică,
Confluenţe culturale româno-polone (Editura Minerva, 1976), precum şi studiile amplu documentate ale istoricului polonez K. Dach, care aduce la iveală mult mai multe dovezi în această direcţie.
Ce teme mari sunt comune celor două literaturi? Cum au fost dezvoltate teme precum Sobieski, Codrii Cosminului, Despot-Vodă, Domniţa Ruxandra şi altele, bineînţeles, în literatura poloneză?
Aşa cum demonstrează I. Petrică în partea a doua a monografiei, legătura dintre literatura română şi cea polonă transpare şi în abordarea unor motive comune: Sobieski, Codrii Cosminului, Despot-Vodă, Domniţa Ruxandra, motive care pun în lumină cele mai importante momente din relaţiile istorice ale Moldovei cu Polonia, extrem de dinamice, deşi uneori tensionate, în perioada medievală. Pentru a ne limita doar la un singur exemplu, Sobieski, figură marcantă, lăudată de Miron Costin, care i-a dedicat
Poema polonă, scrisă, după cum arată şi titlul, în limba polonă, a pătruns în spaţiul românesc nu doar istoric, ci şi literar, printre altele datorită interesului său nemijlocit de a pune pe tronul Moldovei pe fiul său, Jakub, contribuind astfel la sporirea intrigilor şi aşa destul de dense printre boierii moldoveni. De asemenea, când la tron se afla un domnitor susţinut de gruparea anti-poloneză, boierii pro-polonezi luau drumul pribegiei în Polonia, fiind ajutaţi de magnaţii polonezi. Aşa se explică numărul mare de căsătorii mixte, dintre fiicele acestor boieri cu fii ai magnaţilor polonezi (vezi studiile lui N. Iorga despre acest fenomen).
"Latina era limba umaniştilor polonezi"
Şi literatura română, şi literatura polonă s-au raportat, în epoca modernă, la Occident. Fenomenul de sincronism cultural şi literar a fost descris de Eugen Lovinescu. Ce asemănări şi deosebiri puteţi semnala în interiorul celor două fenomene - fenomenul sincronismului românesc pus faţă în faţă cu fenomenul sincronismului polon?
În privinţa sincronismului, ar trebui spus încă de la început că evoluţia culturală a celor două popoare a fost marcată de deosebiri esenţiale în perioada medievală. În Polonia nobiliară (Republica Nobiliară) s-a tins permanent, timp de câteva secole, spre limitarea prerogativelor monarhului şi consolidarea privilegiilor nobililor. S-a ajuns la sfârşitul secolului al XVI-lea la aşa-numita oligarhie nobiliară poloneză. Acest specific al configuraţiei şlahtei poloneze a lăsat amprente adânci şi asupra culturii. Creştinismul polonez a proiectat încă de la început Polonia în sfera valorilor culturii romanice. Datorită acestui fapt, latina era limba umaniştilor polonezi. Prin intermediul latinei, aceşti umanişti ţineau legătura cu Europa occidentală. Pe de altă parte, la curtea regelui şi a magnaţilor erau invitaţi, îndeosebi în perioada Renaşterii, artişti din spaţiul occidental. Circulaţia ideilor era dinamică şi asigura o convergenţă unitară cu ceea ce se petrecea în Europa. Căsătorit cu regina Bona, de origine italiană, regele Sigismund cel Bătrân, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, cultivă la curtea sa modele renascentiste de anvergură italiană. Sobieski, la rândul său, căsătorit cu Marysienka, de origine franceză, are contacte nemijlocite cu mediul cultural şi intelectual francez, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cu alte cuvinte, Polonia se integrează încă de la început în climatul european al vremii, cu toate că şi aici se produce o oarecare obturare a acestei integrări spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi în tot secolul al XVII-lea, din cauza temerilor pe care le nutreau magnaţii faţă de regimurile absolutiste, dominante în Europa de atunci. În linii mari, însă, se poate vorbi de un sincronism al culturii polone cu ceea ce se petrece în Occident, spre deosebire de noi, unde, din cauze obiective (vezi influenţa imperiilor din jur), această sincronizare se produce ceva mai târziu. Aşa se explică, de exemplu, suprapunerea unor curente culturale în secolul al XIX-lea, aşa-numita "ardere a etapelor", care, pe de o parte, demonstrează spiritul capabil de recuperare şi de adaptare al românilor, iar pe de altă parte, totuşi, dificultăţi şi întârzieri în racordarea la spiritul european al vremii.
Conexiunile istorice, dar şi literare, între cele două culturi, în perioada veche, sunt bine cunoscute, adică cercetate şi comentate în universităţi, în spaţiul literaturii sau al publicisticii din Polonia? Care ar fi marii cărturari polonezi interesaţi de cultura română, scriind în acest sens cărţi, făcând cercetări?
Cercetarea relaţiilor polono-române a început, la drept vorbind, odată cu formarea de specialişti în domeniu, adică în anii â70 ai secolului trecut. În afară de B. P. Hasdeu şi de N. Iorga, care au înţeles din vreme amploarea acestor legături, abia după formarea primilor specialişti în domeniu demarează cercetări şi proiecte sistematice. În Polonia se observă două etape: cea interbelică, în care romaniştii St. Wędkiewicz, St. Łukasik şi Emil Biedrzycki pun bazele învăţământului românesc în spaţiul polonez, urmată de perioada ulterioară înfiinţării la Cracovia şi la Poznan a catedrelor de limba şi literatura română, în anii â80, când apar contribuţii serioase aparţinând lui H. Misterski (autorul unei teze de doctorat despre paralela Kochanowski - Dosoftei), J. Demel (autorul primei Istorii a României în spaţiul polonez), St. Widlak şi W. Mańczak (romanişti comparatişti, care includ în studiile lor numeroase date din domeniul limbii şi culturii române), din generaţia mai vârstnică. În ultimele decenii s-au impus numele unor reprezentanţi din generaţia mijlocie: la Poznań, profesorul Z. Hrychorowicz, titularul cursului de literatură română, J. Cychnerski (autorul unei gramatici moderne a limbii române, precum şi iniţiatorul unui dicţionar român-polon), iar la Cracovia: Joanna Porawska, titularul cursului de limbă română, preocupată de studii comparate, autoarea
Marelui dicţionar român-polon, apărut în anul 2009 (semnat împreună cu regretata românistă Halina Mirska Lasota, care a susţinut în 1973 teza de doctorat la Bucureşti, sub îndrumarea acad. Alexandru Graur), şi K. Jurczak, titularul cursului de literatură, preocupat de studiul mentalităţilor culturale şi de "generaţia de aur" (E. Cioran, M. Eliade, C. Noica). Dar, cele mai mari servicii a adus culturii şi literaturii române de-a lungul timpului scriitoarea Danuta Bieńkowska (1920-1992), refugiată în România în 1939, unde studiază medicina la Bucureşti, învaţă temeinic limba română, iar după întoarcerea în patria natală se dedică promovării culturii române în perimetrul polonez (a tradus peste o sută de volume din literatura clasică şi contemporană, a publicat numeroase articole şi studii), fiind un adevărat ambasador al României culturale în Polonia.
"Pentru polonezi, Cioran şi Eliade aduc cu sine un impresionant univers de gândire şi reflecţie"
Cum au evoluat cele două literaturi, cu asemănări şi deosebiri, în perioada comunismului? Ce teme mari, de interes pentru cele două literaturi, pentru cele două culturi - română şi polonă - au fost dezvoltate, după 1990, în cadrul amplului proces de recuperare culturală a ceea ce a fost distrus sau dat la o parte în perioada comunistă?
În perioada comunismului s-au petrecut cel puţin două fenomene: unul pozitiv, şi anume au fost traduşi atât în Polonia, cât şi în România cei mai reprezentativi scriitori din perioada clasică (în Polonia au apărut operele lui Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, N. Stănescu, M. Sorescu, Ana Bandiana etc., iar la noi - Sienkiewicz, B. Prus, Wl. Reymont, într-un cuvânt tot ce era mai valoros în domeniu); altul, negativ: din cauza cenzurii şi a criteriilor ideologice au fost marginalizaţi scriitori de anvergură, precum M. Eliade, Emil Cioran, P. Goma, sau W. Gombrowicz, Cz. Milosz, S. Mrožek, aflaţi în emigraţie şi consideraţi un fel de outsideri primejdioşi pentru cultura naţională. Abia după 1990 a avut loc recuperarea lor, completându-se astfel imaginea celor două literaturi şi producându-se astfel chiar un moment de răscruce în fenomenul receptării. Pentru polonezi, ca de altfel pentru întreaga lume europeană, Cioran şi Eliade aduc cu sine un impresionant univers de gândire şi reflecţie românească, după cum traducerea lui Gombrowicz în româneşte a reprezentat impunerea unei atitudini bine articulate faţă de spiritul polonez. Odată cu aceste schimbări se observă interesul crescând faţă de conceptul identitar, faţă de problema stereotipiilor şi a miturilor, cu alte cuvinte atât pe polonezi, cât şi pe români îi interesează din ce în ce mai mult cum anume gândesc, în ce constă specificul lor naţional în noul context european, care este relaţia dintre identitate şi alteritate. Fireşte că s-au făcut paşi mari în direcţia respectivă, cu toate că, aşa cum cred, literatura polonă este mai bine reprezentată şi tradusă la noi, printre altele şi datorită înfiinţării, în anul 2001, a Institutului Polonez la Bucureşti, care a impulsinoat procesul de traduceri. La Varşovia, ICR-ul a apărut ceva mai târziu, dar au început să se vadă şi acolo roadele înfiinţării sale, căci, în ultimii ani, pe piaţa poloneză de carte au pătruns din ce în ce mai mulţi autori români (C. Noica, Emil Cioran, L. Boia, M. Cărtărescu etc.). Traversăm o perioadă extrem de dinamică, în care e nevoie, în continuare, de tineri traducători şi exegeţi, care să depună eforturi susţinute pentru cunoaşterea reciprocă dintre cele două popoare cu un destin similar şi congruent în spaţiul european.
