Jelena Popovic este regizoarea filmului despre viaţa Sfântului Nectarie de la Eghina, prezentat acum şi în cinematografele româneşti. Am avut bucuria să discut cu ea despre motivaţia interioară care a stat la baza realizării acestei pelicule, dar şi despre felul în care vede scopul filmului pentru oamenii care îl urmăresc.
Stimată doamnă Jelena Popovic, ce anume v-a îndemnat să faceţi acest film?
Am simţit că există ceva ce trebuie să exprim prin film. În anii petrecuţi în SUA am fost alături de mulţi oameni, împreună cu ei. Fiind un artist, eram în preajma multor artişti care folosesc diferite tipuri de droguri. Nu spun aceasta pentru a sublinia că sunt mai bună ca ei, ci doar că nu eram atrasă de astfel de substanţe. În acelaşi timp, trăind în Los Angeles, mi-am dat seama, mai ales uitându-mă la reclamele de pe străzi, că totul era plin de întuneric. Era clar că oamenii din jur vor să facă bani. Mie nu-mi pasă de bani şi pot jura pe Biblie în legătură cu aceasta. Aşa am fost crescută eu. Oamenii care mă înconjurau ştiau cum să facă bani şi chiar încercau să folosească oamenii şi slăbiciunile lor pentru a-i duce pe un drum total greșit. Mulţi sunt foarte talentaţi, dar foarte egoişti, aş putea spune. Ei ar face filme ştiind că oamenii din păturile superioare ale lumii promovează lucruri care îi pot îndepărta pe oameni de credinţă şi de Dumnezeu. Ai putea spune că un astfel de om te-ar bate pe umăr şi ar spune: „Vezi ce tare sunt?! Sunt un mare regizor de film. Mă poţi privi, pe mine şi filmul făcut de mine, să mă venerezi preţ de zece minute, iar apoi să mergi şi să te sinucizi, pentru că nu ai altceva mai bun de făcut!” Acest lucru este cu adevărat diabolic.
A fost un moment în viaţa mea când eram în Los Angeles într-o seară de 1 iulie, când în Serbia era deja 2 iulie dimineaţa. Am văzut atunci un film al unui domn foarte talentat, dar care a decis să abordeze un subiect prin care sugera că Dumnezeu nu există, iar oamenii care merg la biserică sunt nu doar proşti, ci şi periculoşi pentru societate. Aş fi putut închide filmul, dar am stat până la urmă ca să văd care e scopul acelui om, care ar putea fi un om bun, poate numai rănit la un moment dat, ceea ce se mai întâmplă. La final, printre sentimentele mele de durere şi nedreptate pe care le-am trăit, ceva s-a trezit în mine şi ţin minte că L-am întrebat atunci pe Dumnezeu: „Ce ar trebui să fac eu? Sunt în Los Angeles, sunt un artist care încearcă să se descurce şi dacă ar trebui să fac ceva, ajută-mă să fac ceva spre slava Ta!”
Cred că după ce am citit cartea [despre Sfântul Nectarie], am făcut o asemănare cu tatăl meu, care a fost de asemenea persecutat, dar şi cu viaţa mea complicată. Apoi mi-am dat seama ce trebuie să înţeleg, care este rostul relaţiei mele cu Dumnezeu, adică să ajut oamenii. Am fost alături de mulţi oameni care folosesc droguri. Mulţi dintre ei nu mai trăiesc şi ştiu că ei sunt în căutarea lui Dumnezeu. Atunci când îi întrebi de ce fac asta, ei răspund că nu ştiu ce să mai facă pentru a face faţă lumii. Am cunoscut o fată din Rusia, a cărei mamă trăia în Japonia, şi care se droga. Atunci când am întrebat-o în faţa bisericii de ce face asta, ea mi-a răspuns: „Jelena, nimic altceva nu mai are sens pentru mine!” Trebuie să asculţi cu adevărat astfel de oameni. Părinţii ei îi trimiteau bani pentru studii şi nu ştiau ce se întâmplă cu ea. Slavă Domnului că a reuşit să scape de dependenţă, s-a măritat şi acum are copii. Am simţit că lucrurile mărunte ne pot duce pe căi greşite şi că mass-media are un impact major. De aceea şi revolta mea. Simt cum m-a ajutat Dumnezeu şi că trebuia să fac ceva pentru a ajuta, era ca un fel de bombă care trebuia să explodeze în lăuntrul meu.
Credeţi că acest film a reuşit să ajute oamenii să treacă peste problemele lor?
Conform mărturiilor lor, aşa a fost. Am fost sunată de oameni din spitale care m-au rugat să le trimit filmul. O femeie mi-a spus că are în telefon acest film, care o ajută să trăiască în fiecare zi. Sunt bucuroasă că Dumnezeu mi-a oferit posibilitatea să folosesc capacităţile mele pentru a face ceva bun, a ajuta oamenii. Eu sunt un mare admirator al lui Dostoievski. Ştiu că astăzi se încearcă anularea lui mai ales pentru că din operele sale reiese dragostea pentru Dumnezeu. El a fost învăţătorul meu şi a arătat lumii că există o lumină la sfârşitul tunelului. Putem face opere de artă puternice, prin care să mişcăm oamenii sau să-i tulburăm, dar dacă nu reuşim să-i înălţăm prin acestea, nu facem cu adevărat artă.
Ştim că multe filme americane arată lucruri frumoase, cu final fericit, dar realitatea de astăzi, inclusiv în America, este adesea alta. Credeţi că filmele dumneavoastră pot face o diferenţă?
Da, pot face. Eu fac filmele cât mai onest şi de aceea oamenii se pot vedea pe ei înşişi acolo şi să-şi spună că poate există şi altceva şi că nu trebuie neapărat să moară. Am cunoscut o fată care mi-a mărturisit că după ce a văzut acest film şi-a spus că ar trebui să meargă la biserică, ceea ce înainte nu concepea, gândind că este ceva rău. Există un timp şi un loc pentru toate. Am locuit multă vreme în SUA şi-mi pare rău că ţara începe să fie din ce în ce mai divizată, sunt tot mai mulţi oameni fără adăpost şi necăjiţi. Toate acestea le poţi vedea chiar foarte aproape de locuinţele oamenilor care pretind că le pasă, dar aceste lucruri nu fac decât să reflecte sufletele lor. În Los Angeles sunt mulţi oameni săraci şi părţile oraşului cu aceşti oameni sunt de fapt sufletul sau oglinda politicienilor care permit acest lucru. Dacă aceia există, înseamnă că societatea e în declin. Aş vrea să fac oamenii să se gândească la speranţă măcar câtuşi de puţin. Poţi găsi o cale să treci peste greutăţi şi să ai o viaţă decentă şi, cel mai important, să dobândeşti mântuirea veşnică. După cum spunea Sfântul Justin Popovici, singurul lucru care are cu adevărat sens, pentru că orice progres care are la final moartea e doar o glumă crudă, este Hristos Cel înviat. Aceasta este singura scăpare şi sper că filmul meu are ceva din acest lucru.
Ştim din viaţa Sfântului Nectarie că viaţa sa a semănat cu cea a lui Hristos, el fiind prigonit pe nedrept. Credeţi că tatăl dumneavoastră s-ar bucura pentru că aţi făcut un asemenea film, el însuşi trecând prin persecuţii?
Cred sincer aceasta. El a murit, dar aş vrea să-l văd într-o zi şi aş vrea ca toţi strămoşii mei să mă privească şi să zâmbească. Pentru mine acest lucru e foarte important. Eu provin dintr-o familie de neam bun. Unul din strămoşii mei a fost Marko Popovic, un conducător de oşti sârbe din Muntenegru care a luptat împotriva ocupaţiei otomane în secolul al 19-lea. A rămas în istorie pentru succesul din bătălia de la Fundina din 1876, pe care a condus-o spre victorie, deşi raportul cu ostaşii turci era de 1 la 8, în favoarea turcilor. Sper că dacă voi fi găsită vrednică de Dumnezeu, voi putea fi alături de aceşti strămoşi ai mei.
Aţi putea spune oare că mesajul filmului despre Sfântul Nectarie este: „Poţi trece peste greutăţi, indiferent de situaţie”?
Da, însă numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă îţi pui încrederea în Dumnezeu, orice s-ar întâmpla, poţi face faţă. Dacă ai credinţă cu adevărat în Dumnezeu, poţi face faţă greutăţilor. Mulţi oameni suferă şi chiar dacă nu pot spune că înţeleg perfect suferinţa lor, am cunoscut persoane care mi-au arătat ce înseamnă să ai o astfel de credinţă. Am văzut o mamă care şi-a pierdut fiica de patru ani şi care mi-a spus că numai Dumnezeu este Cel care i-a dat putere să treacă peste această încercare. Ajutorul pe care l-a primit evident nu era din lumea aceasta, ci era de la Dumnezeu. Fiica ei, Tania, a murit într-o zi de vineri şi am văzut atunci această pace pe care o avea mama ei, chiar dacă suferea enorm. De aceea am dat acest exemplu, pentru că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem avea atâta forţă, încât să dobândim pacea. Dacă Îl avem pe Hristos alături, reuşim să trecem peste orice greutate. Filmul este despre aceasta: cum să treci prin viaţă, care poate fi grea, şi să rămâi cu o credinţă nestrămutată.
Citeşte şi: Premiera filmului „Omul lui Dumnezeu” la București
