Cum a schimbat creștinismul istoria?

„Indiferent de ceea ce ar putea crede sau gândi în particular despre el, lisus din Nazaret este de aproape două mii de ani figura dominantă a istoriei culturii occidentale. Dacă ar fi cu putință să extragem din această istorie, cu un fel de supermagnet, fiecare fărâmă de metal purtând măcar o urmă a numelui său, ce ar mai rămâne? Cea mai mare parte a omenirii își datează calendarele de la nașterea lui, milioane de oameni înjură cu numele lui și se roagă cu numele lui” își începe cartea, lisus de-a lungul secolelor, Jaroslav Pelikan, președinte al Academiei de Arte și Științe a Statelor Unite, născut luteran și convertit la Ortodoxie în 1997, la vârsta de 74 de ani.

Pentru numărul de Paște, „Lumina de Duminică” a organizat o nouă dezbatere în studioul Radio Trinitas, cu tema: „Cum a schimbat creștinismul istoria?” . Au fost invitați părintele NICOLAE DASCĂLU, consilier al Sectorului Cultural al Arhiepiscopiei lașilor, părintele DANIEL NITĂ DANIELESCU, conferențiar în cadrul Catedrei de Istorie a Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din lași, prof. univ. CĂTĂLIN TURLIUC, cercetător la Institutul „A. D. Xenopol” , și ANTON ADĂMUȚ, profesor universitar de Patristică și Istoria filosofiei medievale. Întâlnirea a fost moderată de Nicolae Dima, redactor-șef al Studioului de producție Trinitas-TV.

Era lumea antică, lumea anului 1, într-o criză? Putem vorbi de o criză la nivel politic și social, poate și cultural?

CĂTĂLIN TURLIUC: Istoricii sunt obișnuiți să lu­creze și cu spațiul și cu tim­pul, și sunt toți ferm convinși că trăim într-o succesiune de crize. Crize au existat întot­deauna. Nu cred că perioada aceea a fost una de criză în sensul propriu al cuvântului, dacă ne gândim cel puțin la civilizația romană - este Roma lui Augustus, o Romă înfloritoare care are deja un milion de locuitori, care ajunge într-un punct excep­țional al dezvoltării sale.

Pe de altă parte, însă, modul în care creștinismul a intervenit în facerea Euro­pei, în primul rând, funda­mentul acesta al civilizației creștine, care este intrinsec Europei, a fost cel care a mo­dificat istoria.

Este o ucronie să ne ima­ginăm identitatea europeană în afara identității creștine.

Pr. DANIEL NIȚĂ DA­NIELESCU: O remarcă, în acest moment al discuției: is­toria nu se face cu „dacă”. Noi constatăm. Este dificil exercițiul de imaginație pen­tru un om de știință, în sen­sul de a inventa ceva nou...

CĂTĂLIN TURLIUC: Mo­dul în care noi privim astăzi civilizația, științele, din per­spectiva gândirii carteziene, după celebra „noapte a ilu­minării”, este oarecum tran­șantă. Cred că și iluminis­mul, și raționalismul au sin­tetizat, au sublimat la alt ni­vel creștinismul, iar laiciza­rea, secularizarea care s-a întâmplat în Europa la debu­tul modernității sale, și care este o marcă a modernității de fapt, are un miez creștin.

Dumnezeu în istorie

Pr. NICOLAE DASCĂ­LU: Deja am ajuns foarte de­parte, am ajuns prin secolele XVI-XVIII. Eu m-aș întoarce puțin la momentul origini­lor, la nașterea Mântuitoru­lui lisus Hristos pe care, din punct de vedere teologic, noi o numim cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel - „plinirea vremii”.

Creștinismul împarte is­toria în două: înainte de Hristos și după Hristos. Creștinismul nu marchează numai istoria religioasă a umanității, ci marchează și istoria socială, politică, eco­nomică, culturală.

Din toate punctele de vedere, nașterea Mântuitorului lisus Hristos este un punct de reper fun­damental pentru istorie.

Noi vorbim și de o teologie a istoriei, despre un sens pe care Dumnezeu îl pune în creație de la începuturi și care se redescoperă în Hris­tos, pentru că în Hristos se face restaurarea lumii vechi. Până la Hristos, istoria mer­gea într-un sens descendent, înspre cădere, înspre disoluție, înspre nonsens.

Intrarea Fiului lui Dum­nezeu în istorie o revalo­rizează, o întoarce cu fața către absolutul divin.

Dar acest cutremur în mentalități și sisteme politice și așa mai depar­te a fost intenționat, cre­deți, de Dumnezeu? Pen­tru că aș face apel la ceea ce spune Sfântul Arhan­ghel Gavriil, când îi vestește Sfintei Fecioare Maria nașterea Fiului lui Dumnezeu, „El va fi spre căderea și ridicarea multora”.

Pr. NICOLAE DASCĂ­LU: Întotdeauna intrarea lui Dumnezeu în istorie este un punct de răscruce și, în același timp, un punct de întrebare și răspuns pentru fiecare dintre noi. Este o șansă, și în același timp un risc, pentru fiecare dintre noi, oamenii.

Dacă era un moment de criză sau nu era un moment de criză în perioada respec­tivă, eu aș spune mai de­ grabă că era un moment de așteptare. Omenirea, Impe­riul Roman, celelalte popoare care nu erau atunci subju­gate de romani erau în aștep­tare. Cred că așa se poate caracteriza momentul acela.

„Timpul ne consumă, domnule profesor!”

ANTON ADĂMUȚ: S-a folosit frecvent vocabula „is­torie” și aș spune că odată cu religia creștină se modifică percepția asupra temporalității. Cel puțin în spațiul creștin, istoria capătă un sens foarte clar și aș spune că ne aflăm cumva între „deja” și „nu încă”. Ce vrea să spună „deja”: i s-a întâm­plat Cuiva să învieze, „nu încă” și nouă.

Percepția asupra temporalității vizează un triptic care face trecerea de la eter­nitatea lui Dumnezeu la eon sau la veac și apoi la timpul vectorial pe care fiecare din­tre noi îl avem.

Nu mă pot abține să nu vă reamintesc că timpul ne consumă, domnule profesor!

ANTON ADĂMUȚ: E vor­ba aici dacă noi trăim tim­pul sau timpul ne trăiește pe noi. Or, dacă până la creș­tinism, ca filosofie a istoriei, timpul era un „mâncător de oameni”, acum timpul devi­ne cel mai mare aliat al omului, pentru că acest între „deja” și „nu încă” mă pune pe mine în situația de a mă valorifica, în funcție de faptele pe care le săvârșesc sau le voi săvârși.

„Time is money?”

CĂTĂLIN TURLIUC: Odată cu creștinismul timpul capătă sens. Am debutat prin a spune că a fi creștin înseamnă a da un sens reli­gios timpului, și cred că această dimensiune este foar­te exactă și precisă în măsu­ra în care acceptăm că viața mundană nu este decât co­pia imperfectă - fără îndo­ială! - a vieții ce va să vie.

Așteptarea febrilă a pli­nirii vremurilor, a celei de-a doua veniri a lui Mesia a prezentat totdeauna un ori­zont care a fost așteptat într-un fel sau altul și care a marcat cultura și civilizația, și în Evul Mediu timpuriu, și mai târziu, fără îndoială. Or, această dimensiune este aceea care ne face să valori­zăm timpul altfel. Moderni­tatea a intervenit, transfor­mând timpul din sens într-o chestiune care a devenit o resursă neregenerabilă, un soi de materie primă. Dacă cineva ar întreba un istoric ce înseamnă lumea moder­nă, el ar răspunde foarte iute, cred, „modernitatea apare atunci când timpul se transformă într-o materie primă”, când timpul a în­ceput să fie prețăluit altfel și această prețăluire s-a făcut, evident, în bani. „Time is money.”

Domnule profesor, puteți să ne explicați ce s-a întâmplat după momentul în care revelația majoră, care s-a întâmplat prin Fiul lui Dumnezeu, s-a încheiat? Care au fost momentele care au trans­format de fapt istoria? Că nu s-au dus apostolii să răstoarne imperii...

CĂTĂLIN TURLIUC: Cred că momentul funda­mental este oficializarea creș­tinismului. Sigur, există mult până acolo, însă această etapă este definitorie în mo­mentul în care creștinismul devine religie oficială...

Certificatul de naștere al Bisericii

Din punct de vedere teo­logic, evenimentul esen­țial pentru ieșirea Bise­ricii din societatea umană este Cincizecimea. Atunci se întemeiază vizibil co­munitatea Bisericii.

Pr. NICOLAE DASCĂLU: De la Cincizecime până la edictul de la Mediolanum, în 313, Biserica este prezentă în societate. Prezența ei nu era îngăduită de puterea politică, vorbim, deci, de o „Biserică în rezistență”, nu neapărat una de confruntare, ci una de su­portare a istoriei. Vremea persecuțiilor ne arată că reli­gia cea nouă a Mântuitorului lisus Hristos intră în istorie sub o presiune teribilă.

Este foarte dificil pentru o comunitate, pentru un grup de oameni care mărturisesc - un crez să trăiască sub per­secuția celorlalți. Se pare că atunci a fost, de fapt, momentul cheie de prezență a creștinismului în societatea omenească.

CĂTĂLIN TURLIUC: Și cu o vocație socială extrem de accentuată...

Pr. NICOLAE DASCĂLU: Exact! Citind pe părinții apos­tolici, pe apologeți, vedem că vocația socială a Bisericii se naște acum, în anii de per­secuție, nu atunci când Bise­rica dobândește mijloace materiale, când conducerea im­periului este favorabilă, chiar încurajează creștinismul.

CĂTĂLIN TURLIUC: Astfel de dimensiuni sociale întâlnim și în alte culte pre­creștine. Totuși, inserția creștinismului de jos în sus este absolut exemplară, pen­tru că, de regulă, în cele mai multe cazuri - dacă facem o istorie a religiilor - vedem că religia este impusă de con­ducători. Nu vine ca un re­zultat al unei „fermentații” de la baza piramidei sociale. Creștinismul izvorăște cu o putere vie, colosală, extraor­dinară și exercită o forță de atracție imensă.

„Dezordinea amoroasă”

Domnule profesor Adămuț, sunteți un cunoscă­tor al literaturii patris­tice. Literatura primelor secole consemnează bi­ruințe terestre în aceas­tă luptă de rezistență a creștinismului?

ANTON ADĂMUȚ: Sunt frecvente asemenea opriri la apologeți. Și ca să leg lu­crurile, aș vorbi aici de fap­tul că nu doar creștinismul, ci orice religie, în genere, es­te una relațională. S-a vorbit aici de viziunea socială, mi­sionară a Bisericii... Eu aș lega toată chestiunea acesta de fenomenul iubirii rapor­tat la timp. Nu că iubire înainte de Hristos nu ar fi existat, dar s-a ajuns la un soi de „dezordine amoroasă”.

Prin urmare, fiecare lu­cru, ceea ce este creat, trebuie iubit cu un anumit fel de iubire. A iubi banul în fe­lul în care îți iubești copilul, a iubi dobitocul, în felul în care îți iubești mai știu eu ce, înseamnă a-ți distribui iubirea, care tot iubire rămâne, într-un mod inexact, caz în care această „dezor­dine amoroasă” trebuia cumva decamuflată prin noua religie a iubirii pe care lisus vine și o instituie.

Pr. NICOLAE DASCĂLU: De fapt, dacă ar fi să privim către cea de-a patra Evan­ghelie și către Epistolele Sfântului loan, acolo întâl­nim un text tulburător: creș­tinismul aduce o definiție foarte concisă - „Dumnezeu este iubire”. Și prin Părinții din veacurile III-IV și mai târziu ajungem la o sinteză în cultura patristică la Sfântul Maxim Mărturisito­rul care spune în felul urmă­tor: „Iubirea adevărată este să preferi pe Creator în fața creaturilor”. Foarte pe scurt! Și trece prin toată gândirea din veacurile de până atunci.

Sămânța Bisericii

Părinte profesor, aș vrea să ne spuneți ce a însem­nat epoca martirajelor pentru mentalitatea oa­menilor care nu erau creș­tini, faptul că erau oa­meni care mureau pentru credința lor și care erau uciși cu o cruzime ex­traordinară pentru cre­dința lor? A jucat mar­tiriul vreun rol în biruința terestră a creștinismului?

Pr. DANIEL NIȚĂ DANIELESCU: Evident că da și faptul a fost reținut de scri­itorii perioadei respective. Să ne aducem aminte de Tertuliah care spune că „sămânța creștinismului a fost sângele martirilor” și aș invita pe toți cei de astăzi să deschidă Proloagele, Mineiele, Martirologiile și, cu siguranță, vom înțelege cutremurul care a cuprins lumea întreagă și roada multă pe care a adus-o jertfa martirilor pentru Hristos. Martirii, mărturisitori ai învierii, au arătat biruința iubirii răstignite.

Războiul diplomatic

Pr. NICOLAE DASCĂLU: Cred că ar fi aici interesant să reflectăm puțin asupra unui fapt. Imperiul Roman creștinat își mută capitala în „Roma cea nouă” la Constantinopol, „orașul lui Constan­tin”. Este, într-un fel, o schimbare de accent. Se do­rește altceva. Este o conti­nuitate, este marele imperiu, dar în același timp este și un punct de discontinuitate.

Imperiul vrea să trăiască un altfel de viață și vom vedea apoi, în secolele urmă­toare, că se mută accentul și de pe implicarea în conflicte. Dacă ar fi să analizăm ce se întâmplă în Bizanț, vom vedea că puterea militară nu mai este așa de mare ca în marele Imperiu Roman de odinioară și crește tot mai mult puterea diplomației. Cred că istoria diplomației datorează foarte mult Bizan­țului, pentru că ei încercau să rezolve întotdeauna con­flictele prin negociere, dialog.

CĂTĂLIN TURLIUC: Din păcate, bizantinismul are astăzi o încărcătură profund peiorativă...

Pr. DANIEL NIȚĂ DANIELESCU: Acest transfer în Răsărit al capitalei imperiului a fost însoțit mereu de o schimbare permanentă a le­gislației, a modului de abor­dare a realităților, și vedem că osatura spirituală creștină se regăsește de acum înainte peste tot, reușind să dea un fa­cies creștin și umanizând mai mult toate aspectele sociale. De pildă, Sfântul împărat Constantin cel Mare este cel care interzice pedepsele infa­mante, dă episcopilor dreptul de a elibera pe sclavi. Filan­tropia, spitalul, ca instituție, sunt aduse de creștinism.

Pr. NICOLAE DASCĂLU: În perioada Sfintelor Paști era cu totul o viață specială la Constantinopol și în tot im­periul de atunci. Se eliberau foarte mulți dintre cei care erau condamnați, aveau priv­ilegii speciale oamenii săraci. Vedem ceea ce creștinismul aduce nou în societate - în primul rând valorizarea dem­nității umane. Creștinismul contribuie foarte mult, prin mijloace spirituale la nive­larea diferențelor în conștiin­ță, pentru că ele rămâneau în exterior, între oameni. Chipul lui Dumnezeu poate fi văzut în fiecare om.

„Cetățeanul merge la vot, persoana merge la biserică”

Domnule profesor, vă rog să ne spuneți ce se întâmplă în acest mo­ment cu artele, cu tea­trul, care era glorios, cu filosofia greacă care nu mai produce foarte mult după anul 1?

ANTON ADĂMUȚ: Cel puțin la primii scriitori bise­ricești întâlnim frecvent lu­crări cu numele de Spectaculis, în care spectacolele, „pâinea și circul”, sunt ex­trem de condamnate, nu pentru ceea ce ele ar desem­na în esență, ci pentru me­saj, care era un soi de detur­nare de sens. Filosofia grea­că sfârșise printr-un eșec.

Pe linia iubirii ea sfârșise doar între diferența dintre „filia” și „eros”, chiar dacă în filosofia platoniciană se vorbește de un al doilea tip de eros, un soi de eros tere­stru, care pare să-l anticipe­ze pe acela creștin. Dar no­țiunea de „agape” grecii nu o au. La fel, grecii nu aveau noțiunea de persoană cu care vine filosofia creștină.

E de văzut între relația aceasta între mine și stat, pe linia religiei, care este cel care participă: individul, cetățeanul sau persoana? Ceea ce moștenește creș­tinismul este legătura din­tre individ și cetățean. La ni­velul cetățeanului se ter­minau toate raporturile, de regulă pe orizontală, dintre individ și puterea stăpânitoare. Dacă toți sunt indi­vizi, unii doar ajung să fie cetățeni, iar dintre indivizi și cetățeni însumați „se re­crutează”, după aceea, per­soanele. Pentru că cetă­țeanul merge la vot, dar per­soana merge la biserică. Și dacă cetățeanul este pentru cetate, apoi persoana este pentru Dumnezeu.