Cununa ascultărilor este prezenţa la slujbe

Imensitatea Munţilor Builei, care de-atâtea ori mi-au limpezit gândurile, păleşte în faţa puterii pe care o emană rugăciunea pustnicilor din Sihăstria Pătrunsa, aceşti dătători de flacără duhovnicească şi de mântuitoare lumină. E greu de găsit părintele Varsanufie, stareţul acestei mănăstiri, pentru că permanenta ascultare pentru acest smerit monah este rugăciunea neîncetată, şi cu atât mai mult ne-am bucurat că a avut bunăvoinţa să ne acorde acest interviu.

Aflându-vă în permanentă cugetare duhovnicească, legătura cu Dumnezeu este pe cât de profundă, pe atât de vie. Ştiind că ascultările au o rostuire aparte în viaţa monastică, mă-ntreb cum se ajunge la ascultarea deplină?

Cei 40 de vieţuitori care se nevoiesc la sfânta Mănăstire Pătrunsa duc o viaţă de obşte desăvârşită. Toţi suntem împreună la slujbe, la ascultări, la masă. Cu toţii îndeplinim ascultările în desăvârşită armonie, în tăcere şi încercând să spunem în permanenţă Rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când vorbim despre ascultare, vorbim despre îmbinarea nevoinţei duhovniceşti, această lucrare lăuntrică a inimii, cu datoria noastră de a ne ruga tot timpul către Dumnezeu, de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru noi, pentru credincioşii care ajung cu atâta greutate până la noi, pentru cei care au mari greutăţi şi probleme sufleteşti. Suntem tot timpul în această cugetare duhovnicească. În momentul în care întrerupem legătura cu Dumnezeu, întrerupem şi ascultarea pe care o avem, pentru că ascultarea deplină constă în săvârşirea lucrului pe care îl avem de făcut, plus rugăciunea neîncetată.

Deşi familia dvs. din lume a rămas undeva în Ardeal, Dumnezeu a rânduit să trăiţi o vreme la Frăsinei, după care aţi trudit la aşezarea şi temeinicia acestei frumoase familii monahale de la Pătrunsa. Cum aţi perceput chemarea?

Am simţit dintotdeauna o chemare tainică, un glas lăuntric care m-a însoţit multă vreme în viaţa lumească. În prezent, cu mila lui Dumnezeu, am săvârşit pe calea vieţii de mănăstire 21 de ani, care au trecut aşa... ca o zi, ca o singură clipă. Mă uit în urmă şi simt o bucurie nespusă pentru toată această vreme. Îi dau slavă lui Dumnezeu pentru această chemare, pentru această şansă, pentru această bucurie de a fi aici, în locul acesta pe cât de retras, pe atât de minunat. În colţul acesta de Rai, trăiesc bucuria de a putea să pun în practica vieţii mele sfaturile Părinţilor din Pateric, din Filocalie sau din alte cărţi ale înţelepciunii duhovniceşti. Majoritatea călugărilor de aici putem spune că am crescut împreună, pentru că viaţa noastră atunci a început, când am intrat în sfânt lăcaşul acesta. Şi tot împreună am învăţat să desluşim taina permanentei rugăciuni, a păşirii treaptă cu treaptă a urcuşului monastic şi a făgăduinţelor pe care le dăm Bunului Dumnezeu în a petrece viaţa noastră în luptă continuă, în descătuşare de păcate, până la sfârşit.

Rânduiala de aici este asemenea celei de la Muntele Athos, cu unele mici excepţii. Ce ne puteţi spune despre programul liturgic al Mănăstirii Pătrunsa, dar mai ales despre slujbele de la miezul nopţii?

Fiecare mănăstire îşi are rânduiala ei. Pentru că vieţuim în acest loc îndepărtat de lume, într-una din cele mai îndepărtate sihăstrii ale Olteniei, avem şi un program duhovnicesc mai aparte. Şi mai este o rânduială căreia trebuie să ne supunem, şi anume faptul că pe timpul nopţii în acest lăcaş nu rămâne nimeni de parte femeiască. După slujba Vecerniei, care se săvârşeşte în fiecare zi la ora 18:00, după ce apune soarele, noi rămânem în singurătatea mănăstirii, cu rugăciunile şi trăirile noastre. După bătaia clopotelor de la Pavecerniţă, slujba care încheie programul zilei, avem datoria de a ne retrage la chiliile noastre în tăcere şi linişte, pentru rugăciune. Am luat un cuvânt de folos, într-un pelerinaj pe care l-am făcut în Ţara Sfântă, de la un părinte român, Calinic. Acesta ne-a arătat un ceas mare bizantin pe perete, după care călugării de la Mănăstirea "Sfântul Sava" îşi rostuiesc rugăciunea, după rânduiala acelui sfânt lăcaş. În fiecare zi, timp de opt ore, monahii de acolo rostesc Rugăciunea inimii. În locul acela de desăvârşită trăire şi rugăciune, după apusul soarelui toţi călugării se retrag la chiliile lor, în tăcere şi evlavie. Încercăm şi noi să luăm aminte de la acei părinţi, chiar dacă rigorile de la Mănăstirea Pătrunsa sunt oarecum deosebite, iar noi cu smerenie recunoaştem asta. Suntem o obşte în formare şi asta implică ascultări dintre cele mai felurite, iar noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a face totul în neîncetată rugăciune. La miezul nopţii, la ora unu, ne adunăm iar în sfânta biserică, pentru slujba de Utrenie şi slujba de la Miezul nopţii, aceasta fiind obligatorie pentru toţi călugării. Este o slujbă deosebită, iar puterea rugăciunii de la miezul nopţii este unică. Dimineaţa, la ora 8:00 se săvârşesc slujba Acatistului, a Ceasurilor şi, ca o încununare a acestora, Sfânta Liturghie. Mai presus decât toate ascultările este prezenţa noastră la slujbe. Aceasta este ascultarea ascultărilor.

Prospeţimea zăpezii îmi şterge parcă toată întinăciunea păcatelor, iar duhul rugăciunii mă întăreşte. Gândind însă la frumuseţea clipei şi în egală măsură la asprimea vieţii de sihăstrie, mă-ntreb care este traiectul dintre revelaţie şi mărturisire?

Nu spun acelaşi lucru şi eu, că ar fi o viaţă foarte aspră în mănăstire sau practica personală a vieţii mele. Nici canoanele nu le adaptăm după locurile în care vieţuim. Sunt bune exemplele pentru fiecare dintre noi. Încerc să mă îmbogăţesc la fiecare spovedanie, încerc să mă încarc cu pilda fiecăruia. Dacă cineva suferă, şi eu sufăr împreună cu el. Dacă cineva pătimeşte, păcatele şi neputinţele lui le consider ale mele însumi, neputinţele, durerea celuilalt le transpun prin inima mea, prin cugetarea mea. De aceea, atunci când cei care vin la noi să se spovedească aduc o povară în sufletul lor, o-mpart cu noi fără ca ei să ştie. Ei pleacă mai liniştiţi, mai uşuraţi spre casele lor. Noi rămânem în inima noastră cu durerea, cu cugetarea la neputinţele şi la problemele lor. Bineînţeles că prima îndatorire a noastră, a duhovnicilor, este de a ne ruga continuu pentru ucenicii pe care-i avem, a ne ruga lui Dumnezeu să-i ferească de încercările şi de ispitele acestei vieţi.

Dumnezeu a rânduit să fiţi stareţul acestei sihăstrii din Munţii Builei. Deşi tânăr, am văzut că obştea vă preţuieşte, vă ascultă, vă caută sfatul. Cum reuşiţi să păstraţi această stare de bucurie şi bună rânduială a obştei?

Aici cu toţii suntem una, vieţuind călăuziţi de înduhovnicită dragoste pentru aproapele nostru. La Pătrunsa am încercat să formăm o familie în care să dăinuie disciplina, pacea, buna rânduială şi bucuria celor de lângă noi. Fiecare dintre părinţi, fiecare dintre credincioşi poate fi un foarte bun rugător, astfel încât putem să luăm sfaturi duhovniceşti, putem să luăm pilde de rugăciune de la ceilalţi confraţi ai noştri care vin la sfânta mănăstire. E minunat să îi asculţi atunci când aceştia îşi destăinuie frământările, lupta lor duhovnicească neîncetată. Măsura duhovnicească a fiecăruia dintre noi numai Dumnezeu o ştie.

Cum se conturează permanenta stare a fiecăruia dintre monahii care vieţuiesc în această sihăstrie?

Trebuie să luptăm continuu, să ne dorim o îmbunătăţire atât personală, cât şi a comunităţii în care trăim. Rânduiala slujbelor de aici nu este ceva repetabil, de care să ne plictisim. Sfânta Liturghie este slujba în jurul căreia gravitează întreaga noastră activitate, aici în sfânta mănăstire, suntem îndatoraţi cu toţii a fi prezenţi. Excepţie fac doar călugării care au ascultare la bucătărie şi încă două ascultări extrem de importante pentru buna rânduială a obştei noastre. Noi, toţi ceilalţi, suntem împreună la toate slujbele pe care le impune viaţa de monah. Această împreună-lucrare ajută la comuniunea noastră cu Dumnezeu. În această sihăstrie rugăciunea nu încetează niciodată, ea se continuă şi după ieşirea din biserică, ducând-o cu toţii în chiliile noastre şi la toate celelalte ascultări pe care le avem. Până şi ora mesei trebuie respectată cu sfinţenie, noi nu mergem acolo doar să ne hrănim, ci dornici de a ne îmbogăţi sufleteşte cu învăţăturile de la părintele care citeşte în timpul mesei. Buna rânduială a programului liturgic este un prilej de a ne însuşi cuvântul de folos şi totodată de a ne manifesta dragostea pe care o avem pentru Bunul Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru toţi cei dragi ai noştri care, deşi sunt la mare depărtare de locul în care Dumnezeu a ales să vieţuim, rămân în sufletele noastre şi-i pomenim. Vărsăm lacrimi pentru suferinţele lor, iar la priveghere ne gândim la necazurile şi nenumăratele probleme cu care se confruntă lumea de azi.