Cifrele oficiale mărturisesc că 10 milioane de români trăiesc peste graniță. Ca termen de comparație, peste jumătate din țările lumii nu au atâția cetățeni în interiorul hotarelor naționale. Inclusiv, de pildă, Belarus, Israel, Austria, Elveția, Paraguay, Bulgaria, Serbia, Norvegia sau Finlanda. Cele 10 milioane de români din străinătate trăiesc în 118 țări de pe toate continentele. Topul e dominat de Italia, cu 1,2 milioane, Germania 965.000, Spania 665.000, dar avem compatrioți și în Kirghizstan, Bahamas sau Madagascar. Toți sunt ai noștri și trebuie să ne gândim la ei, spune profesorul Dan Dungaciu, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române. Tocmai de aceea, în Patriarhia Română, 2021 este Anul omagial al pastorației românilor din afara României.
Domnule profesor, când au început românii să emigreze și care erau destinațiile preferate?
Inițial, plecările n-au fost pentru stabilire permanentă și s-au făcut din zonele cele mai dificile din punct de vedere economic, unde îți puteai asigura cu greu supraviețuirea. Din Maramureș, de pildă, s-a plecat încă din secolul 19, dar erau plecări temporare, plecai și te-ntorceai. Ca destinație s-a plecat mult în Statele Unite, pentru că societățile europene erau mai așezate și era greu să te integrezi. Lumea americană era și cea mai diversă, și cea mai deschisă, și cea mai dinamică. Acolo îți puteai construi alt destin, pe termen mediu sau lung. Plecarea în America - nu numai pentru români - nu era însă doar o chestiune economică, ci și una de libertate. America a fost construită de coloniști pe ideea unei reîntemeieri. Nicolae Iorga are o carte absolut fabuloasă în care spune că noțiunea de America este într-un fel ilustrarea ideii Vechiului Testament de Pământ al Făgăduinței, o nouă societate, în care religia e fundamentală și este protejată de stat.
Au existat oare și români care au participat la „Goana după aur”?
Sunt câteva figuri, pe care le amintim în „Enciclopedia românilor de pretutindeni”, care n-au participat la goana după aur, în schimb au participat la războaiele americane!
Generalul Pomuț...
Este unul dintre ei! Povestea lor am încercat s-o deslușim în enciclopedie. Cu siguranță că au fost și români care au participat la goana după aur.
O parte din românii plecați peste graniță au fost celebri în Occident, în special în zona culturală. A fost o perioadă în care viața culturală pariziană era puternic marcată de români precum Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Anton Bibescu, apoi Constantin Brâncuși sau George Enescu...
Nu numai viața culturală, ci și cea politică. Miza era una cultural-politică. Pașoptiștii nu s-au dus la Paris doar să studieze, ci și să întâlnească oameni cu aceleași aspirații. Diferența majoră dintre pașoptiști și plecările de după 1989 îşi are sursa în faptul că în Decembrie 1989 nimeni n-a ieșit în stradă pentru o idee abstractă, cum se făceau în trecut revoluțiile, ci pentru că voiau „o țară ca afară”, voiau să trăiască precum în Occident. Or, aici a apărut o problemă: cât îți trebuie ca să ai o țară ca afară? O bună parte din populație - fără să teoretizeze prea mult - și-a pus întrebarea: De ce să faci o țară ca Germania când există Germania? Pe această idee s-a construit fenomenul migrației de după 1989. Pașoptiștii au plecat și ei, dar ca să caute sprijin, să ajungă la oameni importanți, să facă lobby, să-și construiască relații - toate, inclusiv seratele culturale, fiind instrumente pentru proiectul unei Românii ca în Occident. Nu pentru mine, pentru copiii mei și pentru familia mea, ci pentru țara mea. După căderea Constantinopolului, estul european a pierdut prim-planul și a ieșit din istorie. Reintrarea în istorie a fost o goană după sincronizarea cu Occidentul.
Efort care n-a fost ajutat de comunism...
A fost blocat de perioada comunistă și reluat după 1989. Iar am început să alergăm, iar am început să gâfâim... Atunci a apărut și un cuvânt-cheie: monitorizare, care înseamnă „te măsurăm să vedem cât semeni cu noi”. Acquis comunitar aveam și pe vremea pașoptiștilor, un acquis care implica geografia simbolică: eu trebuie să mă arăt în fața Occidentului în așa fel încât Occidentul să-și dea seama că sunt al lui. De aceea n-am putut să ne numim Dacia, că lumea nu știa ce este Dacia. Țara s-a numit România ca să avem un referențial latin care să fie acreditabil în Occident. De ce cei mai antimonarhiști politicieni - ca generație, ca educație, ca vibrație - au făcut monarhia în România? Pentru că ținea tot de acquis-ul comunitar. Mesajul Occidentului a fost: „Dacă vrei să fii cu mine, trebuie să fii ca mine”. N-aveam un acquis scris, ca acum, dar era clar: suntem latini, ne tragem de la Roma și avem monarhie, dintr-o familie regală europeană. De asta turcii nu erau foarte fericiți, austro-ungarii nu erau foarte fericiți, pentru că-și dădeau seama că vrem să intrăm în Europa.
Iar după 1990...
După ‘90 ni s-a dat o listă de teme de îndeplinit, pe care noi ne-am apucat să le facem. Dar a fost aceeași discuție ca în urmă cu 200 de ani: aveam nevoie de o geografie simbolică pentru ca ei să ne recunoască drept ai lor. Cel mai repede, din estul Europei, s-a mișcat Germania Democrată, care n-a trebuit decât să se unifice cu Germania Federală. A fost, practic, prima extindere a Uniunii Europene și a NATO. Pe urmă au venit statele din Europa Centrală: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Încă din 1980 exista la Viena un institut care se ocupa de ele, deci în 1989, când a căzut comunismul, erau automat acreditate. Balticii, la rândul lor, au invocat faptul că erau europeni înainte de ocupația sovietică și că se-ntorc de unde au plecat. Noi și bulgarii nu știam ce să zicem. Aici ar fi contat funcția strategică a monarhiei! Dacă ieșeam în față cu un șef de stat care era în această poziție înainte de ocupația sovietică, aveam un canal de dialog. Așa, noi nu știam să spunem ce suntem, ci doar ce nu suntem: nu suntem balcanici.
Rolul esențial al Bisericii
Revenind la românii de peste granițe, și anume la cei de azi, v-aș întreba dacă mai există țări în care nu trăiesc români.
Bună întrebare! Trebuie spus că prezența românească în străinătate la început a iritat, pentru că unii concetățeni nu erau prea agreabili... Nu neapărat violenți, dar foarte vizibili.
Au mâncat lebedele din Viena...
Da. Dar nu exista o mafie românească, similară mafiei albaneze, de pildă. Știți cum s-a întâmplat în Germania? Oameni de la sat - mă rog, cum e satul la ei! - își trimiteau copiii la școală și copiii mergeau pe jos și, după ce Guvernul a făcut relocarea imigranților sirieni, treceau pe lângă case de sirieni, care nu făceau nimic, că primeau ajutoare de la stat, și stăteau în casă și se uitau la elevii germani cum merg la școală! Atunci, părinții și-au spus că e ceva în neregulă. Imigranții nu le făceau nimic fizic copiilor, dar din asemenea lucruri mărunte a apărut partidul Alternative für Deutschland (naționalist, antiimigrație și considerat de extremă dreapta - n.r.), ajungând pe locul 3 în Parlament. Similar, vizibilitatea iritantă i-a afectat și pe români, dar în timp prezența lor masivă și pozitivă, la foarte multe niveluri, ne-a spălat imaginea. Această prezență masivă, însă, la un calcul cinic - câți bani a luat România pe fonduri europene și câți români au plecat în Occident - ne-a costat: am primit cam 10.000 de dolari pentru fiecare român plecat... Sigur că am avut mari avantaje de la Uniunea Europeană, dar i-am și furnizat multă populație.
Care e utilă acolo!
De care au nevoie, evident. În plus, românii arată ca occidentalii, sunt creștini și au disponibilitatea de a se integra imediat. Asta face ca a doua generație de români din diaspora să fie practic pierdută pentru noi. În străinătate, când te duci, nu e ușor, nu e ca-n pozele de pe Facebook. Și-atunci, pentru prima generație, știind greutățile și umilințele prin care au trecut, preocuparea principală a fost ca măcar copiii lor să nu mai treacă prin așa ceva. Așa că i-au dus la grădinițe și la școli în limba germană, unde să-și piardă accentul - ceea ce e foarte greu - și să nu mai fie considerați ausländer-i, străini. Copiii lor sunt excesiv împinși să-și piardă identitatea. Pentru că teama părintelui este să nu cumva să treacă prin suferințele lui, pe care nu le mărturisește public. Abia a treia generație este cea care se va întoarce la bunici. Ei nu mai au probleme de identitate, sunt a doua generație născută acolo și-și spun: „Ia să-mi cunosc și eu bunica!”.
Pe frații noștri din Republica Moldova îi putem considera că fac parte din diaspora?
(râde) Putem, dar greșim! Ei nu sunt diasporă. Există trei categorii de români de peste graniță, tehnic vorbind: cei din teritoriile care au făcut parte din statul român (Basarabia, părți din Bucovina), cei din zone care n-au fost parte a statului român, dar ei sunt români (Timocul, de exemplu) și diaspora propriu-zisă, cei care au plecat din România, care acum încep să fie tot mai importanți pentru că votează... Există o diasporă veche și una recentă - cea care a plecat după 1989. Cât despre românii din Republica Moldova, cred că unul dintre subiectele majore pe care va trebui să le discutăm în 2021 este Mitropolia Basarabiei. Este o instituție esențială, pe care România trebuie s-o cultive.
Apropo de asta, ce rol joacă sau poate juca Biserica în relația dintre statul român și românii de peste hotare?
Un rol esențial! Este instrumentul prin care poți să ajungi la ei. Biserica este singurul loc unde poți să găsești și să construiești eșantioane cvasireprezentative de români din străinătate. Nu avem alt loc. Noi am început un proiect care este foarte costisitor, ni s-a cerut să facem o schemă pe care să realizăm o analiză a românilor din Occident. Schema pe care am construit-o era foarte complicată pentru că nu poți să faci eșantioane în Germania, Franța, Spania, Italia, Grecia, Marea Britanie. Nu-i găsești! Cercetările care se fac în prezent sunt de fapt discuții cu grupuri informale care-și spun părerea. Sociologic sunt nereprezentative. Cea mai mare reprezentativitate pe care poți s-o obții este să cercetezi grupurile de români din jurul bisericilor. Te duci acolo și faci cercetare participativă, faci chestionare, mai ales la sărbătorile religioase, la cele naționale, la praznice. Așa poți să tragi concluzii care să aibă un grad de valabilitate acceptabil. Nu toți românii care pleacă sunt credincioși, dar mulți se duc la biserică nu pentru că sunt neapărat credincioși, ci pentru că acolo pot stabili şi întreţine relații între ei. Dacă vrei să cercetezi românii de pretutindeni, că place unora, că nu place, biserica este locul cel mai bun. La fel, dacă vrei să studiezi românii care n-au fost parte a statului român, tot biserica e importantă. E o cale de a ajunge la ei. Despre românii din Timoc am început să vorbim când a apărut disputa religioasă. Dar, dintr-un soi de timiditate, România n-a ridicat niciodată, la nivel internațional, problema relației cu Serbia.
Europa e tot mai atentă la identitatea națională a membrilor ei
Care e cifra oficială a românilor de peste granițe?
10 milioane. Problema e că, dacă ne uităm un pic în istorie, vedem că latinitatea orientală, românitatea, se tot restrânge. Maghiarizarea populației din Transilvania a fost un fenomen fără precedent, sunt studii americane pe acest subiect. Schimbarea legislației din Ucraina va genera o altă restrângere de populație românească. S-a pierdut multă populație românească dincolo de Nistru, pierdem și dincoace de el, ca și în sud, în Balcani. La toate acestea s-a adăugat această enormă hemoragie spre Occident. Sigur, o parte și-au păstrat identitatea, dar noi nu știm câți. Unii vor să uite de unde au plecat... Suntem într-un declin. Ne facem tot mai puțini.
Cum colaborați cu Departamentul Românilor de Pretutindeni, aveți proiecte comune?
Am colaborat foarte bine când era minister (2016-2017, n.r.) și am lansat „Enciclopedia Românilor de Pretutindeni”, care s-a oprit din păcate după două volume din cele zece care ar fi necesare, și un curs universitar de profil la Universitate - nu opțional sau prelegere, ci curs la care se luau note! Am adus atunci 14 specialiști pe diverse teme: Republica Moldova, aromânii, românii din Spania etc. În anul acesta universitar, din păcate, n-am mai reușit să facem asta, dar textele cursurilor au rămas pe site. Volumele enciclopediei se scriu în continuare, pentru că evenimente și personalități române în diaspora continuă să apară! E important nu doar ca să ai un inventar, ci și ca să capeți o conștiință de sine a importanței noastre, într-o Europă care devine tot mai atentă la identitatea națională a membrilor ei.
Profesionist în politica externă
Dan Gheorghe Dungaciu, născut la 3 octombrie 1968, în Târgu Mureș, este sociolog și geopolitician, profesor universitar la Catedra de Sociologie a Universității din București, coordonatorul Masteratului de Studii de Securitate al aceleiași universități, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române și președintele Fundației Universitare a Mării Negre din România. A fost secretar de stat în MAE de la București și consilier pentru integrare europeană la Președinția Republicii Moldova. La Chișinău a fost decorat cu Premiul de Stat „Ordinul de Onoare”.
„De ce această «tăcere» a românilor din afara graniţelor, în ansamblul dezbaterilor care marchează societatea românească, după 1989? Sau, mai bine spus, de ce această tăcere a societăţii româneşti atunci când vine vorba despre românii din afara graniţelor, cu excepția alegerilor sau perioadelor electorale? De ce atâta cecitate şi lipsă de atenţie publică atunci când aceştia, în pofida unor condiţii vitrege, se încăpăţânează, acolo unde trăiesc, să îşi facă simţită prezenţa? Chestiunea se reformulează acum: dacă am conchis că nu pare să existe o strategie coerentă şi consistentă în ceea ce priveşte românii din afara graniţelor, să încercăm acum să desluşim de ce. Trei sunt, rapid evaluate, cauzele principale care concură la configurarea situaţiei despre care vorbim aici şi pe care le vom discuta pe rând: moştenirea regimului comunist; procesele de constituire a «agendei sociale» româneşti după 1989; şi prestaţia aşa-numitei «societăţi civile», în acelaşi interval.”
(Dan Dungaciu, în Prefața la volumul 1 al Enciclopediei Românilor de Pretutindeni)
Postfața volumului 2 al Enciclopediei Românilor de Pretutindeni, semnată de diac. lect. dr. George Grigoriță, se numește „Ortodoxia românească din afara granițelor țării: valori și provocări actuale” și se încheie cu concluzia: „Astăzi, bisericile ortodoxe românești din afara granițelor au devenit locul principal în care românii de pretutindeni își cunosc, păstrează și promovează adevărata identitate spirituală. Dorul de România, de tradițiile și obiceiurile românești, de mărturisirea comună a dreptei credințe, îi aduce pe românii de pretutindeni în bisericile ortodoxe românești în care se slujește în limba maternă și se exprimă identitatea lor etnică și religioasă, precum și comuniunea lor cu românii din țară”.
