Despre familie la timpul prezent

Un editor american contemporan, Anthony Brandt, mărturisea: „Unele lucruri probabil se schimbă, dar noi începem şi sfârşim cu familia“. Şi spunea asta gândindu-se la familia în care s-a născut şi la cea pe care a întemeiat-o împreună cu soţia sa. Astăzi, unii caută cu multă încrâncenare, împotriva oricăror evidenţe ale firii, să dea o nouă definiţie familiei. Profesorul Ilie Bădescu de la Facultatea de Sociologie din Bucureşti ne oferă în discursul său răspunsurile la întrebările pe care oamenii şi le pun tot mai des în zilele noastre privind modul cum este concepută familia, ce este legal şi legitim în societatea contemporană, ce presupune conceptul de toleranţă faţă de o minoritate.

Domnule profesor, ce repre­zin­­tă familia ca instituţie pen­­tru societatea umană, pen­­tru sănătatea ei? Se pare că ea, în ac­cepţia tra­diţio­na­lă, adică aşa cum o cunoaştem de mii de ani, a devenit o pro­ble­mă în pe­rioada contempora­nă.

Familia este, cum ne spune pă­­rintele Dumitru Stăniloae, cre­­aţie divină. Omul a primit a­­cest mare dar direct de la Dum­­nezeu. Aceasta ne ajută să în­ţe­legem ce mare minune es­te fa­milia şi cât de mare este pă­­ca­tul stricăciunii ei. Dum­nezeu aşa ne-a creat ca oameni: băr­bat şi femeie, adică fe­meie dă­ru­ită bărbatului şi băr­bat dă­ru­it femeii; aşa a­flăm din Car­tea Facerii: „Şi a zis Dum­nezeu: «Să facem om du­pă chi­pul şi după asemă­na­rea Noas­tră, ca să stăpânească peş­tii mă­rii, păsările cerului, ani­ma­le­le domestice, toate vie­tă­ţile ce se târăsc pe pământ şi tot pă­mântul!» Şi a făcut Dum­nezeu pe om după chipul Său; du­­pă chipul lui Dumnezeu l-a fă­­cut; a făcut bărbat şi femeie“ (Fac. 1, 26-27). Prin urmare, chi­­pul lui Dumnezeu în om se tâl­­cuieşte prin această unitate din­­tre bărbat şi femeie. Aceas­ta este unitatea antropologică fun­damentală fără de care o­mul este incomplet, adică nu are deplinătatea fiinţei. Fiin­d­că nici bărbatul fără de femeie nu are deplinătate antropolo­gi­că şi nici femeia fără de băr­bat, iar unirea lor prin Taina Cu­­nu­ni­ei este adeveritoare. O­mul ni se dezvăluie în de­pli­nă­ta­tea şi în frumuseţea lui cos­mi­că prin a­ceea că a fost ză­mis­lit întru u­ni­tatea dintre băr­bat şi femeie; a­ceastă uni­ta­­te este trăsătura sa fiinţială. Cei „doi“ sunt una în latenţa lor, tânjesc unul du­pă altul, poar­tă în ei che­ma­rea a­cestei u­nităţi pe care o şi do­­bân­desc în chip manifest prin Tai­na Cu­nuniei, prin că­să­­torie, ca­re este confirmati­vă şi ni-i a­ra­tă u­niţi în trup şi în suflet. Aşa ne propune cea mai înaltă în­văţătură dumne­ze­iască cu pri­vire la chipul divin al omului, că omul poartă în latenţa lui unitatea bărba­tu­­lui cu femeia şi această în­vă­ţătură din Car­tea Facerii es­te fundamentul iudeo-creş­tin a toată an­tro­po­logia.

Cum schimbă căsătoria în­tre persoanele de acelaşi gen pa­radigma acestei lumi? Ca­re sunt consecinţele rede­fi­ni­rii familiei astăzi?

Această „căsătorie“ este o schim­­bare a paradigmei divi­ne, a­di­că o deviere de la în­vă­ţă­­tu­ra Ge­nezei. Dacă fiinţial omul se de­fineşte prin unita­tea sa an­tro­pologică de bază, dintre băr­bat şi femeie, lucru a­testat ca atare de cele mai înalte în­vă­ţături despre fiinţa u­mană, în­seamnă că o altfel de rede­fi­ni­re a căsătoriei aşa­ză relaţia din­tre bărbat şi femeie pe alte fun­damente în­vă­ţă­toreşti decât ce­le iudeo-creş­ti­ne. Se pare că aici se petrece un fenomen care a­tinge fundamental toată cul­tu­ra europea­nă şi de fapt în­ţe­le­gerea scrip­tu­ristică a omului ca fiinţă, şi deci toată an­tro­po­lo­gia. Sigur că eu mă strădu­iesc să nu trec pes­te pragul in­ter­­pre­t­ativ, aşa în­cât nu pun ni­­mic de la mine în acest răs­puns. Cel ce poate răs­punde alt­­fel va trebui să răs­pundă tex­tului în­vă­ţă­to­resc fondator a toată cultu­ra şi civilizaţia Eu­ro­pei.

Omul poate legaliza, dar nu legitima

Cât de legitim este ca „fami­li­ile“ de homosexuali să aibă drep­tul de a înfia copii şi ce implică acest drept?

Dacă admitem că temeiul a toa­tă legitimitatea este rându­ia­­la lui Dumnezeu atestată de în­­văţătura scripturistică şi da­că acest alt fel de familie nu con­firmă nici una, nici alta, ne dă­m seama că acest gen de că­să­­torii, chiar dacă vor fi „le­ga­li­­za­te“, nu pot fi legitimate. O­mul poate legaliza, dar nu poa­te legitima. Legitimitatea exis­tă ori ba, ca aerul şi ca apa. Le­­gea poate fi sursă de le­gi­ti­mi­ta­te numai într-un tip de or­di­­ne im­personală, abstractă, dar fa­mi­­lia este prin excelenţă inte­rac­ţiune personală şi per­so­na­lis­­tă: relaţia celor doi nu se a­sea­mănă cu cea dintre un func­ţio­nar de la un ghişeu şi cli­entul său între care, cu adev­ărat, in­teracţiunea este im­personală şi trebuie să fie im­personală. Or, copilul este per­soană, adică es­te rodul uni­tă­ţii bărbatului cu femeia şi poar­tă în el a­ceas­tă unitate. El nu poate fi scos în afara a­ces­tui principiu, de­cât prin li­ber consimţământ, nu prin actul discreţionar al cui­va, fiind acela chiar şi sta­tul. El trebuie să fie lăsat să a­jun­gă la vârsta maturităţii de op­ţiune, fiindcă doar el singur es­te în drept să op­teze cu pri­vire la sine şi la via­ţa sa. Altfel i se retrage în chip monstruos ca­litatea de su­biect, fiind redus la cea de sim­plu „obiect“, fiind su­pus ce­lui mai silnic tratament la a­dă­postul vreunei legi ca­re s-ar do­vedi barbară, antiu­ma­­nă. O ast­fel de practică ar con­sfinţi un abuz strigător la cer, căci ar supune copilul celei mai te­ri­bile maltratări şi celei mai si­nistre metode de desfigu­ra­­re a chipului. Trebuie să-i lă­săm co­pilului, ca oricărei per­soa­­ne u­mane, dreptul de a deci­de sin­gur atunci când va a­jun­ge la vârsta pe care legiuitorul o de­fineşte drept vârstă a de­pli­nei maturităţi, adică la vârsta de­­plinătăţii mentale a liber­tă­ţii de a decide singur cum vo­ieş­­te să trăiască; el şi nu alt­ci­ne­va în contul lui trebuie să se bu­cu­re de acel drept universal de a-şi a­lege în mod liber siste­mul „fa­mi­­lial“, cu toate efec­te­le care de­curg dintr-o opţiune sau alta. Alt­fel, copilul este supus trata­men­­tului specific scla­vului. Ce­ea ce ar veni în con­tra­dicţie cu prin­cipiile uni­ver­­sa­le ale drep­tu­­lui omului, şi deci ale dreptu­ri­lor copilului. Un astfel de tra­ta­ment ar a­tes­ta că, într-o so­cie­­tate cu ast­fel de legi, copilul nu este pro­tejat şi deci o asemenea le­ge şi-ar tră­da ilegitimita­tea chiar şi prin faptul că ar intra în conflict cu acele contrac­te univer­sa­le care stipulează res­pectul universal al dreptu­ri­lor omului şi ale copilului în chip special.

Conceptul de căsătorie ca u­ni­une între un bărbat şi o femeie poate fi ceva de negociat, este ceva care poate fi su­pus la vot, sau un dat uni­ver­­sal, de drept divin, acceptat de către toţi?

Răspunsul l-aţi dat deja dum­­neavoastră. Este evident că sentimentul care leagă băr­b­a­tul de femeia lui nu are în el nici o negociere. Acolo unde es­­te negociere, lipseşte senti­men­­tul. Iubirea nu poate fi ne­go­cia­tă: există ori ba. Nego­cie­rea nu poa­te genera iubire. Ea poa­te a­duce bani sau pagubă, dar în nici un caz iubire. Iar fa­milie fă­ră de iubire este ca o zi­dărie fă­ră de ciment: nu ţi­ne. Sau, în­c­ă mai adânc şi mai înalt, o a­ta­re familie este, cum ne învaţă Mân­tuitorul ome­ni­rii, ca o casă zi­dită pe nisip: vân­tul şi apele o vor nărui. Că­sătoria nu este ce­va care poa­te fi descris normativ, căci es­te mai presus decât o nor­mă; este un dar, o latenţă, o vir­­tualitate dumnezeiască. Ne naş­­tem cu darul acesta ca „în­cli­­naţie naturală“, adică ne­pre­­s­cri­­să, a bărbatului spre fe­meie şi a femeii spre bărbat. Acesta es­te un dar universal, pe care, ca orice dar, îl poţi îm­plini ori îl poţi îngropa, cum se spu­ne în pil­da talanţilor. Însă, fi­ind dar, es­te universal. Aş de­fini fami­lia, deci, ca dar uni­ver­sal, nu doar ca drept universal. Este de­sigur unul dintre cele mai mi­nunate daruri pe care Dum­nezeu le-a oferit o­mului ca fi­in­ţă. A-l îngropa es­te şi în­spăi­mân­tător de trist, şi un mare pă­cat, ceva ce sea­mănă cu pă­ca­tul care nu se iartă nici în via­ţa de aici, nici în viaţa de a­poi. De aceea, cred că după su­fe­­rinţa bolilor terminale, su­fe­rin­ţa celor ne­că­sătoriţi este cea mai mare, cum aşa de frumos ne spune un teolog foarte tânăr ca­­re a ela­borat un studiu teribil de fru­mos despre „suferinţa fe­te­lor necăsătorite“. Tulbură­tor!

A atenta la identitatea de gen înseamnă a atenta la identitatea fiinţială a omului

De ce se încearcă, invo­cân­du-se drepturile omului, drep­­­­tul la întemeierea unei fa­­milii fă­ră discriminare pe ba­­­za ori­en­­­tării sexuale sau a iden­ti­tă­ţii de gen, să se for­ţe­­ze no­ta? Nu credeţi că revi­zu­­irea Con­stituţiei Româ­ni­ei nu ar tre­­bui să însemne în­­­ceputul des­creştinării noas­­tre?

Evident că nici o Constituţie n-ar trebui să se încarce cu po­va­­ra de a intra în conflict cu fun­damentul spiritual al cultu­rii şi civilizaţiei din care face par­te un popor şi care, în cazul po­poarelor europene, este fun­da­­mentul iudeo-creştin. A ela­bo­ra o Constituţie în răspăr cu a­­ceste fundamente înseamnă a tre­ce în seama şi în responsa­bi­li­tatea unui popor o asemenea con­tradicţie fundamentală ca­re-l va marca profund, cu efecte ine­valuabile pe toată durata de a­plicare a unei asemenea Con­sti­tuţii. Cred că o elită guver­nan­tă responsabilă n-ar trebui să aducă peste poporul ei o a­se­me­nea povară. Ar trebui să ai prea mult cinism ca să faci aşa ce­va. A atenta la identitatea de gen înseamnă a atenta la iden­ti­­tatea fiinţială a omului ca a­ta­re. Cum să definim omul în a­fara identităţii sale de gen?! Un mare european spunea despre naţiune că aceasta este un ple­biscit de fiecare zi. Cu atât mai mult o Constituţie. Dacă o Con­stituţie se adoptă azi şi de­vi­ne necredibilă mâine, chiar şi doar prin unele articole ale ei, a­ceasta aduce o mare primejdie a­supra statului, îi şubrezeşte te­melia. De aceea, Constituţiile se adoptă de către Con­sti­tu­an­te, printr-un proces la care par­ti­­cipă, într-o formă eficientă, tot poporul. Dacă admitem că în­tr-o Constituţie se pun „prin­ci­p­iile constitutive“ ale vieţii de stat şi deci ale societăţii în ca­drul statului şi dacă admitem că familia, aşa cum a creat-o Dum­nezeu, este un astfel de prin­cipiu sau element constitutiv (fără de care societatea se ru­inează), înseamnă că tot ce­ea ce se pune în Constituţie re­fe­ritor la familie trebuie să fie con­form acestui principiu con­sti­­tutiv al statului. Altfel cre­ăm probleme grave funcţiona­li­tă­ţii statului.

Libertatea nu se obţine cu preţul silniciei

Ce înseamnă conceptul de to­leranţă şi cum se aplică el în acest caz, al „nediscri­mi­nă­rii“ persoanelor de acelaşi gen care vor să contracteze o că­sătorie?

Persoanele nu trebuie dis­cri­­­mi­­nate. Aici se strecoară o e­­roa­re, voită ori ba. Se spune că persoanele care susţin mo­de­lul căsătoriei he­terosexuale ar fi intole­ran­­te cu persoanele de altă ori­en­­tare se­xuală, ceea ce nu este a­de­vă­rat. Fiindcă „întâmpi­na­rea“ lor tre­buie să fie una ba­zată tot pe iu­bire. În discuţie es­te cu totul alt­ceva, şi anume faptul că ci­ne­va vrea să te o­bli­ge să-ţi schimbi sistemul cate­go­rial de gân­dire cu privire la fa­milie sau la gen. Dacă cineva doreşte să mă oblige să redefinesc ge­nul şi familia, atunci este firesc să reacţionez, căci este vorba des­pre o silnicie. Nu est­e liber­ta­te aceea care se ob­ţi­ne cu pre­ţul silniciei, al constrângerii la răs­turnarea siste­mu­lui de gân­di­re al celuilalt. Des­pre aşa ce­va este vorba. To­le­r­anţa faţă de cel ce îmi vio­lea­­ză gândirea es­t­e paradoxa­lă, adică se rea­ze­mă pe invita­ţia la toleranţă fa­ţă de intole­ranţi şi faţă de into­le­­ranţă. Ci­ne este tolerant şi ci­ne intole­rant, în acest caz? Cel care vine spre mine să-mi ceară so­mativ să-mi schimb definiţia şi categoriile de gândire cu pri­vi­re la gen şi la familie este to­le­­rant sau intole­rant? Cel care răs­pun­de „Nu“ unei asemenea o­fen­si­ve este tolerant sau into­le­­rant? Ia­tă întrebările la care pu­tem că­uta răspuns împreu­nă cu cei de toate orientările. Un lu­cru este însă în afară de dis­cu­ţie: persoanele de orice orien­ta­re trebuie întâmpinate cu iu­bi­­re şi cu multă grijă, fiindcă şi e­le au ne­voie de noi, şi noi n-a­vem drep­tul să socotim pe ci­ne­va pier­dut de pe lista iubirii a­proa­­pelui. Însă dacă cineva ce­re de la noi „dreptul“ de a re­zidi că­sătoria, nu putem să-i dăm ni­mic, fiindcă, aşa cum am spus, căsătoria este dar divin. Ne­fiind de la om, nu avem ce da de la noi. Iar ceea ce este de la Dumnezeu, nu poate da de­­cât Dumnezeu. Dacă cei care fac con­stituţii îşi imaginează că pot face asemenea daruri în drep­­tul lui Dumnezeu, se în­şa­lă şi se află în mare primejdie, în pragul apostaziei.

Care este poziţia pe care creş­ti­nii trebuie să o ia faţă de a­ces­te reglementări ce con­tra­vin moralei sănătoase res­pec­ta­te de orice om normal?

Una singură: să se ţină de în­­văţătura de credinţă, să-şi zi­­deas­că viaţa, gândirea şi sim­­ţi­rea în deplinătatea ciclului în­vă­ţătoresc divin cu pri­vi­re la tre­cerea omului prin toa­te ste­pe­­nele (treptele) vie­ţii lui. Re­gle­mentările care con­tra­vin rân­duielii şi învăţăturii sunt ca­duce şi stricăcioase, şi ati­tu­di­nea faţă de ele este a­ce­eaşi cu a­titudinea faţă de orice es­te stri­cat, adică arunci ceea ce es­te stricat. Altfel laşi să se strice şi ceea ce nu e stricat şi în felul a­cesta iei asupra ta ce­ea ce nu ţi­ne de voia ta dintâi, adică intri în „conspiraţia“ stricăciunii.

Credinţa creştină presupune incluziune universală