Un editor american contemporan, Anthony Brandt, mărturisea: „Unele lucruri probabil se schimbă, dar noi începem şi sfârşim cu familia“. Şi spunea asta gândindu-se la familia în care s-a născut şi la cea pe care a întemeiat-o împreună cu soţia sa. Astăzi, unii caută cu multă încrâncenare, împotriva oricăror evidenţe ale firii, să dea o nouă definiţie familiei. Profesorul Ilie Bădescu de la Facultatea de Sociologie din Bucureşti ne oferă în discursul său răspunsurile la întrebările pe care oamenii şi le pun tot mai des în zilele noastre privind modul cum este concepută familia, ce este legal şi legitim în societatea contemporană, ce presupune conceptul de toleranţă faţă de o minoritate.
Domnule profesor, ce reprezintă familia ca instituţie pentru societatea umană, pentru sănătatea ei? Se pare că ea, în accepţia tradiţională, adică aşa cum o cunoaştem de mii de ani, a devenit o problemă în perioada contemporană.
Familia este, cum ne spune părintele Dumitru Stăniloae, creaţie divină. Omul a primit acest mare dar direct de la Dumnezeu. Aceasta ne ajută să înţelegem ce mare minune este familia şi cât de mare este păcatul stricăciunii ei. Dumnezeu aşa ne-a creat ca oameni: bărbat şi femeie, adică femeie dăruită bărbatului şi bărbat dăruit femeii; aşa aflăm din Cartea Facerii: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie“ (Fac. 1, 26-27). Prin urmare, chipul lui Dumnezeu în om se tâlcuieşte prin această unitate dintre bărbat şi femeie. Aceasta este unitatea antropologică fundamentală fără de care omul este incomplet, adică nu are deplinătatea fiinţei. Fiindcă nici bărbatul fără de femeie nu are deplinătate antropologică şi nici femeia fără de bărbat, iar unirea lor prin Taina Cununiei este adeveritoare. Omul ni se dezvăluie în deplinătatea şi în frumuseţea lui cosmică prin aceea că a fost zămislit întru unitatea dintre bărbat şi femeie; această unitate este trăsătura sa fiinţială. Cei „doi“ sunt una în latenţa lor, tânjesc unul după altul, poartă în ei chemarea acestei unităţi pe care o şi dobândesc în chip manifest prin Taina Cununiei, prin căsătorie, care este confirmativă şi ni-i arată uniţi în trup şi în suflet. Aşa ne propune cea mai înaltă învăţătură dumnezeiască cu privire la chipul divin al omului, că omul poartă în latenţa lui unitatea bărbatului cu femeia şi această învăţătură din Cartea Facerii este fundamentul iudeo-creştin a toată antropologia.
Cum schimbă căsătoria între persoanele de acelaşi gen paradigma acestei lumi? Care sunt consecinţele redefinirii familiei astăzi?
Această „căsătorie“ este o schimbare a paradigmei divine, adică o deviere de la învăţătura Genezei. Dacă fiinţial omul se defineşte prin unitatea sa antropologică de bază, dintre bărbat şi femeie, lucru atestat ca atare de cele mai înalte învăţături despre fiinţa umană, înseamnă că o altfel de redefinire a căsătoriei aşază relaţia dintre bărbat şi femeie pe alte fundamente învăţătoreşti decât cele iudeo-creştine. Se pare că aici se petrece un fenomen care atinge fundamental toată cultura europeană şi de fapt înţelegerea scripturistică a omului ca fiinţă, şi deci toată antropologia. Sigur că eu mă străduiesc să nu trec peste pragul interpretativ, aşa încât nu pun nimic de la mine în acest răspuns. Cel ce poate răspunde altfel va trebui să răspundă textului învăţătoresc fondator a toată cultura şi civilizaţia Europei.
Omul poate legaliza, dar nu legitima
Cât de legitim este ca „familiile“ de homosexuali să aibă dreptul de a înfia copii şi ce implică acest drept?
Dacă admitem că temeiul a toată legitimitatea este rânduiala lui Dumnezeu atestată de învăţătura scripturistică şi dacă acest alt fel de familie nu confirmă nici una, nici alta, ne dăm seama că acest gen de căsătorii, chiar dacă vor fi „legalizate“, nu pot fi legitimate. Omul poate legaliza, dar nu poate legitima. Legitimitatea există ori ba, ca aerul şi ca apa. Legea poate fi sursă de legitimitate numai într-un tip de ordine impersonală, abstractă, dar familia este prin excelenţă interacţiune personală şi personalistă: relaţia celor doi nu se aseamănă cu cea dintre un funcţionar de la un ghişeu şi clientul său între care, cu adevărat, interacţiunea este impersonală şi trebuie să fie impersonală. Or, copilul este persoană, adică este rodul unităţii bărbatului cu femeia şi poartă în el această unitate. El nu poate fi scos în afara acestui principiu, decât prin liber consimţământ, nu prin actul discreţionar al cuiva, fiind acela chiar şi statul. El trebuie să fie lăsat să ajungă la vârsta maturităţii de opţiune, fiindcă doar el singur este în drept să opteze cu privire la sine şi la viaţa sa. Altfel i se retrage în chip monstruos calitatea de subiect, fiind redus la cea de simplu „obiect“, fiind supus celui mai silnic tratament la adăpostul vreunei legi care s-ar dovedi barbară, antiumană. O astfel de practică ar consfinţi un abuz strigător la cer, căci ar supune copilul celei mai teribile maltratări şi celei mai sinistre metode de desfigurare a chipului. Trebuie să-i lăsăm copilului, ca oricărei persoane umane, dreptul de a decide singur atunci când va ajunge la vârsta pe care legiuitorul o defineşte drept vârstă a deplinei maturităţi, adică la vârsta deplinătăţii mentale a libertăţii de a decide singur cum voieşte să trăiască; el şi nu altcineva în contul lui trebuie să se bucure de acel drept universal de a-şi alege în mod liber sistemul „familial“, cu toate efectele care decurg dintr-o opţiune sau alta. Altfel, copilul este supus tratamentului specific sclavului. Ceea ce ar veni în contradicţie cu principiile universale ale dreptului omului, şi deci ale drepturilor copilului. Un astfel de tratament ar atesta că, într-o societate cu astfel de legi, copilul nu este protejat şi deci o asemenea lege şi-ar trăda ilegitimitatea chiar şi prin faptul că ar intra în conflict cu acele contracte universale care stipulează respectul universal al drepturilor omului şi ale copilului în chip special.
Conceptul de căsătorie ca uniune între un bărbat şi o femeie poate fi ceva de negociat, este ceva care poate fi supus la vot, sau un dat universal, de drept divin, acceptat de către toţi?
Răspunsul l-aţi dat deja dumneavoastră. Este evident că sentimentul care leagă bărbatul de femeia lui nu are în el nici o negociere. Acolo unde este negociere, lipseşte sentimentul. Iubirea nu poate fi negociată: există ori ba. Negocierea nu poate genera iubire. Ea poate aduce bani sau pagubă, dar în nici un caz iubire. Iar familie fără de iubire este ca o zidărie fără de ciment: nu ţine. Sau, încă mai adânc şi mai înalt, o atare familie este, cum ne învaţă Mântuitorul omenirii, ca o casă zidită pe nisip: vântul şi apele o vor nărui. Căsătoria nu este ceva care poate fi descris normativ, căci este mai presus decât o normă; este un dar, o latenţă, o virtualitate dumnezeiască. Ne naştem cu darul acesta ca „înclinaţie naturală“, adică neprescrisă, a bărbatului spre femeie şi a femeii spre bărbat. Acesta este un dar universal, pe care, ca orice dar, îl poţi împlini ori îl poţi îngropa, cum se spune în pilda talanţilor. Însă, fiind dar, este universal. Aş defini familia, deci, ca dar universal, nu doar ca drept universal. Este desigur unul dintre cele mai minunate daruri pe care Dumnezeu le-a oferit omului ca fiinţă. A-l îngropa este şi înspăimântător de trist, şi un mare păcat, ceva ce seamănă cu păcatul care nu se iartă nici în viaţa de aici, nici în viaţa de apoi. De aceea, cred că după suferinţa bolilor terminale, suferinţa celor necăsătoriţi este cea mai mare, cum aşa de frumos ne spune un teolog foarte tânăr care a elaborat un studiu teribil de frumos despre „suferinţa fetelor necăsătorite“. Tulburător!
A atenta la identitatea de gen înseamnă a atenta la identitatea fiinţială a omului
De ce se încearcă, invocându-se drepturile omului, dreptul la întemeierea unei familii fără discriminare pe baza orientării sexuale sau a identităţii de gen, să se forţeze nota? Nu credeţi că revizuirea Constituţiei României nu ar trebui să însemne începutul descreştinării noastre?
Evident că nici o Constituţie n-ar trebui să se încarce cu povara de a intra în conflict cu fundamentul spiritual al culturii şi civilizaţiei din care face parte un popor şi care, în cazul popoarelor europene, este fundamentul iudeo-creştin. A elabora o Constituţie în răspăr cu aceste fundamente înseamnă a trece în seama şi în responsabilitatea unui popor o asemenea contradicţie fundamentală care-l va marca profund, cu efecte inevaluabile pe toată durata de aplicare a unei asemenea Constituţii. Cred că o elită guvernantă responsabilă n-ar trebui să aducă peste poporul ei o asemenea povară. Ar trebui să ai prea mult cinism ca să faci aşa ceva. A atenta la identitatea de gen înseamnă a atenta la identitatea fiinţială a omului ca atare. Cum să definim omul în afara identităţii sale de gen?! Un mare european spunea despre naţiune că aceasta este un plebiscit de fiecare zi. Cu atât mai mult o Constituţie. Dacă o Constituţie se adoptă azi şi devine necredibilă mâine, chiar şi doar prin unele articole ale ei, aceasta aduce o mare primejdie asupra statului, îi şubrezeşte temelia. De aceea, Constituţiile se adoptă de către Constituante, printr-un proces la care participă, într-o formă eficientă, tot poporul. Dacă admitem că într-o Constituţie se pun „principiile constitutive“ ale vieţii de stat şi deci ale societăţii în cadrul statului şi dacă admitem că familia, aşa cum a creat-o Dumnezeu, este un astfel de principiu sau element constitutiv (fără de care societatea se ruinează), înseamnă că tot ceea ce se pune în Constituţie referitor la familie trebuie să fie conform acestui principiu constitutiv al statului. Altfel creăm probleme grave funcţionalităţii statului.
Libertatea nu se obţine cu preţul silniciei
Ce înseamnă conceptul de toleranţă şi cum se aplică el în acest caz, al „nediscriminării“ persoanelor de acelaşi gen care vor să contracteze o căsătorie?
Persoanele nu trebuie discriminate. Aici se strecoară o eroare, voită ori ba. Se spune că persoanele care susţin modelul căsătoriei heterosexuale ar fi intolerante cu persoanele de altă orientare sexuală, ceea ce nu este adevărat. Fiindcă „întâmpinarea“ lor trebuie să fie una bazată tot pe iubire. În discuţie este cu totul altceva, şi anume faptul că cineva vrea să te oblige să-ţi schimbi sistemul categorial de gândire cu privire la familie sau la gen. Dacă cineva doreşte să mă oblige să redefinesc genul şi familia, atunci este firesc să reacţionez, căci este vorba despre o silnicie. Nu este libertate aceea care se obţine cu preţul silniciei, al constrângerii la răsturnarea sistemului de gândire al celuilalt. Despre aşa ceva este vorba. Toleranţa faţă de cel ce îmi violează gândirea este paradoxală, adică se reazemă pe invitaţia la toleranţă faţă de intoleranţi şi faţă de intoleranţă. Cine este tolerant şi cine intolerant, în acest caz? Cel care vine spre mine să-mi ceară somativ să-mi schimb definiţia şi categoriile de gândire cu privire la gen şi la familie este tolerant sau intolerant? Cel care răspunde „Nu“ unei asemenea ofensive este tolerant sau intolerant? Iată întrebările la care putem căuta răspuns împreună cu cei de toate orientările. Un lucru este însă în afară de discuţie: persoanele de orice orientare trebuie întâmpinate cu iubire şi cu multă grijă, fiindcă şi ele au nevoie de noi, şi noi n-avem dreptul să socotim pe cineva pierdut de pe lista iubirii aproapelui. Însă dacă cineva cere de la noi „dreptul“ de a rezidi căsătoria, nu putem să-i dăm nimic, fiindcă, aşa cum am spus, căsătoria este dar divin. Nefiind de la om, nu avem ce da de la noi. Iar ceea ce este de la Dumnezeu, nu poate da decât Dumnezeu. Dacă cei care fac constituţii îşi imaginează că pot face asemenea daruri în dreptul lui Dumnezeu, se înşală şi se află în mare primejdie, în pragul apostaziei.
Care este poziţia pe care creştinii trebuie să o ia faţă de aceste reglementări ce contravin moralei sănătoase respectate de orice om normal?
Una singură: să se ţină de învăţătura de credinţă, să-şi zidească viaţa, gândirea şi simţirea în deplinătatea ciclului învăţătoresc divin cu privire la trecerea omului prin toate stepenele (treptele) vieţii lui. Reglementările care contravin rânduielii şi învăţăturii sunt caduce şi stricăcioase, şi atitudinea faţă de ele este aceeaşi cu atitudinea faţă de orice este stricat, adică arunci ceea ce este stricat. Altfel laşi să se strice şi ceea ce nu e stricat şi în felul acesta iei asupra ta ceea ce nu ţine de voia ta dintâi, adică intri în „conspiraţia“ stricăciunii.
Credinţa creştină presupune incluziune universală
Există tendinţa ca atunci când e vorba de libertatea persoanei în spaţiul public, şcoli, spitale, muzee, biblioteci şi alte instituţii, creştinilor şi, extinzând, Bisericii, în general, să li se spună că nu au drept de manifestare şi că orice acţiune de ordin religios ţine de sfera privată. Dacă însă e vorba de afirmarea în public a pretenţiilor unei minorităţi de o anumită orientare, afirmare care se face provocând numeroase disensiuni, confuzii şi tulburări în societate, nu mai este invocată sfera privată, ci, pentru că este democraţie, fiecare e liber să facă ce vrea, unde doreşte. Fiindcă altfel ar fi încălcat dreptul omului la libertate, iar cei în cauză s-ar socoti discriminaţi. Cine şi cum aplică toleranţa?
Într-adevăr, de ce-ar fi neîndreptăţită chemarea la credinţa în Dumnezeu, dar ar fi îndreptăţită chemarea la o altă orientare sexuală? Exprimarea publică a credinţei în Dumnezeu şi a învăţăturii lui Dumnezeu nu afectează pe nimeni dacă Dumnezeu este iubire, adevăr şi dreptate. Adică incluziune universală. În numele Dumnezeului iubirii îi cuprinzi pe toţi, îi incluzi pe toţi. Această chemare nu contrazice pe nimeni, nu exclude pe nimeni. Chemarea publică la o altfel de familie decât cea heterosexuală induce, din păcate, excluziune. De aceea, cred că au drept la afirmare publică toate acele idei şi concepţii care nu aduc atingere principiului incluziunii universale. Ideile şi credinţa care se fac temelie spiritului european, ca fundament iudeo-creştin, nu exclud pe nimeni, ci sunt expresia cea mai deplină a principiului incluziunii universale. De aceea nu trebuie să ne fie frică să-L mărturisim pe Hristos oriunde, oricând, fiindcă Predica de pe Munte este cea mai deplină formulare a principiului incluziunii universale şi fiindcă Hristos a spus: „N-am venit să stric Legea şi profeţii. Am venit să le împlinesc!“ Hristos înseamnă iubire, împlinire şi incluziune universală. Mărturisirea Lui în public este, aşadar, şi legitimă, şi absolut necesară. O atare mărturisire publică este indiscutabilă din punct de vedere european şi universal uman.
