Într-o societate pluralistă, secularizată şi mercantilă, în care fiecare individ îşi urmăreşte, cel mai adesea, propriul interes şi caută să-şi rezolve problemele de cele mai multe ori singur, prin propriile mijloace, Biserica se implică activ în asistenţa socială prin mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui şi pe baza experienţei unice pe care o deţine în acest sens. Societăţile moderne au creat un complex de structuri şi instituţii de asistenţă socială bazate pe etica socială modernă şi pe raporturi strict funcţionale. Spre deosebire de acestea, Biserica adaugă dragostea şi mila creştină, activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenţie socială. Despre dimensiunea şi intensitatea implicării Bisericii în opera social-filantropică aflăm mai multe de la părintele dr. Valer Irimia.
Preacucernice Părinte, care sunt problemele sociale cu care se confruntă Biserica astăzi?
Provocările sociale cărora Biserica este chemată să le facă faţă - de fapt problemele sociale ale credincioşilor ei - sunt multiple şi variate, iar multitudinea lor îndreptăţeşte ideea că deocamdată nimic nu este încă decisiv cristalizat în plan social, că trăim într-adevăr vremuri istorice, de un dinamism şi de o complexitate fără precedent.
La nivelul comunităţilor mici - gen parohie - sunt în primul rând probleme legate de familie: familii destrămate, afectate de „microbul“ divorţului sau de cel al concubinajului, familii în care părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate lăsându-şi copiii înstrăinaţi, familii devastate de violenţa domestică sau afectate de abandon şcolar, de patima beţiei, de sărăcie şi şomaj, mai ales în contextul actualei crize economice. În cercurile mai largi ale comunităţilor - cum ar fi oraşele - problemele sunt şi mai complexe: copiii străzii, oameni fără locuinţă, trafic de fiinţe umane, proxenetism, droguri, prosti-tuţie, violenţa între găştile de cartier ş.a.
La nivelul global, observăm că lumea trece printr-o criză multiplă: o criză economică dublată de o criză socială, generată de fapt de o criză spirituală. Procese contradictorii, ubicuitate a paradoxurilor, extazul generalizat al consumului, profesionalizarea războiului, scientism şi supratehnologizare dublate de fascinaţia dezumanizantă a progresului, foamea, mizeria şi sărăcia generalizată ale „celor mulţi“ (lumea a treia) contrastând violent şi aproape cinic cu opulenţa şi obsesia bunăstării ţărilor „G8“ sau mai nou „G20“, imense discrepanţe şi decalaje culturale şi economice care ameninţă să scindeze lumea în catastrofale falii şi să aducă cu ele ireparabile şi inimaginabile „ciocniri de civilizaţii“. Toate acestea reproduc grosso modo tabloul de coşmar al stadiului actual de evoluţie al lui Homo Sapiens, cel creat „după chipul şi asemănarea“ lui Dumnezeu, dar care, îndepărtându-se tot mai mult de El, a rămas se pare din ce în ce mai singur şi „fără-de-Dumnezeu“ pe pământ.
Biserica şi Societatea
Prin valenţele pe care le capătă, într-un astfel de context, poate relaţia Biserică-Societate să se afirme ca un potenţial răspuns la marile probleme care frământă actualmente umanitatea?
Biserica, deopotrivă divină şi umană, spirituală şi materială, este cea care străbate cvasitotal nivelele socialului, atât prin prezenţa sa ca infrastructură de cult (construcţii, amenajări şi obiecte specifice), cât şi prin prezenţa sa ca doctrină, semnificaţie culturală, normativ-morală, ori prin statutul său de instituţie (ca formă administrativă de organizare şi ierarhizare a autorităţii religioase). Biserica, prin exercitarea funcţiilor sale specifice (slujirea, conducerea, sfinţirea, învăţătura, orientarea morală a credincioşilor etc.) capătă importanţă ca instanţă implicată în exercitarea simultană şi paralelă a unor alte funcţii specific sociale, cum ar fi aceea de instanţă socializatoare, entitate cu rol „terapeutic“ (atribuţii în ecologizarea morală a socialului), model de organizare şi doctrină ce poate inspira „decision-makerii“ (cei care iau decizii n.r.) în designul sistemelor de politici şi intervenţie socială. Biserica este un mediator specializat al relaţiei om-Dumnezeu şi, ca atare, un puternic organizator societal. Există o corelare armonioasă între Biserică şi Societate, în sensul că Biserica este parte din Societate, dar nu se confundă cu Societatea, având o misiune limpede şi deosebită, iar Societatea este parte din Biserică şi, practic, ambele lucrează pe acelaşi domeniu sau pe acelaşi tărâm, completându-se în lucrare şi oferind răspunsuri prompte problemelor presante ale umanităţii.
De-a lungul timpului, de la societatea pe fundalul căreia şi-a făcut apariţia creştinismul şi până la societatea postindustrializată sau informatizată, slujirea Bisericii în societate a purtat mai multe denumiri: filantropie, caritate, apostolat social, slujire socială, diaconie sau asistenţă socială religioasă. Care dintre aceste noţiuni sunt cele mai relevante pentru dimensiunea şi intensitatea implicării eclesialului în social?
Fiecare dintre aceşti termeni a căpătat în decursul istoriei conotaţii confesionale. Astfel, termenul filantropie pare să fie mai aproape de inima ortodocşilor, cuvântul caritate s-a încetăţenit mai mult în lumea catolică, mai ales pentru faptul că structurile sociale de la dioceze poartă numele de „Caritas“, iar diaconie este preferat de protestanţi, care îl folosesc cu precădere. Cele trei noţiuni sunt folosite adesea ca sinonime şi foarte puţini sunt aceia care sesizează diferenţe semantice între ele. Sintagma slujire socială face delimitarea domeniului social în cadrul slujirii (care este mult mai cuprinzătoare), iar termenul asistenţă socială religioasă încearcă să „îmbisericească“ termenul laic care defineşte acest tip de activităţi. Pe de altă parte, privind din perspectiva timpului, filantropia pare să se refere la perioada mai veche a Bisericii, cea nedespărţită, în timp ce slujirea socială şi asistenţa socială religioasă sunt mult mai noi, aparţinând epocii moderne. În ce priveşte aria pe care o acoperă, slujirea socială are o acoperire mai mare, dar este mai mult concept decât acţiune, filantropie poate face oricine şi oricând, caritatea şi diaconia sunt din acest punct de vedere egale, iar asistenţa socială religioasă semnifică strict activitatea desfăşurată în mod organizat de Biserică. În lume, termenul care a câştigat supremaţia, şi este mai des uzitat este diaconia, mai ales în mediile oficiale (seminarii, conferinţe, congrese).
„Diaconia se referă la valori creştine, şi nu doar umane“
Care sunt diferenţele dintre asistenţa socială oferită de asociaţiile de stat sau nonguvernamentale şi asistenţa socială religioasă sau diaconia Bisericii?
Indiscutabil, între cele două practici există nenumărate diferenţe, însă deosebirea majoră constă în faptul că diaconia se referă la valori creştine, şi nu doar umane. Diaconia are o viziune specifică, cu o identitate şi o poziţionare proprii şi ia în calcul şi dimensiunea spirituală a fiinţei umane. Pentru mulţi lucrători diaconali, viaţa liturgică este un izvor de lumină şi o motivaţie în plus de a sluji pe aproapele nostru ca pe o icoană tainică a lui Hristos, care aşteptă răspunsul şi fapta iubirii noastre. Enoriaşii bisericii pot participa la acţiunea diaconală ca voluntari. Faţă de beneficiarii ajutorului social oferit de stat, beneficiarii sprijinului diaconal pot primi în plus susţinere spirituală şi posibilitatea de a participa la slujbele religioase, pentru că ajutorul social nu este rupt de cult, ci este parte integrantă a liturgicului. Cu toate acestea, trebuie neapărat menţionat faptul că Biserica nu vrea nicidecum să se suprapună sau să se substituie sistemului de asistenţă laic, ci aceasta este o dimensiune fundamentală, face parte din fiinţa Bisericii, este împlinirea practică a poruncii iubirii dată de Mântuitorul.
Puteţi descrie în câteva cuvinte dimensiunea religioasă a conceptului de diaconie?
Diaconia este o stare de spirit, un dar dumnezeiesc cu care unii se nasc, pe care alţii îl dobândesc, unii îl caută, alţii sunt nepăsători faţă de darul care este în ei, unii îl poartă cu bucurie, alţii îl văd ca pe o povară; cert este că o faţetă a diamantului sufletului omenesc, care se cere şlefuită spre a aduce stălucire şi lumină celorlalţi, se numeşte diaconie.
Când Dumnezeu sădeşte în lutul proaspăt al trupului nostru grădina Edenului sufletului, îi sădeşte şi acest pom ales, vocaţia diaconală, filantropică, fără roadele căruia nu poţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Diaconia este şi filantropie, şi asistenţă socială, şi slujire şi încă ceva mai mult, este parte din împărăţia cerurilor, ce se descoperă în noi prin comuniunea faptelor iubirii frăţeşti.
Este filantropie căci este izvorâtă din filantropia lui Dumnezeu şi este împlinirea în forma cea mai concretă a poruncii a doua - asemenea celei dintâi, a iubirii aproapelui. Este şi asistenţă socială, ca dimensiune ontologică a Bisericii - Trupul tainic al Domnului - în manifestare organizată pentru tămăduirea mădularelor bolnave ale acesteia, în intenţia de a-l face pe om apt pentru rai şi implicit pentru lumea aceasta, folosind mijloacele asistenţei sociale moderne. Ca membri ai Bisericii, făcând parte unii din preoţia sacerdotală, suntem toţi ostaşi pecetluiţi cu pecetea Botezului şi a darului Sfântului Duh, şi-n această calitate avem datoria de a împlini Porunca Milostivirii.
Privită sub acest aspect, diaconia este comuniune de fapte ale iubirii, este, în cele din urmă, ultima treaptă - cea din aur, asemeni celei de la Templul lui Solomon din Ierusalim - de astă dată de dinaintea porţilor împărăţiei lui Dumnezeu...
Există în Biserica Ortodoxă Română un sistem organizat care să coordoneze şi să îndrume activitatea de asistenţă religioasă?
În momentul de faţă, în Biserica Ortodoxă Română există două structuri sociale care funcţionează paralel: o structură grefată pe organizarea administrativă a Patriarhiei Române şi o structură a organizaţiilor nonguvernamentale, care funcţionează cu aprobarea Bisericii şi care sunt cuprinse în cadrul Federaţiei Filantropia. Aceasta aparţine Patriarhiei şi are rolul de a coordona şi îndruma fiecare ONG al Bisericii. La nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului „Biserica şi Societatea“, funcţionează Biroul de Asistenţă Socială, care îndeplineşte următoarele atribuţii: coordonează şi orientează activitatea de asistenţă socială potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod, analizează problemele legate de activitatea socială şi filantropică bisericească şi prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării şi perfecţionării acesteia, monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele eparhiale cu privire la aceasta, reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu asociaţii şi fundaţii, precum şi cu organismele internaţionale specializate în acelaşi tip de activităţi. Acelaşi tip de birouri de asistenţă socială funcţionează şi la nivelul mitropoliilor, al arhiepiscopiilor, episcopiilor şi protopopiatelor, urmând ca să se extindă şi la nivelul parohiilor, acolo unde este posibil.
Care sunt mai exact principalele obiective ale sistemului bisericesc de asistenţă socială şi care sunt beneficiarii?
Principalele obiective ale sistemului bisericesc de asistenţă socială se referă, în principal, la înfiinţarea de noi instituţii sociale, ca alternative la serviciile de asistenţă socială pentru persoanele defavorizate care nu sunt incluse în sistemul asistenţei sociale de stat, derularea de programe în scopul prevenirii instituţionalizării şi acordării de sprijin copiilor din familii cu risc social şi a bătrânilor singuri. De asemenea, se urmăreşte crearea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivel comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate (persoane cu handicap psihic sau fizic, victime ale accidentelor, calamităţilor, catastrofelor, războiului sau terorismului, victime ale prostituţiei şi traficului de fiinţe umane, refugiaţi şi migranţi).
„Biserica va fi chemată să preia din sarcinile sociale care apasă pe umerii Statului“
Dar românii din afara graniţelor ţării? Beneficiază şi ei de asistenţa socială a Bisericii Ortodoxe Române?
Românii care trăiesc în afara graniţelor ţării, fiind stabiliţi în societatea altor popoare, culturi şi tradiţii pendulează între gîndul împlinirii materiale şi suportarea condiţiilor de sărăcie de cele mai multe ori, între realizare profesională şi marginalizare, între integrarea socio-culturală şi dorul mistuitor de ţară, între păstrarea credinţei, tradiţiilor şi a limbii şi naturalizarea în sânul societăţii gazdă; iar mai nou se află în faţa dureroasei alegeri dintre material şi spiritual, mai ales pentru cei plecaţi să muncească pentru diferite perioade de timp în străinătate.
Cei mai mulţi dintre românii care trăiesc în alte ţări au multe şi grele probleme sociale, situându-se mai degrabă în categoria potenţialilor asistaţi social. Parohiile româneşti de peste hotare au constituit dintotdeauna locul de întâlnire, de ajutorare, de coagulare a spiritualităţii şi tradiţiilor româneşti şi, nu de puţine ori, de rezolvare a problemelor sociale. Activitatea Comitetelor parohiale, asociaţiilor sau fundaţiilor de pe lângă parohii, implicarea preotului, episcopului sau mitropolitului în rezolvarea unor situaţii deosebite, colectele duminicale sau fondul Filantropia, derularea unor programe sociale sub egida Bisericii asigură în mare acoperirea nevoilor sociale care nu sunt asigurate de instituţiile statale şi neguvernamentale din ţările respective.
În opinia dumneavoastră, care este viitorul diaconiei în contextul social-economic al României?
O perspectivă eficientă ar fi aceea a realizării unui sistem extins de reţele de întrajutorare, dar nu oprindu-se numai la nivel de parohie, ci începând cu nivelul parohial, continuând cu cel al protoieriilor şi trecând la nivelul eparohiilor, iar apoi, realizându-se şi relaţionarea în reţeaua socială a eparhiilor, în felul acesta obţinându-se o reţea socială la nivelul întregii Biserici. La aceasta se adaugă reţeaua Confederaţiei Filantropia, şi prin aceasta Biserica devenind un puternic actor social, partener eligibil al Statului şi al marilor organizaţii sociale.
O astfel de optică asupra viitorului filantropiei în ţara noastră trasează aşadar trei direcţii: activitatea socială la nivelul unităţilor locale de cult (parohii, mănăstiri, schituri), activitatea organizaţiilor sociale neguvernamentale reunite în reţeaua Confederaţiei Filantropia şi dezvoltarea la nivel naţional a unor proiecte structurale de ansamblu, fie doar ale Bisericii, fie în parteneriat. Biserica va fi chemată, după opinia mea, să preia din ce în ce mai mult din sarcinile sociale care apasă pe umerii Statului în contextul erodării autorităţii acestuia şi a unei „descentralizări“ care sugerează mai degrabă o nouă formă de centralizare globalistă, iar „umerii“ sociali ai Bisericii vor trebui să fie pregătiţi pentru a veni în întâmpinarea acestei provocări.
