Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Diaspora românească și ce mai înseamnă „acasă”

Diaspora românească și ce mai înseamnă „acasă”

Galerie foto (29) Galerie foto (29) Interviu
Un articol de: Andreea Nică - 21 Aug, 2022

În ultimii treizeci de ani, milioane de români au plecat în diferite colțuri ale lumii căutând un trai mai bun, o viață mai împlinită. Acolo unde vremurile i-au purtat, aceștia au dus cu ei, ca într-o ladă de zestre a sufletului, tradițiile strămoșești moștenite de la părinți și bunici, credința noastră ortodoxă și graiul nostru. Departe fiind de țară și de familie, singuri printre străini, s-au căutat unii pe alții, și-au întemeiat comunități și, cel mai important, au descoperit că pot simți frânturi din ceea ce era acasă în Biserică.

Oriunde există co­mu­nități de români, există și biserici românești. Acestea au menirea de a-i ține pe oameni apropiați, de a nu lăsa credința să piară printre atâtea alte învă­țături străine de rădăcinile noastre. Cu toate acestea, dintre milioanele de români plecați, o bună parte a ales să rămână acolo.

Unii români s-au pierdut în mirajul străinătății, s-au desprins de țară și de tradiții, iar alții au reușit să întemeieze comunități acolo unde au ajuns. Copiii lor ­vorbesc română și chiar dacă nu sunt în totalitate români, se simt așa și duc mai departe moștenirea spirituală și culturală a poporului nostru. Am avut prilejul să cunosc un exemplu de bună viețuire și un model pentru românii din diasporă în persoana Mariei Brückmann, a cărei poveste o vom descoperi în cele ce urmează.

Originară din comuna Vorona, Botoșani, Maria provine dintr-o familie de oameni credincioși și foarte apropiați de Biserică. Părinții ­Mariei și-au crescut copiii cu frică și iubire față de Dumnezeu și Biserică, învățându-i să trăiască în ­bună-cuviință și să nu-și piardă valorile în tumultul lumii. Astfel, Maria de mică a fost apropiată de viața bisericii din Vorona, ­unde a și copilărit alături de cei 5 frați ai săi.

Drumul Mariei în diasporă a început devreme, când avea o vârstă foarte fragedă. La 21 de ani își pierde părinții, iar situația dificilă prin care trecea a îndemnat-o să plece pentru o vreme în străinătate, mai exact la Viena. Nu știa atunci că acel drum avea să-i schimbe pentru totdeauna cursul vieții. Aflată la Viena, îl întâlnește pe Dieter, cel care avea să-i devină soț.

„Nu după mult timp de la venirea mea în Austria, l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină soț. Deși țineam unul la altul și simțeam că pot să-mi întemeiez o familie cu el, totuși exista un impediment, peste care nu aș fi putut să trec. Dieter nu era ortodox. Să mă căsătoresc cu el în acele condiții însemna să trec la credința lui, lucru pe care nu mi l-aș fi permis vreodată. I-am spus atunci că eu religia nu mi-o dau pentru nimic, nu renunț la credința mea, chiar dacă îl iubesc. Pentru că m-a iubit, a acceptat să devină ortodox. El nu a vrut să renunțe la mine, astfel că s-a convertit la Ortodoxie, primind Taina Sfântului Botez la o biserică din Germania. Ne-am căsătorit civil în 2010, iar în 2011 a urmat o nuntă tradițională ­românească la Vorona, cu nași români și am păstrat toate tradițiile. Pentru că Dumitru (Dumitru este numele primit la Botez) nu știa limba română, slujba a fost oficiată și în germană, și în română. Dumitru este chiar mai râvnitor decât noi. Poate că noi, în agitația zilei și oboseala serii, mai uităm să ne spunem rugăciunile sau omitem anumite rânduieli, dar el ne atenționează, ne atrage atenția să avem grijă mai întâi de suflet. Duminica vine alături de noi la biserică și chiar dacă nu știe limba română, se roagă în limba lui, dar important este că participăm cu toții, toată familia la Sfânta Liturghie. Este nelipsit de la biserică și de Înviere stă toată noaptea alături de noi. El vine și se implică foarte mult și în treburile de la biserică. Dacă este nevoie de ceva sau s-a stricat un lucru, el este cel care se grăbește să ajute la repararea lui.”

Maria și Dumitru Brückmann au fost binecuvântați cu cinci copilași: Ekaterina Josephine este fata cea mare și are vârsta de 11 ani, Valeria Magdalena, 9 ani, Emily Maria, 8 ani, Antonie Roberto, 6 ani, și Elena Iustina, 3 luni. Cu toții locuiesc în orașul german Bünde, dar au dublă cetățenie, deoarece Maria și-a dorit să fie și copiii români, să aibă cetățenie, în cazul în care vreodată viața îi va purta înapoi în țară.

Cum a fost pentru tine, Maria, trecerea de la viața din România la cea din Viena și apoi din Germania? Aici mă refer în primul rând la schimbările ce s-au petrecut din punctul de vedere al vieții religioase, tu fiind obișnuită să mergi la biserică, să te spovedești des și să nu stai prea departe de acest nucleu.

Eu cred că dacă îți păstrezi credința, nu contează unde mergi. Acum, pentru mine Germania a ajuns să fie la fel ca acasă. În schimb, în urmă cu mai bine de 12 ani, când m-am mutat aici, lucrurile erau mai diferite. Eu eram singură printre străini și nici nu aveam măcar o biserică ortodoxă românească în zonă. Cea mai apropiată biserică era la 260 km, în orașul Hamburg, unde mergeam o dată pe lună pentru a participa la Sfânta Liturghie de duminică. Cu timpul, crescând numărul românilor, au apărut noi biserici în zone mai apropiate. Întâi la 90 km de noi, apoi la 45 km unde mergem săptămânal. 

Mi-ai spus că la început erai singură printre străini, însă acum comunitatea de români din zonă a crescut. Cum este când ai mai mulți români în preajmă?

Într-adevăr, la început, primul an, mi-a fost foarte greu, însă ­ulterior am chemat o parte din familie aici pentru a munci împreună la firma soțului meu sau la alte locuri de muncă din zonă. Apoi aceștia au chemat și alți prieteni de-ai lor și așa ne-am strâns o comunitate destul de mare. Nu numai că ne-am făcut noi prieteni, dar chiar am devenit și rude. Pe unii i-am cununat, altora le-am botezat copiii, astfel încât la fiecare sărbătoare casa noastră este plină de oaspeți, este plin de români și suntem o comunitate foarte frumoasă. Legăturile sunt sudate între noi aici și poate că dacă am fi fost în țară nu era același lucru. Aici suntem uniți. 

Ce rol are Biserica în viața românilor din diasporă? Cum se raportează oamenii la Biserică acolo?

În România evlavia este foarte mare, oamenii sunt mai credin­cioși. În străinătate mersul la biserică este mai mult prilej de întâlnire pentru comunitate. Însă, cel mai important este că avem preot român și slujba în română și avem și cărți ortodoxe în română. Biserica ne leagă pe toți. Dar, pe lângă lăcașul de cult în sine, și omul sfințește locul. Ne bucurăm să avem un preot paroh dedicat, care prin harul și grija sa a contribuit la crearea acestei comu­nități frumoase. Preotul paroh Marius Pandelea este cel care unește comunitatea locală, iar slujirea sa este plină de har. Prin Biserică s-au strâns legăturile între români. Și mai este un aspect. Aici vin la biserică și oameni care în România nu au avut vreo legătură cu Biserica. Poate nici de Paște nu mergeau și aici vin în fiecare duminică. Părintele a adus mulți oameni la biserică prin harul său, prin slujire, prin voce, lucrare și predici. Lumea este atrasă mai mult de biserică în străinătate pentru că nu are pe nimeni, iar slujba de duminică este gura de aer pentru oamenii de aici. Biserica le devine casă.

Unul dintre cele mai importante și frumoase momente din timpul anului sunt sfintele sărbători de iarnă și Paștele. De multe ori, fiind departe, acestea poate nu se simt la fel ca acasă. Cum sunt pentru tine și pentru comunitatea românilor de acolo?

Desigur că privind la exterior, sărbătorile sunt mai reci în diasporă, dat fiind faptul că oarecum superficialul a luat locul autenticului, că de multe ori esența se pierde, dar noi, în biserică, păstrăm tradițiile și ne bucurăm de sărbători. Acestea sunt prilej de întâlnire și de mare bucurie pentru toți. Păstrăm tradițiile, participăm la slujbe, nu ne lipsește nimic. Ajutăm la pregătiri și ne bucurăm împreună de sărbătoare. Un moment foarte înălțător este în noaptea de Înviere, când în biserică sunt aproximativ 1.500 de oameni, ceea ce pentru Germania este foarte mult. 

Cei cinci copii ai voştri sunt crescuți în spirit ortodox, deși provocările pot fi mai mari acolo. Ei trăiesc încon­jurați de alte învățături. Cum reușiți să îi feriți ca acestea să nu-i întineze?

I-am învățat încă de foarte mici limba română și au crescut în sânul bisericii românești de aici. Copiii participă alături de noi la slujbe, se roagă, se spovedesc cei mai mari și se împărtășesc. Eu am cântat încă de mică la strana bisericii din Vorona, unde am crescut. Când s-a înființat biserica aici, era nevoie de cor, astfel încât la început am participat eu, apoi fetele cele mari, mai ales Ekatherina. Copiii participă la viața parohiei, la hram de pildă ajută și ei. De altfel, aceștia simt trăirea românească prin faptul că de hram și sărbători se fac sarmale, pâine, se cântă muzică tradițională, avem spectacole, concurs de toacă. Noi avem duhovnic și aici, dar când mergem în România, avem și acolo. Cel care ne ajută mult din punct de vedere spiritual este părintele Cristian Ștefan de la Biserica Doamnei din București, cel care mi-a fost profesor de religie pe vremea când eram eu la școală.

Ori de câte ori venim în țară, îl vizităm. De asemenea, mergem în pelerinaj la sfinți, mai ales în Moldova, atunci când suntem în țară. De ceva timp, l-am cunoscut pe arhid. Vlad Roșu, care a fost să slujească alături de pr. Marius Pandelea la parohia noastră din Bielefeld. Copiilor le-a plăcut foarte mult și Ekaterina și Magdalena au început să studieze muzică bizantină online. Alături de frații lor au înregistrat câteva melodii.

Cât despre ceea ce este în exterior, într-adevăr, cel mai dureros ar fi ca într-o zi copiii mei să-și piardă credința. Noi ne străduim să nu se ajungă în acel punct. Chiar dacă acum participă la orele de religie, peste un timp inten­ționăm să îi retragem, deoarece în clasele mai mari vor învăța lucruri contrare credinței noastre. Acum încă studiază generalități din Vechiul Testament, deci nu dogme. Sperăm însă ca aceștia să rămână în Biserica lui Hristos. Mi-aș dori ca părinții mei să mai fi trăit, să-și vadă nepoții și pe mine și să le mulțumesc că măcar un sfert din ce m-au învățat ei le-am transmis și lor.

În final, aș vrea să te întreb dacă intenționați să re­ve­niți definitiv în România?

Dacă era după soțul meu, ne-am fi întors încă din 2015, dar eu nu mi-am mai dorit. Ne-am creat o viață frumoasă aici și sunt ușor dezamăgită de ceea ce se întâmplă în România acum. Ce apreciez cel mai mult la Germania este corectitudinea și faptul că se respectă legile. Desigur, nu știm niciodată ce va fi în viitor, dar acum ne este bine aici. Nu mai simt ca la început dorul de casă, pentru că s-au deschis magazine româ­nești, avem o comunitate mare de români și biserica ortodoxă ce ne face să ne simțim ca acasă. Copiii mei în schimb, mai ales Ekaterina, cea mare, își doresc să se întoarcă într-o zi.

Comunitatea de români din străinătate păstrează în suflet și poartă pretutindeni darurile spirituale moștenite de la familie și bunici, ducând o bucățică din România acolo unde merg ei. Cel mai important aspect este acela că pe măsură ce sunt mai departe și mai singuri printre străini, se apropie mai mult de Dumnezeu și de Sfânta Biserică, unde descoperă un al doilea „acasă”.