Sfinții Apostoli, care erau temători la Înviere, după Pogorârea Sfântului Duh, au înțeles viața și activitatea Mântuitorului în dimensiunea ei profundă, duhovnicească, devenindu‑le realitate lăuntrică. Doar prin lucrarea Sfântului Duh se poate înțelege cum niște oameni simpli au propovăduit Evanghelia până la marginile pământului. Despre înțelesurile sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh am vorbit cu pr. conf. dr. Gheorghe Holbea.
Părinte profesor, cum a devenit lucrarea publică a Mântuitorului, pentru Sfinții Apostoli, realitate lăuntrică prin puterea Duhului Sfânt?
În ziua Cincizecimii, Apostolii au înțeles că Duhul Sfânt este un Ipostas aparte, și nu o energie a lui Dumnezeu. După Învierea Mântuitorului, Sfinții Apostoli erau încă nedumeriți asupra Împărăției lui Dumnezeu, de aceea L‑au și întrebat: „Doamne, oare în acest timp vei așeza Tu la loc împărăția lui Israel?” El a zis către ei: „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le‑a pus în stăpânirea Sa, ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului“ (FA 1, 7‑8). Acest text ne arată că, deși Apostolii au fost martorii direcți ai vieții și activității pământești a Mântuitorului, totuși nu au înțeles‑o în dimensiunea ei profundă, duhovnicească. Am putea face o analogie cu fotografia: imaginea unui colț de natură sau a unui chip, care au fost fotografiate, impresionează filmul fotografic; apoi filmul este introdus într‑o soluție numită revelator. Abia după ce filmul este introdus în revelator, avem imaginea în toată splendoarea ei. Tot astfel putem înțelege rolul Duhului Sfânt în dezvăluirea istoriei vieții pământești a lui Hristos: El descoperă Împărăția lui Dumnezeu, revelată prin Hristos, ca realitate lăuntrică, în fiecare Apostol. Astfel, după Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii devin purtători de Evanghelie.
Cum au devenit niște oameni simpli, pescari, propovăduitori ai Evangheliei până la marginile pământului?
Dacă am analiza în logica lumii acesteia, propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului prin Sfinții Apostoli, care în majoritate erau oameni simpli, pescari, ni s‑ar părea imposibilă. Duhul Sfânt este Cel care îl așază pe fiecare Apostol în misiunea și lucrarea sa divină. Când slăbănogul de la Poarta Frumoasă din Ierusalim i se adresează Sfântului Apostol Petru, cerându‑i bani, acesta îi răspunde: „Aur și argint nu am“ și a continuat: „Dar ce am îți dau: În Numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală‑te și umblă!“ (FA 3, 6). Vedem astfel cum prin Duhul Sfânt, Mântuitorul Iisus Hristos îi asociază pe Sfinții Apostoli la Liturghia slujirii dumnezeiești. În calitatea de iconomi ai lucrării dumnezeiești, Apostolii acționează actualizând prezența și lucrarea lui Hristos. Această actualizare și lucrare înseamnă jertfă până la martiriu, așa cum ni se descoperă prin Sfântul și Întâiul Mucenic al Bisericii după Pogorârea Duhului Sfânt, Arhidiaconul Ștefan.
Cum reușim ca această realitate a Sfintei Scripturi să devină realitate lăuntrică a fiecăruia dintre noi?
Gândirea lumii de astăzi proiectează principiul unei cunoașteri abstracte asupra realității plenare a ființei, a vieții și a cosmosului. Însă realitatea acestora are o dimensiune lăuntrică pe care noi, creștinii, o numim duhovnicească și pe care o gustăm în Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie ne așază într‑o realitate care este deja constituită și descoperită în Biserică, al cărei Cap este Hristos. Aici mintea omului nu iscodește și nu încearcă să recompună din fragmente de cunoștințe și informații realitatea vie. Prin lucrarea Duhului Sfânt mintea omului este așezată în vocația ei primordială: contemplația (theoria). Ea descoperă realitatea care este creată de Dumnezeu. Mintea contemplativă nu cuprinde și nu pătrunde realitatea, ci se lasă pătrunsă și cuprinsă de realitatea pe care Dumnezeu i‑o descoperă. Atunci mintea noastră se bucură, se miră, este uimită și doxologește.
Înțelegem, așadar, că Adevărul realității în care trăim, Care este Mântuitorul Hristos, nu mai este exprimat doar conceptual, așa cum se întâmplă în filozofie sau în concepțiile ideologice, ci primește expresie doxologică, devine act de preamărire. Cunoașterea conceptuală, cu care noi suntem obișnuiți, rămâne în urmă, lăsând locul vieții celei adevărate.
Inteligența omenească care vrea să stăpânească, fiind agresivă, încearcă să se substituie adevărului, iar prin ea mintea devine idolatră: Îl înlocuiește pe Dumnezeu cu conceptul abstract al adevărului sau al absolutului, iar realitatea lumii devine fantasmagorie. În Biserica Cincizecimii trebuie să te așezi în adevărul revelat, trebuie să ai o atitudine doxologică. Mintea omului devine duhovnicească și încearcă să descopere un limbaj care este simbolic, poetic sau imnic, pentru a exprima bogăția nesfârșită a realității revelate. Atunci înțelegem de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că toate cele văzute nu au nici o consistență dacă nu se întemeiază pe cele nevăzute, dacă nu înțelegem că cele nevăzute sunt mai reale decât cele văzute, iar cele văzute devin o icoană spre realitatea tainică nevăzută a ființei, a vieții, a cosmosului. De aceea, Revelația are loc prin acte simbolice și prin icoană.
Biserica Ortodoxă, așezată în lumina Cincizecimii, are icoana ca mijloc de expresie a adevărului revelat. Pentru Tradiția Ortodoxă icoana nu este o pictură, este o scriere și o poartă prin care se intră în „Adevărul lucrurilor”.
Între Sfânta Liturghie și iconomia lui Dumnezeu este o întrepătrundere, cum afirma un teolog: „Actul liturgic în întregul lui își află justificarea lui ultimă în faptul de a fi o echivalență între iconomia lui Dumnezeu și Liturghie”. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în Mistagogia sa: „Dumnezeu a creat universul în vederea Liturghiei”.
De ce oamenii proiectează asupra Bisericii propria lor concepție lumească?
Într‑o lume care nu mai vrea să știe de Dumnezeu, în care oamenii au uitat că vocația lor primordială este aceea de om „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, în care modelele sunt vedetele, starurile sau oamenii de succes, înțelegem de ce și Biserica este privită și concepută după chipul și asemănarea acestei lumi. Pentru omul acestei lumi, Biserica devine o instituție între alte instituții, preoții sunt priviți ca simpli funcționari, iar activitatea socială a Bisericii este considerată simplu activism social.
Cel mai greu lucru de înfăptuit pentru lumea de astăzi este așezarea în Biserica Cincizecimii, în lucrarea Sfintei Treimi, pe care creștinul o trăiește și o gustă în Sfânta Liturghie. Părintele Dumitru Stăniloae constata că un intelectual poate oricând să facă o meditație despre Dumnezeu, dar a se ruga îi este, uneori, aproape imposibil. Nu cred că te poți declara credincios în Biserica Cincizecimii, dar în același timp să poți afirma despre tine că ești „un laic detașat de parti‑pris‑urile religioase sau confesionale”. Această declarație o poate face cineva care se consideră posesor al adevărului, suficient sieși, care își permite să‑i clasifice pe ceilalți care încearcă să se așeze în rânduiala liturgică a Bisericii, punându‑le etichete precum „bigot” sau „fundamentalist”.
În Biserica Cincizecimii, orice formă de elitism este sectară și eretică, întrucât aici credinciosul se așază prin voia liberă într‑o rânduială a vieții pe care Dumnezeu o creează, o descoperă și o slujește. Această rânduială a vieții nu este o concepție omenească, ci este întemeiată pe Rațiunea (Logosul) Dumnezeiască care stă și Se jertfește încă de la întemeierea lumii. Această viață are ca scop dobândirea conștientă a Duhului Sfânt (Sfântul Serafim de Sarov). Această dobândire conștientă este gustată în Dumnezeiasca Liturghie, în care, prin Duhul Sfânt, darurile pâinii și vinului devin „Trupul viu și Sângele viu al Domnului nostru Iisus Hristos”. Ceea ce s‑a petrecut la Cincizecime se petrece din nou la fiecare Dumnezeiască Liturghie.
