Povestea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București a început cu peste 30 de ani în urmă, când au luat ființă Grădinițele „Arc-en-Ciel”. Au urmat apoi şcoala primară și, ulterior, gimnaziul, iar din 2016 primele clase de liceu și-au primit elevii. Prof. dr. Monica Șerbănescu este inima mare care a inițiat și animă activitățile acestei instituții de învățământ. Urmând modelul profesoarei Anastasia Popescu, doamna director este un dascăl model pentru care Binele, Adevărul și Frumosul sunt transmise elevilor ca fundament al educației.
Doamnă director Monica Șerbănescu, profesorul și psihologul Daniel David se întreba dacă școala ar trebui să ne învețe sau să ne facă fericiți. Ce soluție vedeți pentru această dilemă?
Întrebarea aceasta retorică a psihologului Daniel David readuce în discuție un leitmotiv ușor de decelat în discursul mai mult sau mai puțin academic pe care îl promovează „experți în educație”, profesori, părinți și chiar elevi, deopotrivă. Oare din ce motive „învățarea” și starea de „fericire” sunt văzute în opoziție?! Un complex de trăiri poate atinge la un moment dat un maxim emoțional numit „fericire”. Dar sentimentul acesta își are sursa mai mult în sufletul, în interiorul nostru. Nu cred că poate fi reprezentat printr-o linie continuă, ci precum vârful unui munte, către care a existat un urcuș și care, corelativ, va cunoaște panta descendentă. În schimb, „starea de bine” pare mai ușor de construit și se arată mai realistă ca țintă de atins. Ea poate fi cu adevărat o „stare”, pe care o alcătuim și o păstrăm cu ajutorul unor elemente exterioare și de aceea se obține dacă ne propunem să construim un „mediu” propice. De fapt, profesorul Daniel David chiar consideră că școala este, în primul rând, un spațiu de învățare, cum încerc și eu să subliniez din ce în ce mai des. Dar acest aspect nu intră în contradicție cu ideea conform căreia actorii din acest proces să se simtă bine, fără stres inutil, hărțuire, violență etc. Starea de bine ar fi de fapt numele potrivit pentru acea fericire despre care se vorbește și pe care mulți ar dori să o atingă sărind etapele, uitând că rezultatele de durată se obțin urmând anumiți pași. Un copil, dar și un profesor vor fi în confort emoțional dacă și unul, și celălalt se raportează la ceea ce a favorizat întâlnirea lor. Elevul, mic sau mare, are nevoie de un ghid în învățare, care să îi dea bucuria descoperirii, aflată la baza procesului de învățare. Copilul, mic sau mare, dorește să afle, iar astfel este co-autor al învățării. Procesul acesta ne apare, cum ne-au zis Plutarch și, mai apoi, Maria Montessori, similar cu aprinderea unei flăcări - a unei curiozități care este motorul descoperirii și învățării autentice. Dacă școala oferă un mediu bun, starea de bine devine o premisă a învățării cu sens. Ca atare, mediul școlar este cheia rezolvării unei aparente dileme. Școala trebuie să asigure un context în care, elevi și profesori, având ca partenere Familia și, pe cât posibil, Biserica, să con-lucreze astfel încât orice copil să acumuleze cunoștințe și să își formeze competențe care să îi servească în devenirea sa ca persoană împlinită.
„Educația prin cultură”
Sunteți printre puținii fondatori ai unei școli cu specific ortodox din România. Care este rolul activităților religioase și culturale în educarea copiilor?
Am considerat întotdeauna că profesorul de religie ar trebui să fie un fel de punct central al activității școlare. În cartea „Mama |Sica - Cum să-i învățăm pe copii religia?”, profesoara Anastasia Popescu dezvăluie felul în care, având o cultură ce cuprinde literatură, istorie, geografie, arhitectură, limbi clasice și moderne, profesorul de religie poate să atragă și să mențină viu interesul copilului pentru învățare. În cercetarea mea doctorală am insistat asupra necesității unei abordări multidisciplinare, în care teologia să poată oferi spațiul cultural de întâlnire a celorlalte materii de studiu. Proiectul „Educație prin cultură” - pe care Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” îl derulează de peste 10 ani - are menirea să îi așeze pe copii nu doar în situația de „a învăța” materii diferite, ci de a-i sprijini ca să înțeleagă legăturile dintre fenomene, realități, gândire, emoții, credință. Profesorul de religie este o parte din echipa didactică, organizatoare a procesului de învățare, dar, în lipsa lui, întregul și-ar pierde coeziunea și miezul spiritual.
Care este diferența între educație versus învățare/instruire? De ce ați ales ca liceul pe care îl coordonați să aibă specific pedagogic?
Consider că „educația” ar trebui să fie, în primul rând, o sarcină, o datorie a familiei. Oricât de devreme ar ajunge copilul în grădiniță, chiar într-o structură ante-preșcolară, tot familia își pune amprenta cea mai importantă asupra personalității și parcursului ulterior al celui mic. Este păcat că, din cauza unui context social-economic pe care nu avem loc să îl discutăm acum, un copil nu petrece suficient timp în familie, că bunicii nu mai sunt atât de des ca altădată sprijin pentru părinți. Ei erau depozitarii unor adevărate comori de tradiții, cultură populară, datini, care se pierd rapid, fără această punte transgenerațională. De aceea, este de o inestimabilă valoare inițiativa Sfântului Sinod ca anul 2023 să fie Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice, creându-se astfel contextul ca tezaurul pe care acestea îl reprezintă să fie deschis către tineri.
Iată un model pedagogic activ la nivel social. Iar nevoia de „dascăli” de vocație, „instruiți”, adică deschiși spre cultură, studiu și dornici să transmită setea lor de descoperire mai departe, este una reală. Este și rațiunea pentru care liceul nostru oferă această specializare, în pedagogie, care implică învățare formală și nonformală, modele de creativitate și acces la marea cultură națională și universală pentru orice absolvent al clasei a VIII-a dornic de a se cunoaște mai bine pe sine și de a descoperi lumea din jur, pentru care anii de liceu pot deveni trepte de autocunoaștere, de dezvoltare multidisciplinară și de șlefuire a caracterului, pentru valori autentice.
Adaptăm școala la tehnologia actuală sau adaptăm tehnologia la școală și elevi?
Tehnolofobie sau tehnolatrie?, mă întrebam într-un studiu recent dedicat formării copiilor. Reiau ideea pentru că suntem, probabil, la o răscruce, din acest punct de vedere, iar rapiditatea dezvoltării tehnologiei ne poate tulbura, dacă nu avem credința că ceea ce omul reușește să descopere este îngăduit de Creatorul său, Care l-a înzestrat cu o minte iscoditoare, dar și cu discernământ. De aceea este nevoie să le oferim copiilor unelte pentru o bună formare, iar nu instrumente care să îi subjuge. Și Familia, și Școala, și Biserica au aici cuvânt esențial. Cum folosim orice descoperire - ne învață istoria că nu este prima confruntare a omului cu mașina construită chiar de el - depinde, evident, de noi!
Trăsăturile dascălului: flexibilitate, empatie, bună pregătire profesională și deschidere către pluridisciplinaritate
„Trebuie să gândim un nou tip de educație pentru o nouă generație” este titlul unui articol care se referă la educația noii generații de elevi. Sunteți de acord cu această afirmație?
Există o dinamică a societății care ne obligă să recunoaștem că teoria „sincronismului” transcende domeniul strict al literaturii. În numele acesteia se fac nenumărate greșeli, prin preluarea tale quale a unor formule de învățământ funcționale în contextul unor societăți diferite de a noastră. Apelând însă la discernământul de care aminteam mai sus, cred că putem dezinhiba școala românească, reușind să o eliberăm de birocrație, de forme fără fond, de autosuficiență și să ne înnoim din mers, aruncând peste bord balastul și inovând mereu în domeniul acesta al învățării care este un proces complex, unde flexibilitatea dascălului este esențială, alături de empatie și de o foarte bună pregătire de specialitate, dublată de o deschidere pluridisciplinară. Să nu uităm că „școala românească” are, ea însăși, în tradiția ei, cercetători valoroși ale căror preocupări pot oricând servi drept modele de bune practici autohtone.
Cum pregătim cadrul pentru procesarea emoțiilor de către elevi? De ce este atât de importantă atenția acordată dimensiunii emoționale a copiilor?
Dacă am vorbit de „empatie”, am făcut-o pentru că nevoile tuturor de înțelegere, de blândețe, chiar de duioșie sunt direct proporționale cu vacarmul din societate și cu evenimentele care ne iau pe toți prin surprindere. După o criză a școlii la nivel aproape mondial, cauzată de obligativitatea strămutării cursurilor în clase virtuale - situație care a durat peste doi ani - și într-un context care vorbește de război nu departe de granițele noastre, când mulți copii români au cunoscut refugiați, oameni fugiți din calea dezastrelor, așa cum numai prin literatură sau în lecțiile de istorie mai întâlniseră, tinerii acestui moment sunt tot mai emotivi, mai anxioși, aproape de depresie, nesiguri pe ei și, de aceea, gata de acte nesăbuite, manifestări pe care școala și oamenii săi reușesc cu mare dificultate să le gestioneze. O dată în plus, legătura Școlii cu Biserica poate fi acum salutară, ea trebuie să se păstreze și să se consolideze, fiindcă, și dacă există un consilier sau un psiholog alături de copii - ceea ce nu își permit încă decât puține școli -, tot rămâne nevoia profundă de sprijin spiritual, pe care copilul o resimte și care poate fi rezolvată prin întâlniri cu duhovnicul, cu preotul de la parohia în care se află școala și prin discuții cu profesorul de religie, a cărui formare inițială trebuie să implice și cunoștințe de psihologie (sau ar trebui să implice).
Ce facem cu copiii care sunt supuși, în prezent, unei „pandemii a urâtului”?
Este una dintre preocupările mele mai vechi, precum și titlul pe care l-am dat unei cercetări în derulare, pentru că adulții îi supun pe cei mici unei deformări a imaginilor frumoase de care unii oameni mari par să se fi săturat, le consideră depășite și aruncă asupra copiilor propria deformare interioară, exact așa cum strâmba realitatea oglinda vrăjitorului din prima povestire a basmului „Crăiasa zăpezii” de H.C. Andersen. Și mai grav a fost când oglinda s-a spart și cioburile au intrat în mintea și inima a mii și mii de oameni. Ca să topim bulgărele de gheață în care se transformă inimile atinse de cioburi, terapia este dragostea. Eu consider că, pic cu pic, lucrurile se pot îndrepta, dacă inimile noastre nu se lasă atinse de țăndările care urâțesc lumea.
„Profesorii-lumină reușesc să împletească învățarea și educația în mod real”
Educația poate avea ca finalitate cristalizarea de virtuți, așa cum spunea pr. Dumitru Stăniloae, care culminează în iubire. În vremurile actuale mai este viabil și posibil acest traseu de educare a copiilor și adolescenților?
În viață, deci și în școală, Iubirea este ingredientul absolut de care vorbea și Mama Sica în cartea sa. Doar iubind copiii îi putem călăuzi. Educația a fost răpită familiei, uzurpată de școală și apoi părăsită. Dar profesorii-lumină reușesc să împletească învățarea și educația în mod real, oferind copiilor modelele de care au nevoie, valorile pe care le pot urma în viață.
Rămâne educația cea mai puternică „armă” prin care se poate schimba lumea, după cum afirma Nelson Mandela?
Prima cărămidă în construcția pe care o numim „educație” aparține familiei. Dar ce facem cu familiile care nu pot, nu știu, nu au resurse? Poate societatea să înlocuiască familia în această sarcină esențială? De aici pornește ambiția de a numi ministerul de resort „al educației”, din dorința de a egaliza startul, de a oferi tuturor copiilor șanse egale. Însă doar susținut de „învățare” startul acesta dă roade în anii de formare a personalității copilului și tânărului. Învățarea, practic, nu se oprește niciodată, mai cu seamă acum, când posibilitățile de a cerceta, de a afla lucruri noi, de a înmulți competențele sunt cu adevărat extraordinare.
Dacă școala își asumă în mod onest „educația”, va oferi tot în mod onest și „învățarea”, fiindcă doar împletirea acestora va putea aduce Binele, Adevărul și Frumosul în viața noastră, înnoind-o mereu.
d
