„Dorul de poveste este în fibra acestui popor“

Într-un timp al tihnei şi al păcii, cel al sărbătorilor de iarnă, nimic nu pare să fie mai potrivit decât o călătorie în fabuloasa lume a lui Creangă. O lume în care vom păşi cu bucuria „Amintirilor din copilărie“, călăuziţi de scriitorul Constantin Parascan, cel care s-a înveşmântat în spiritul lui Ion Creangă, cercetându-i viaţa şi opera, înţelegându-le exact aşa cum au fost şi dăruindu-ni-le, gata desluşite, şi nouă.

Propun să începem dialogul de azi cu o întrebare legată de cercetarea dumneavoastră de-o viaţă: lumea lui Creangă. De ce s-a confundat atâta vreme dimensiunea ficţiunii, a poveştii din „Amintiri din copilărie“ cu propria sa biografie?

Cheia înţelegerii spiritului operei lui Ion Creangă şi a personalităţii sale aici stă - în relaţia dintre biografie şi ficţiune, între ceea ce el a trăit cu adevărat, ceea ce a scris şi, mai departe, ceea ce au înţeles şi înţeleg cititorii. Cred că s-a creat un loc comun în receptarea operei lui, şi mai ales a „Amintirilor“. Lumea cea multă, dar chiar şi criticii şi istoricii literari au confundat adesea viaţa lui Creangă cu ceea ce povesteşte el în „Amintiri din copilărie“. Unii critici, după ce au afirmat că trebuie să ne uităm cu atenţie în „Amintiri…“, fiindcă acolo nu este viaţa reală a scriitorului, - şi este cazul lui George Călinescu -, îl judecă şi îl analizează pe Ion Creangă potrivit atitudinilor, gesturilor, personajului Nică. Spun că era mâncău, că era leneş, că se amoreza foarte repede, lucruri total absurde.

Cum a putut totuşi Călinescu să înţeleagă totul într-un registru aşa de simplist?

E de mirare şi pentru mine să constat că un critic de talia lui Călinescu a putut face asemenea aprecieri. E incredibil cum, după portretul genial pe care i-l face lui Creangă în monografia bine-cunoscută, recurge la caracterizarea omului după virtuţile personajelor. Şi de la el aşa s-a tot transmis.

Apoi, şi titlul „Amintiri din copilărie“ are un rol important. Lumea ia cuvânt cu cuvânt sensul acestuia, ca şi cum ar fi vorba de nişte amintiri adevărate, amintirile adevărate ale lui Ion Creangă despre copilăria sa. Călinescu spune undeva că „Amintirile…“ exprimă „copilăria copilului universal“. Păi, când vorbeşti despre copiii lumii, despre un copil universal, cum să afirmi că e vorba despre autobiografie?

A fost înţeles Creangă peste tot în lume, apropo de copilăria copilului universal?

În decursul carierei mele am discutat cu foarte mulţi traducători. Erling Scholler, cel care a tradus „Amintirile…“ în Norvegia, spunea: „Voi vă înşelaţi. «Amintirile din copilărie» sunt scrise pentru noi. Ne regăsim total în ele“.

Dar, tradus, rămâne acelaşi Creangă plin de savoare?

Cu sensurile lui, cu profunzimea aceea, cu dulceaţa sentimentelor şi a limbii sale, Ion Creangă poate fi descifrat doar în limba română. Cum am putea traduce, spre exemplu, expresia lui Moş Nechifor: „Tă-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu eu că vă drăgostiţi bine!“? Ei, o asemenea expresie veci nu va putea fi tradusă, cu sensurile duble, triple din spatele zicerii. Era o invitaţie la contopirea cu natura şi cu iubirea.

Deci, cheia receptării lui Ion Creangă porneşte de la această bornă, de la a înţelege că „Amintiri din copilărie“ nu este o operă autobiografică, ci că acolo sunt doar elemente de autobiografie, de fixare concretă în timp şi spaţiu.

O să vă dau un exemplu, pentru că tot suntem în decembrie, în preajma sărbătorilor, şi deja parcă auzim ecouri ale copilăriei noastre. Personajele din „Amintiri din copilărie“ merg cu uratul, iar Creangă redă foarte bine tot ritualul pregătirii urătorilor, al beşicii de porc pline de grăunţe, ca un mijloc de potenţare a sunetelor străvechi. Urătura putea să decurgă normal, dar nu! Ca să placă cititorului din veacuri, ca să rămână memorabilă o asemenea mergere cu uratul şi ca să ilustreze, de fapt, ideea că realitatea operei e altfel decât viaţa adevărată, Creangă a găsit secretul. A ştiut cum să povestească. Scena, construită fabulos, se opreşte exact unde trebuie. În mod sigur, niciodată nişte urători, din orice parte a lumii ar fi, inclusiv din România, inclusiv din perioada aceea, şi astăzi, şi mereu nu vor mai face aşa. Vieţuirea în eternitate a acestei întâmplări, pentru a avea efect artistic garantat, a fost „ca şi la anul să umblăm tot împreună“, iar voi, cititorii, să râdeţi şi să vă bucuraţi din toată inima.

Dacă Ion Creangă ar fi fost un scriitor de mâna a cincea şi ar fi continuat povestea, nu s-ar fi oprit acolo unde a făcut-o, ar fi stricat tot. Nici un copil n-ar fi abandonat după două case uratul, mai ales într-un sat mare ca Humuleştiul. Deci, ne aflăm în plină ficţiune.

„Am avut norocul să primesc «haina» lui Creangă“

S-a spus şi s-a scris despre humuleştean că este cel mai de seamă povestitor al românilor. Dumneavoastră cum l-aţi cunoscut acolo, la el acasă, în Bojdeuca Ţicăului?

Este o poveste de-o viaţă, o poveste fantastică. Un adevărat monografist, un adevărat cercetător, poate să scrie despre un personaj, despre un autor, despre un scriitor doar dacă intră în universul lui, dacă e primit, dacă găseşte acele secrete prin care să pătrundă acolo. Dar trebuie să existe deschidere şi de dincolo de „uşa altarului“, cum se spune. Trebuie să intri cu totul în lumea aceea. O să vă dau un exemplu. Se făcea filmul „Un bulgăre de humă“, cu Dorel Vişan şi Adrian Pintea. Eu am fost consultantul ştiinţific al filmului, în anii â88 - â89. Şi Dorel Vişan venea-n cerdacul bojdeucii şi mă întreba: „Domnule Parascan, cum mai era Creangă?“ Îi povesteam tot ce ştiam, apoi se filmau scenele. Îl urmăream cum joacă. După fiecare scenă, mă căuta: „Cum a fost?“ Şi-i spuneam: „A fost bine, dar ai fost actorul Dorel Vişan, n-ai fost Creangă.“ „Da, zice el, şi eu am simţit asta.“ Şi, la un moment dat, există o scenă în film în care Creangă, bolnav, îmbrăcat în cămeşoiul său lung, visează ceva. Apoi visul continuă şi în trezie. Ei, în scena aceea, Dorel Vişan n-a mai fost actor. La sfârşit, ne-am uitat unul la altul şi am zis: „Asta a fost!“ Şi, din momentul  acela, Dorel Vişan a fost Creangă.

Am dat acest exemplu pentru a putea înţelege că pentru a scrie despre o personalitate cum a fost Creangă, trebuie ca el să te primească în lumea lui, să găseşti cheile tainice de pătrundere acolo. Eu am intrat încet, cu sfiiciune. În plus, mai cred că Bojdeuca şi Ion Creangă m-au ales. Ştiu că a fost ceva dincolo de ceea ce este citibil la prima vedere. Altfel nu se explică identificarea mea totală cu acea lume. Am avut norocul să primesc „haina“ lui Creangă. Dacă eu voi rămâne cu ceva în istoria literaturii, a culturii române, indiferent de câte cărţi am mai publicat, va fi cu faptul că pe mine m-a primit Creangă în universul lui şi-am putut scrie cărţi despre el. Asta va trage ca un luceafăr după sine şi celelalte reuşite ale mele.

Ce-i trebuie unui scriitor pentru a fi un bun povestitor?

Există un secret în destinul unui scriitor. Şi nu-i un lucru mare ce spun acum, ci pura realitate. Secretul constă în geniu. Acest om, orice-ar fi făcut, orice-ar fi scris, ar fi avut aura genialităţii, adică acel câmp subteran care face eternă şi iubită permanent, de orice vârstă, în orice loc al lumii, o creaţie a sa. Şi titulatura de cel mai iubit, cel mai drag, cel mai citit povestitor român i se potriveşte mănuşă doar lui. Citindu-l pe Creangă, oricând, în orice condiţii, îţi pleacă din minte tot ce nu-ţi face bine din lumea asta şi râzi din toată inima. E expresia fundamentală a simţirii acestui popor. Taina aceasta a desluşit-o Creangă. Îmi amintesc acum de un citat al lui Vladimir Streinu, care spune că „acest ţăran din Humuleşti, învăţătorul Ion Creangă, a avut ochiul cel mai ager dintre câţi români au scris în ţara noastră“. Nu întâmplător Creangă este unanim iubit de copii şi de adulţi.

„Creangă a avut eternitatea în sine“

A fost Creangă un produs al epocii sale, ar fi fost el posibil de imaginat în secolul XXI?

Ne-am putea imagina un Creangă şi peste 2.000 de ani. Acest om a avut eternitatea în sine. Iar ceea ce a scris despre această lume va fi valabil oricând, oriunde pe pământul acesta. Creangă este de o actualitate extraordinară, chiar dacă ne depărtăm de timpul pe care el l-a ilustrat, pentru că există pecetea timpului, fireşte. Totuşi spiritul, viaţa, sufletul românesc sunt prezente şi pot fi descoperite în muzee sau expoziţii. Acolo ne putem găsi rădăcina. Iar celor din afara limbii române, care vin la noi, care vor să ne cunoască şi să ştie ceva despre istoria poporului român, li se pun în braţe, mai întâi, cărţile lui Creangă. Pentru că de la el pot afla ceva din spiritul adânc al acestui popor; el surprinde esenţa spiritualităţii româneşti. Iar lectura lui ar trebui să fie una obligatorie chiar şi pentru români, dacă nu vrem să uităm cine suntem. Cu cât ne vom depărta de lumea pe care el a descris-o, cu atât mai tainice şi mai profunde ni se vor părea învăţăturile lui.

Dumneavoastră aţi croit drum prin hăţişul de clişee format în jurul lui Creangă, în decursul timpului. Aţi descifrat cheia în care a scris, aţi ordonat lumea lui, în temeiul unei cercetări atente şi laborioase, cu documentele în faţă, cum se spune. Ne-aţi devoalat un alt fel de Creangă, un tip profund marcat în fondul său de dramele prin care a trecut. Dar ne-aţi arătat şi cum s-a refugiat pe tărâmul poveştii, folosind, vă citez, „măştile inocenţei“. E totuşi un pic paradoxal. Cât de autentică rămâne inocenţa dacă e simulată?

La Creangă era autentică. El se arăta lumii cu bucurie. Şi aici intervine o altă tuşă a ceea ce rămâne de valoare din spiritualitatea poporului pe care Creangă l-a evocat. Românul, şi înainte, şi azi, şi mereu, nu se va arăta, atunci când îl vizitează cineva, decât cu odaia măturată, cu miros de busuioc şi de candelă, cu zâmbetul pe buze, indiferent de suferinţă şi de lipsuri. Românilor la place să arate „faţa cea bună“. Şi aici am un alt exemplu. Nicolae Iorga ne dă o mărturie cutremurătoare. Îl descrie pe Creangă în ziua înmormântării. Şi spune Iorga că avea o faţă luminoasă, parcă pentru a nu lăsa o amintire neplăcută. Nimeni nu trebuia să plece supărat de la acest ultim „spectacol“ pe care Ion Creangă îl oferea lumii de aici, de pe pământ.

El ne-a arătat, de fapt, că trebuie să trăim bucuria, chiar în chinuri, chiar în suferinţă adâncă, chiar în nedreptate, aşa cum el a suferit în toată viaţa lui. Spiritul său adevărat l-a îndemnat să se salveze şi să nu-i lase pe ceilalţi să plece, după ce închid cartea, cu necazurile, cu supărarea, cu suferinţa lui. Ci să închidă cartea şi să spună, cu bucurie: „Doamne, ce frumos a mai scris Creangă! Cât de vesel este şi cât de bun!“ El era vesel pentru noi. A fost vesel pentru că a iubit viaţa, această minune care ne-a fost dată, care trebuie onorată şi care ne arată că este fără de pereche să trăieşti în lumină.

„Oamenii de la noi trăiesc şi în poveste“

Cum vi se pare că suntem noi, românii, ca popor, avem aplecarea aceasta către poveste, sau suntem mai pragmatici şi, prin urmare, mai indiferenţi faţă de trăirile sufletului?

Poporul român în general, şi poporul românesc din această parte a vechii Dacii (n.r. - Moldova) în special, este un popor visător. E un popor melancolic, un popor care caută partea bună a lucrurilor, orice i s-ar întâmpla. Nişte oameni care au timp să mai asculte glasul naturii, un popor care nu se grăbeşte. Auzim adesea: „Stai ghinişor, că nu dau turcii. Stai să mai povestim!“ Toţi cei care au lăsat mărturii despre firea românilor arată că ei erau dăruiţi poveştii. Şi ne putem gândi în primul rând la Sadoveanu. Dorul de poveste este în fibra acestui popor. Pragmatismul de care aminteaţi poate că a căpătat teritoriu un pic, dar doar un pic, acum, în zilele noastre, când există toate mijloacele tehnice moderne. Dar şi acestea reprezintă tot nişte intrări într-un univers al poveştii, al evadării, al uitării de „cele rele“ şi de receptare a „celor bune“.

De asemenea, bancurile românilor sunt poveşti-cheie, arătând o înzestrare excepţională a acestui popor, care nu şi-a pierdut şi nu-şi va pierde veci dorinţa de a povesti. Când se întâlnesc doi-trei oameni, nu se poate să nu stea un pic „de vorbă“. Pe urmă, există o anumită delicateţe. Povesteşti numai despre lucruri bune, frumoase, despre ceea ce-i face plăcere omului să audă. Oamenii de la noi trăiesc şi în poveste. Şi nu e rău deloc.

Dar ca persoană, structural, de ce ai nevoie pentru a fi compatibil cu starea asta, de poveste?

Dumnezeu te trimite în lume într-un fel anume. Te trimite cu nişte date, te trimite cu o misiune, te trimite să faci ceva, te trimite să povesteşti sau să asculţi poveşti. Este un dar fantastic şi cel de a asculta poveşti, şi de a-l face pe celălalt să-ţi dăruiască povestea. De ce să fie nevoie? De bucurie de viaţă şi de suflet deschis.

Povestea, o călătorie către „sufletul nostru dintâi“

Suntem în buza sărbătorilor de iarnă, un timp pe care Creangă l-a descris fabulos şi pe care şi dumneavoastră, copil fiind, l-aţi „gustat“, cred, din plin acasă, în Măgireştii Bacăului. Cum aţi descrie timpul ăsta?

Eu m-am regăsit, cu toată copilăria mea, în lumea zugrăvită de Creangă. Am avut norocul să trăiesc într-un sat de răzeşi găzari, pe malul Tazlăului, în care am jucat şi capra, şi ursul, am cântat şi din fluier, am bătut dobe adevărate, din piele de viţel.

I-am urmărit de multe ori pe oamenii care veneau să viziteze Bojdeuca. Cum treceau pragul porţii, se transformau. Parcă erau cuprinşi de o vrajă. Li se schimbau feţele, emanau bucurie. „Măi, Creangă, măi!“, exclamau. Parcă veniseră „pe la neamuri“, parcă veniseră să-l vadă pe unul de-al lor. Aşa e şi cu timpul ăsta, trăit în preajma sărbătorilor. Cum pătrunzi în decembrie, oamenii sunt altfel. Deodată îşi amintesc de copilărie, de cei aflaţi în nevoie şi pe care i-ar putea ajuta, îşi amintesc de ei înşişi, îşi amintesc de străbunii lor. Şi totul pare cuprins de o stare de miracol.

Şi, fiindcă tot vorbim de timpul ăsta special, nu cred deloc că-i o simplă întâmplare momentul în care Dumnezeu l-a luat dintre noi, cei de pe pământ, pe Creangă. L-a ţinut în viaţă până când - aşa cum mi-a povestit o bătrână care locuia vizavi de Bojdeucă şi care, pe când avea 9 ani, fusese cu uratul la Creangă - au venit copiii, urătorii. Bătrâna Ana Ionescu mi-a povestit că ei se adunau în ceată şi umblau cu uratul din casă-n casă şi abia pe la urmă, mai pe seară, se duceau la domnul învăţător. Veneau în cioatcă mare, să-l impresioneze şi spuneau Pluguşorul pe care Creangă-l publicase în abecedarele sale. Toată povestea lui bădica Traian, de la facerea pâinii până la împărţirea ei în lume, spre bucuria tuturor. Ei, în seara aceea, Creangă aştepta urătorii. Ultimele sunete pe care le-a auzit au fost slobozite de glasurile copiilor. Au venit copiii! Numai atunci a putut să se izbăvească. I-o fi zis Dumnezeu: „Acuma te iau. Să nu ştii ce ţi se întâmplă. Să fii şi tu o dată păcălit, păcălitul păcălitorilor“. Auzindu-i, Creangă nu mai era el, omul cel mare, învăţătorul, scriitorul. Era copilul care umbla cu uratul prin Humuleşti. Şi nu mai era ca-n „Amintiri din copilărie“, ci, aşa cum se-ntâmplă în realitate - şi de data aceasta într-o realitate numai a lui, în visul său, în ultimele secunde de viaţă pe pământ -, şi la popa Oşlobanu, şi la mătuşa Aniţa, şi la tot satul, şi nu numai la tot satul, ci la toată suflarea românească, aceea care-l cunoştea deja şi-l preţuia ca pe un povestitor extraordinar,  încă de pe vremea aceea, erau luminile aprinse. Şi toţi îi spuneau: „Vino, Creangă, şi la noi şi ne ură!“ În 31 decembrie 1889 Creangă a mers cu uratul la întreaga suflare românească. Ceva din sufletul lui a intrat în fiecare lampă, în fiecare încăpere, în fiecare suflet de român şi de aceea oamenii îl iubesc aşa de mult. El s-a risipit, dăruindu-se, înnobilând de-a pururi casele românilor pe care i-a povestit ca nimeni altul.

O să mai fie rost de poveste în secolul acesta al nostru, aşa de grăbit şi de fragil spiritualiceşte?

Surprinzător, oamenii se întorc, ciclic, la rădăcină. Tehnica, tehnologia ne vor fi doar utile, ne vor uşura traiul de zi cu zi. Dar vom avea nevoie permanent de poveste. Şi vor exista oameni care se vor putea întoarce şi ne vor putea călăuzi şi pe noi către sufletul nostru dintâi.

Mică biografie