Dumnezeu îți oferă sensul existenței

Spunea poetul Traian Dorz că „fericit este cel surd la zgomotul lumii, dar care aude șoapta dulce a Duhului Sfânt”. În zilele noastre suntem martorii unui război nevăzut cumplit, care are ca scop să prindă cât mai multe suflete, iar cea mai sigură țintă o reprezintă tinerii și adolescenții. Aflați în căutarea de sine, dar și cu o dorință vie de cunoaștere, aceștia alunecă adesea spre teorii și ideologii vătămătoare de minte și de suflet. Dacă în vremea primilor creștini prigoana era vădită și fizică, dacă pe vremea comuniștilor a fost o perioadă de tranziție între chinurile fizice și cele psihologice, astăzi, mai ales în Occident, dar și în spațiul românesc, asuprirea împotriva creștinilor ortodocși este eminamente la nivel psihologic, prin inocularea unor idei și întipărirea în inimă și în minte a unor practici străine. Astăzi nu ți se mai spune să nu crezi în Dumnezeu, ci din contră, ești chiar îndemnat să crezi, doar că într-un dumnezeu care nu are nimic în comun cu Iisus Hristos.

Eduard Dumitru este un tânăr absolvent de studii economice pasionat de iconografie, care după căutări profunde și drumuri ce-l depărtau de Biserică, a revenit la dreapta credință, împărtășindu-ne astăzi povestea sa despre acest parcurs.

Te-ai născut într-o familie care ți-a oferit educația religioasă de bază. Cum îți amintești copilăria și rela­ția ta cu Biserica pe vremea aceea și evoluția ta ulterioară?

Crescând la țară, alături de bunici, m-am deprins, ca majoritatea copiilor, cu mersul alături de ei la Sfânta Liturghie sau la sărbătorile mari, mă împărtă­șeam, după cum era obiceiul. Mă impresionau mai ales Deniile din Săptămâna Patimilor. Trecând anii copilăriei, a apărut o nedumerire personală a ­modului în care Dumnezeu poate conlucra cu omul. Neavând o cunoaștre teologică mai temeinică, nu înțelegeam nici cum Biserica poate să îl aducă pe om spre Dumnezeu. Apoi, în 2015, odată cu intrarea la facultate, iată că încep să vină examenele, sesiunea, adaptarea la un oraș nou, mai pe scurt, preocupările mele erau de natură mai mult cotidiană decât spirituală. Fiind și absolvent de studii economice, am avut și o oarecare atracție spre zona științifică. Asta se concretiza în faptul că citeam destul de multe cărți de popularizare a științei. Astfel că nu devenisem ateu, ci doar îmi schimbasem radical centrul de interes.

Cum s-a manifestat acest lucru în viața ta?

Unul dintre semnele de întrebare pe care mi le ridicau cărțile sus-amintite era că deja aveau concluzia pregătită că fie Dumnezeu nu ar exista, fie omul modern se poate descurca destul de bine și fără credință. Începusem să cred că poate materialismul chiar poate fi cea mai bună variantă pentru omul modern. Chiar recent am dat peste „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, de C. S. Lewis. Acolo, diavolul cel experimentat îi explica novicelui: „Nu-ți pierde vremea încercând să îl faci să creadă că materialismul e adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos - că e filosofia viitorului”. Cam în acest asentiment eram și eu. Credeam că nevoia de duhovnicesc a omului poate fi substituită de avântul spre tehnică. Neînțele­gând atunci mai profund adevăratele intenții ale unor mișcări progresiste din societate, tindeam să le îndrep­tățesc cel puțin la nivel ideatic. Astăzi se încearcă o substituire a lui Dumnezeu cu tehnologia, care tinde să devină un cult. De peste doi ani chiar activez în domeniul inteligenței artificiale și pot spune câte ceva și despre cum se vede din perspectiva mea. Credeți sau nu, noul titlu al funcției celor care promovează puternic beneficiile tehnologiei este „technology evangelist” - un evanghelist al tehnologiei. Tot în această notă, pot spune că în lipsa unei delimitări clare a ce e păcat și ce e virtute, tindeam să văd diferența între cele două destul de difuză și relativă. Cu toate acestea, simțeam totuși că există o evidență a existenței lui Dumnezeu. Vedem cum, deși ateismul științific ridică omul la rangul de ființă logică și rațională, stăpân absolut al universului și maestru al propriului destin, îl coboară la nivelul de animal, negând că deține libertatea de a alege. Pe de altă parte, consideră omul responsabil pentru propria soartă. Oare cum poți considera responsabilă o ființă despre care spui că este în mod determinat forțată de elemente din afara ei să facă un anumit lucru? Deși mai de mult nu puteam articula pentru mine însumi toată această logică, simțeam că nu o pot accepta.

Care au fost pașii spre revenirea la Biserică și credința în Iisus Hristos?

Au avut loc o serie de evenimente care, ușor, ușor m-au determinat să îmi schimb optica, cum ar fi un episod din 2019 când am primit vizita unei vechi cunoș­tințe ce trecuse printr-o profundă schimbare. Pe lângă schimbarea evidentă pe care am remarcat-o la el (rasă călugărească, barbă), ce am observat și mai puternic au fost pacea lui interioară acompaniată de o mare bucurie și jovialitate. Toate erau autentice. Atunci m-am întrebat de ce lumea de azi, care aproape că ne-a convins că o să atingem fericirea prin consum(erism), excese, concentrarea pe sinele egoist, prin mândrie și glorificarea științei, nu e la fel de fericită ca acest om? De ce, din contră, cu toate astea la dispoziție, pare să intre în depresie și în moleșeală existen­țială? Nu am găsit răspuns chiar atunci, dar îl intuiam. Gândul îmi rămăsese la impresia lăsată de vizitatorul nostru, la faptul că pacea lui nu era un produs al tehnicii umane, ci al Harului lui Dumnezeu. Am să îmi deschid inima spre modul de viață propus de Ortodoxie. Pas cu pas, începeam să redescopăr și să acord din nou mai multă atenție Bisericii și experienței ei de două mii de ani. În cele din urmă am ajuns atât la conștiința, cât și la simțirea că Ortodoxia e departe de a fi o religie sau un simplu stabiliment uman. Este terapia corectă de vindecare a sufletului și relația corectă cu Dumnezeu. Ortodoxia păstrează duhul de unitate între oameni. Lucrul acesta se mai observă și la noi în țară, dar în special în diaspora românească. Mă impresionează de fiecare dată când văd că o comunitate de români se strânge cu toate greutățile sale în jurul Bisericii. Constatăm cu ușurință că nici politicile de protecție socială, nici liberalismul vestic nu pot odihni sufletul conaționalilor noștri - ci doar credința cea corectă în Dumne­zeu, pe care mulți slujitori dedicați o propovăduiesc. În contextul în care individualismul lumii de azi duce la dezbinare și separare, cred că doar Biserica Ortodoxă poate aduce suflul unității și întrajutorării din Biserica creștină primară.

Cum s-a schimbat viața ta odată cu revenirea la Biserică?

Astăzi cred în purtarea de grijă a lui Dumnezeu care s-a manifestat mereu asupra mea, iar aceasta este una dintre schimbările fundamentale. Totodată, încerc să mă las mai mult în voia lui Dumnezeu, să nu mă încrâncenez dacă ceva nu iese bine. De multe ori, chiar dacă ne imaginăm că luăm decizii pe termen lung, judecata noastră este tot limitată, întrucât percepem doar o mică parte din împrejurările în care ne aflăm. Pe când Dumnezeu este singurul care gândește în perspectiva veș­niciei noastre. Această cugetare încerc să o cultiv cât mai mult în prezent, fapt ce-mi aduce liniștea sufletească. Am înțeles că știința explică CUM merge universul, iar credința în Dumnezeu dă răspuns la întrebarea „DE CE merge universul?”. Cred în știință unde își are un merit. Consider că e bine să ne exersăm discernământul și să nu cădem în extreme. Prin Ortodoxie pot cultiva relația corectă cu ceilalți și cu Dumnezeu, fără să creez un nou dumnezeu din știință. Văd acum mai clar că sunt două tipuri de știință: cea umană - imperfectă și știința lui Dumnezeu: desăvârșită și ne­schimbătoare.

Fiind pasionat de pictură, obișnuiai să desenezi tablouri, însă odată cu redescoperirea credinței, ți-ai descoperit și talentul pentru iconografie. Când te-ai apucat să pictezi icoane și care a fost motivația ta?

Pictura este una dintre pasiunile mele, deși nu am studii în domeniu, am fost autodidact, de mic citeam despre istoria artei, eram fascinat de artiștii din diferite epoci. Am pictat și desenat cam în multe medii: grafit, pastel, tempera, acuarelă, ulei. Îmi doream mereu să experimentez noutatea. Cu toate acestea, încă negrăită o întrebare îmi persista în minte: „De ce, oare, artiștii unei epoci și-au creat arta ca reacție față de posteritate?”. Nu e o noutate că atât în artele vizuale, cât și în literatură, un curent apare în detrimentul sau ca o reformă a celui de dinaintea lui. Începând să studiez câte ceva despre iconografie, am descoperit că în această artă nu a fost cazul de schimbări radicale, fiind mijloc de mărturisire a credinței. Acum sunt motivat să îmbunătățesc modul în care pictez, atât prin studierea unor icoane vechi, cât și prin pictura efectivă, iar bucuria de a oferi icoane pictate de mine este cea care mă motivează, știind că vor fi spre folosul sufletesc al celor care se roagă la ele.

Astfel, ca o concluzie, pot spune că noi, mai mult ca oricând, trebuie să iubim oamenii și să folosim lucrurile. Impulsul vremurilor de azi e să facem invers. Mediul în care trăim ne încurajează azi să căutăm fericirea în greutatea și grosolănia materiei și nu în caracterul ușor și aerisit al Cerului. Ca o paranteză, în limba greacă, „pneumatikos” (πνευματικός) înseamnă „spiritual” sau „duhovnicesc”, însă în același timp are sensul de „ușor ca aerul”. Vedem cum în etimologia acestui cuvânt se reflectă starea sufletului nostru: lipindu-ne cu inima de materie, sufletul devine greu și învârtoșat, pe când drumul către cele du­hovnicești îl face să plutească lin.