Preot și medic primar de familie, Cezar-Antonio Dumitrașcu este un interlocutor discret, dar cum nu se poate mai potrivit ca să discuți despre sănătate și spiritualitate, despre familie sau despre tânăra generație. De peste două decenii își împarte timpul și priceperea, cu dăruire și iubire de oameni, între cabinetul medical din apropierea Pieței Iancului și Biserica „Sfinţii Împărați Constantin și Elena”-Tudor Vladimirescu 1 din sectorul 5 al Capitalei.
Părinte medic, sunteţi activ în ambele slujiri, şi la Sfântul Altar, şi la cabinetul medical, unde pacienţii vin să vă ceară sfatul. Sunteţi un doctor al sufletelor şi al trupurilor. Dar, ce a fost mai întâi, teologia sau medicina?
Şi una, şi alta. Provin dintr-o familie de preoţi, şi tata, şi unchiul, şi naşul meu sunt preoţi. M-am născut în 1971 şi perioada mea de formare a fost aceea de după 1980. Era în perioada comunistă, dar adolescenţa este vârsta la care începem să ne formăm personalitatea. Atunci ne formăm felul de a fi, de a simţi, de a înţelege lucrurile. Chiar în acea perioadă atee, cel puţin la nivel teoretic, aveam acces la credinţă, prin preoţii din familie, şi asta a contat foarte mult. Pe de altă parte, am urmat un liceu de chimie- biologie, unde se făcea multă matematică, chimie, biologie. Trei sferturi dintre absolvenţi dădeau admitere la Medicină. Am avut, aşadar, două chemări, una pe umărul stâng, cealaltă pe umărul drept.
Aţi studiat simultan teologia şi medicina?
Da, am avut bucuria şi „nebunia”, în acelaşi timp, pentru că a fost greu. Am terminat Teologia în 1994 şi Medicina în 1997. În ambele discipline am continuitate, de atunci şi până acum, peste douăzeci de ani de muncă în fiecare domeniu.
În mod curent, când vorbesc despre sănătate, oamenii au ca ideal un organism biologic funcţional, încadrat în parametri biomedicali recunoscuţi la nivel mondial. Dar cum priveşte un preot-medic către relaţia dinamică dintre sănătatea sufletească şi cea trupească?
Echilibrul! E cumplit de simplu! Dacă considerăm doar una prioritară, în detrimentul celeilalte, se strică echilibrul şi le pierzi pe amândouă. Persoana care se împacă bine cu sine şi care nu cere prea mult de la sine e în echilibru. Cel care se îngrijeşte exclusiv de fizicul său, arată bine, merge la sală, face sport, ţine diete, dar ajunge să facă depresie, e la o extremă. Cealaltă extremă este a ultrareligioşilor formalişti. Aceştia sunt pacienţi dificili. Pacientul ideal, ca şi enoriaşul ideal, este cel care are un echilibru între viaţa spirituală şi cea trupească.
Deci sfatul medicului şi sfatul preotului este să evităm extremele şi să păstrăm un echilibru între sănătatea sufletească şi cea trupească. Oamenii credincioşi sunt, în medie, mai sănătoşi decât cei necredincioşi?
Da, de cele mai multe ori da. Pe termen lung, e un pariu câştigat. Dacă faci un sport, pe o anumită perioadă de timp, poţi fi foarte sănătos. Însă viaţa ne spune că dacă nu avem şi un resort lăuntric, care să ne alimenteze, să ne încarce, să ne motiveze, sănătatea trupului ajunge la o limită, la un plafon, şi apoi intră pe o pantă descendentă. La un moment dat, corpul nu ne mai ajută să avem acea stare de sănătate fizică. Şi atunci, acest avantaj pe care îl are un sportiv de performanţă, un atlet, cel care pune în exces accentul pe condiţia lui fizică, se pierde. Vine din urmă cel care este motivat, care crede, cel care are un echilibru lăuntric izvorât din credinţă. Să ne gândim şi la omul bolnav, care înţelege altfel suferinţa.
Dacă facem o paralelă între cabinetul medical şi comunitatea parohială, ce asemănări şi ce deosebiri vedeţi între activitatea medicului de familie şi activitatea preotului de la parohie?
Sunt multe de spus aici. În principiu, comunitatea parohială şi comunitatea pacienţilor unui medic de familie ar trebui să fie cam la fel. În România, media pacienţilor arondaţi la o circă de medic de familie este de 1.600, iar în Bucureşti de 1.500. Arondarea nu se face după criterii geografice, ca la parohie, ci după criterii de afecţiune şi încredere. Se mai poate întâmpla să existe şi zone gri, pentru că oamenii nu mai sunt obligaţi să fie arondaţi. Pot fi, aşadar, şi nepracticanţi din punct de vedere medical.
Specialitatea medicină de familie este cea mai apropiată de preoţie. Medicul de familie este un generalist, un medic care priveşte pacientul integral, face sinteză, trebuie să-l cunoască de la naştere până la moarte. Preotul are o responsabilitate asemănătoare, nu se poate sustrage de la nici o latură a vieţii oamenilor: probleme de sănătate, viaţa de familie, conflicte, împăcări, lipsuri materiale. Nu este domeniu despre care ar putea spune: asta nu ține de mine, nu-mi pasă! Mai ales acolo unde nu există alternativă, e preotul şi doar atât. Trebuie să reuşeşti să faci de toate, să te adaptezi la nevoia celui care vine la tine.
Punctul principal este relaţia preot-enoriaş, medic-pacient, bazată pe încredere şi respect reciproc. Este firul roşu, care conduce tot. Medicul empatizează cu pacientul, îl simte, îl cunoaşte. Pe mulţi dintre enoriaşi, preotul îi ştie de mici, de la botez. La fel, medicul de familie îi ia în evidenţă pe nou-născuţi, din primele zile de viaţă. Când intră la mine în cabinet un pacient, acela îmi este un cunoscut. L-am văzut de nenumărate ori înainte. De puţine ori, de câteva ori pe lună, mă întâlnesc cu un pacient nou. Sunt pacienţi de prim contact care şi-au schimbat domiciliul sau sunt nou-născuţi. În spitale, regula e alta: 9 din 10 pacienţi sunt noi. Acolo relaţia e tehnică, profesională. Eu am privilegiul să mă cunosc cu pacienţii.
...şi să stabiliţi o paternitate medicală, asemănătoare cu paternitatea spirituală.
Da, şi la biserică sunt oameni care vin de o viaţă, o majoritate de enoriaşi statornici. Ne cunoaştem, ne simpatizăm, am avut contre şi certuri, ne ştim punctele vulnerabile şi încercăm să le evităm. Dar ne ştim şi atuurile. Este o relaţie care ne responsabilizează, omul respectiv ne acordă un credit. Pentru că l-ai ajutat acum 10 ani, acum 5 ani sau chiar ieri, el vine la tine cu încredere. Îţi acordă credit şi relaţia merge. Acestea sunt punctele tari în relaţia preot-enoriaş din comunitate. Avem o relaţie stabilă, care se consolidează în timp. Aşa e şi relaţia medic de familie-pacient, foarte asemănătoare. Nicăieri nu mai există aşa ceva. De regulă, în celelalte specialităţi medicale pacientul vine cu o boală şi în mult mai mică măsură are posibilitatea să stabilească o relaţie personală cu medicul. Doar unii bolnavi cronici, care merg periodic la control, intră într-o relaţie de empatie cu medicul care îi tratează, dar acestea sunt excepţii. Medicul de familie este mult mai apropiat de preot.
Cum rezistaţi la presiunea pe care sfaturile din reţeaua Internet o exercită asupra pacienţilor?
Mă ajută relaţia personală: „Crezi că dacă ai citit azi-noapte pe net 40 de pagini despre nu ştiu ce afecţiune, ştii mai multă medicină decât mine?” Diferenţa vine din experienţă, algoritmul prin care stabileşti un diagnostic, capacitatea de a discerne între informaţia adevărată şi fake news. Se întâmplă mai ales cu generaţia tânără să vină şi să mă testeze, ori să confirm un diagnostic, să le dau reţetă. Se poate să aibă dreptate, le confirm, îi încurajez: e bine aşa, înseamnă că ai discernământ. Dar sunt puţine informaţii corecte pe net, puţini sunt cei care au discernământ să le folosească. În timp, generaţiile se schimbă. Ca să fac o glumă: un medic şi-a pus lângă programul lui de la cabinet un afiş: Dacă v-aţi pus diagnosticul de pe Google, nu veniţi să-mi cereţi mie o a doua opinie. Întrebaţi la Yahoo!
Mi se pare că se aseamănă cu problemele pe care le au duhovnicii cu penitenţii tineri, care, înainte de a veni la spovedanie, citesc îndrumare şi diferite colecţii de canoane. Vin la spovedanie şi consideră că ştiu ce epitimie vor primi.
Aici, ca duhovnic, întrebarea pe care mi-o pun este dacă penitentul respectiv este în stare să suporte canonul, dacă îl ajută. Ca şi tratamentul dat unui bolnav: e prea greu, i-am dat o schemă de tratament prea laborioasă, încurcă pastilele? La sfârşit, când tragem linie, nu cumva i-am făcut mai mult rău decât bine? Nu cumva trebuia să-i dau o penitenţă mai simplă, dar pe care să o suporte şi să vină şi a doua oară? Pentru că și tratamentul este o penitenţă. Starea de boală este o povară, iar tratamentul este penitenţă.
În relaţia medic-pacient şi în relaţia preot-enoriaş ce contează mai mult, să vină pacienţii la cabinet, enoriaşii la biserică, sau să meargă medicul şi preotul la casele lor?
Vechimea relaţiei, profunzimea, consistenţa şi cultivarea ei. Mai ales evenimentele grele din trecut, peste care am trecut împreună. A avut o problemă, ne-am întâlnit şi am rezolvat problema, ca medic sau ca preot. După aceea, e foarte uşor de stabilit contactul a doua oară, indiferent din ce direcţie. Am în telefon peste 2.600 de numere, sunt persoane active cu care interacţionez. La început îmi era mai uşor să reţin omul după problemele pe care le are, înainte de a şti cum îl cheamă, cu ce se ocupă, unde locuieşte. Încet- încet le-am învăţat şi numele şi adresele şi toate celelalte.
În predicile pe care le rostiţi la sfintele slujbe sau în convorbirile duhovniceşti abordaţi teme de educaţie pentru sănătate? Iar odată cu sfaturile medicale de specialitate, oferiţi pacienţilor şi „reţete duhovniceşti”?
Da, e un defect profesional, dar poate nu chiar un defect. Mă ia gura pe dinainte şi apoi realizez că sunt în veşminte, nu în halat, şi mă opresc. De partea cealaltă, la fel, devin moralizator. Spun uneori: nu tratament îţi trebuie ţie, ci voinţă ca să te laşi de fumat şi de băut…
Ca medic, ce recomandaţi colegilor preoţi din parohii să facă în activitatea lor spirituală şi pastorală pentru alinarea suferinţelor şi pentru a contribui la îngrijirea sănătăţii enoriaşilor?
Înainte de orice, să fie un exemplu prin propria persoană: preoţi sănătoşi, cu feţe luminoase, îngrijiţi, frumoşi. Preotul este oglinda parohiei, păstorul turmei duhovniceşti. Înainte de a-i învăţa pe ceilalţi, trebuie să se ocupe de sine, să fie un model, un exemplu. La fel e şi la medici. Dacă suntem foarte buni din punct de vedere profesional, să fim la fel şi în familie, să ne păstrăm echilibrul şi să avem grijă de noi.
