Eficienţa Statutului din 1949 sub presiunea istoriei

În urmă cu 61 de ani, în data de 23 februarie 1949, a fost emis decretul prin care Prezidiul Marii Adunări Naţionale a aprobat Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române. Din 1949 şi până în 2008, când a fost aprobat un nou statut, viaţa bisericească ortodoxă din România s-a ghidat din punctul de vedere legislativ după prevederile acestui statut atribuit Patriarhului Justinian. Despre rolul statutului în conturarea personalităţii juridice a Bisericii Ortodoxe Române, dar şi în evoluţia vieţii religioase ortodoxe în secolele al XX-lea şi al XXI-lea, ne vorbeşte pr. dr. Alexandru I. Stan, specialist în drept bisericesc şi profesor onorar la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Părinte profesor, din ce moment al istoriei putem vorbi de existenţa şi funcţionarea unui statut pe teritoriul ţării noastre?

Statutul, la noi în ţară, a existat de multă vreme. De exemplu, au existat un statut al Ţării Făgăraşului şi multe altele asemănătoare, însă statutele acestea erau un fel de legi naţionale pe un teritoriu restrâs, atât cât cădea sub incidenţa puterii de stat a unui prinţ, domn sau rege. De asemenea, s-a vorbit despre Jus Valahicum sau Dreptul Valah, tot o formă de statut. De o importanţă deosebită în acest sens sunt Statutele săseşti din Ardeal, alcătuite în jurul anului 1580 şi promulgate de regele Poloniei Ştefan Bathory în anul 1583, acceptate în cele din urmă şi de românii din Transilvania. Înainte cu doi ani de statutele săseşti, s-a alcătuit în Moldova Pravila ritorului Lucaci, scrisă la Putna, din porunca episcopului Eftimie. Această pravilă poate fi considerată un fel de statut deoarece episcopul dorea să aibă o pravilă bună şi să o aplice ca pe o „lege bisericească şi a pământului“. Acesta ar fi un prim statut alcătuit de un român. Statele româneşti au avut legislaţie de timpuriu: cea romană şi apoi cea bizantină, pe care le-au adoptat într-o oarecare măsură şi la care s-au adăugat sfintele canoane. Ba chiar s-a permis la un moment dat ca sfintele canoane să primeze în raport cu legile de stat.

Propriu-zis, care a fost primul statut bisericesc?

În Biserica noastră, statute propriu-zise am avut începând din secolul al XIX-lea. Primul dintre acestea este Statutul organic al mitropolitului Andrei Şaguna, alcătuit la 1868 şi aprobat în 1869 de conducerea supremă a Imperiului austro-ungar. După aprobare, Statutul a devenit legea fundamentală a Mitropoliei române ortodoxe din Transilvania, înfiinţată prin eforturile lui Andrei Şaguna, cu ajutorul unui unchi al său de la Viena şi cu sprijinul financiar al unui grup de răşinăreni care i-au dat lui Andrei 40.000 de galbeni ca să se descurce la Curtea din Viena. Statutul lui Şaguna este alcătuit şi ca o lege naţională, precum erau Statutele săseşti din Ardeal. Statutul lui Şaguna, aşadar, era foarte bine închegat şi a constituit un model pentru Patriarhia Română, în momentul în care a fost înfiinţată şi s-a văzut nevoită să treacă la alcătuirea Statutului de la Cernica din 1925.

Autonomie în Transilvania

Cum s-a făcut tranziţia de la Statutul şagunian la Statutul din 1925?

De la 1918 şi până la 1925, deci de la Marea Unire până la Patriarhie, Biserica din Transilvania a luptat mult ca şi Regatul României să-şi păstreze autonomia. Trebuie specificat faptul că Biserica din Transilvania, după aprobarea Statutului şagunian, s-a constituit ca Biserică autonomă, independentă de Mitropolia de Carlovitz, de Mitropolia din Bucovina, de Bisericile din Moldova şi Ţara Românească sau de Patriarhia Ecumenică, iar înţelegerea acestui fapt era condiţionată de înţelegerea primului articol din Statutul lui Şaguna, articol care statuează că Biserica Ortodoxă română din Transilvania este autonomă. Chiar dacă Bisericile din Bucovina şi Basarabia s-au alipit la ţara-mamă, Biserica Română din Transilvania dorea să rămână în continuare independentă, autonomă. Această precauţie din partea Bisericii din Ardeal a durat aproape şapte ani.

Aţi pronunţat cuvântul „precauţie“. Care erau temerile?

Temerea cea mai mare a ardelenilor era că Unirea nu se va ţine şi că se va ajunge din nou sub dominaţie străină. Deci nu se poate vorbi de o dorinţă de independenţă generată de egoism din partea mitropolitului ardelean, ci s-a recurs la aşa-zisa „rezistenţă“, din motive strict de conservare a libertăţii religioase. De altfel, având în vedere momentele nefericite provocate românilor din Ardeal de militanţii Reformei şi ai Uniaţiei, aceste temeri erau fireşti şi bine întemeiate. Aşadar, Biserica Română din Transilvania a fost de acord să se unească prin statut cu Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei şi Bucovinei, doar cu condiţia ca acestea să adopte Statutul şagunian. Statutul Bisericii Ortodoxe Române, devenită Patriarhie în 1925, este, în cea mai mare parte, Statutul şagunian adaptat pentru Biserica mare, reîntregită.

Dacă Statutul şagunian, recapitulat şi îmbunătăţit în cel din 1925, era considerat satisfăcător, totuşi, care au fost raţiunile ce l-au determinat pe Patriarhul Justinian în 1948 să recurgă la demersuri pentru redactarea unui nou statut?

Un prim motiv ar fi războiul din anii 1940-1945. El a provocat Bisericii Ortodoxe Române mari pierderi, teritorial şi jurisdicţional. A dispărut Mitropolia Bucovinei, ca şi Mitropolia Basarabiei, care cândva au salutat Unirea. După război au rămas doar mitropoliile din Ardeal, Moldova şi Ţara Românească. În al doilea rând, Constituţia de la 1938, carlistă, a căzut, deoarece a venit dictatura antonesciană, a venit războiul, a venit tulburarea de după război. Partidele de după război ar fi dorit Constituţia din 1923, pentru că ea garanta mai bine dreptatea şi egalitatea în ţară, dar acum realităţile sociale erau cu totul altele, iar Constituţia nu mai era de actualitate. Nu mai exista efectiv acelaşi stat. Noi, de obicei, când vorbim despre un stat, îl percepem ca fiind acelaşi de la început până în prezent, numai că, în realitate, pe acelaşi teritoriu aparţinând unuia şi aceluiaşi popor, dispar şi se succed permanent alte guvernări, alte state. În anul 1938, statul nu mai era acelaşi. A venit Nicodim Munteanu ca patriarh şi a păstorit până în 1948. După plecarea lui Mihai I, statul regalist a devenit republică la 30 decembrie 1947. Deci iată şi un al treilea motiv, dat de schimbarea regimului politic. Din această cauză, efectul Statutului din 1925, jurisdic-ţional, nu a mai putut fi de actualitate, nu a mai putut fi viabil. Statutul din 1925 nu mai putea fi în vigoare din cauza transformărilor care au apărut sub Ferdinand, Carol al II-lea, Ion Antonescu şi Mihai I. Această chestiune, alături de faptul promulgării unei noi Constituţii în 1948, indica necesitatea de ordin extern, dar şi intern, a redactării unui nou statut. Însă Constituţia reformulată în 1948 doar a pretins că revine la cea din 1923. Forma exista, dar fondul nu mai era.

Ce spunea Constituţia din 1948 referitor la cultele din ţara noastră?

Constituţia din 1948 prevedea că, în noul stat, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii în condiţiile legii. Această expresie de drept a dat posibilitatea în 1948 cultelor protestante şi neoprotestante mai vechi să-şi refacă statutul aducând la zi situaţia juridică şi canonică, materială şi chiar jurisdicţională. Deci nu numai Biserica Ortodoxă Română a fost solicitată să aibă un statut nou, ci şi celelalte Biserici. Toate cultele şi-au întocmit statute şi au reuşit să funcţioneze, însă, din punctul de vedere legislativ, patriarhul Justinian Marina i-a întrecut pe toţi. Biserica Ortodoxă Română nemaiputând face uz de statutul din 1925, care legifera pentru Biserica mare, întregită, dar care acum nu mai era aceeaşi, era necesar ca noul statut să se acomodeze vremurilor şi situaţiei de fapt.

Statutul din 1949 şi Patriarhul Justinian

Patriarhul Justinian a avut un aport important la noul statut?

Da. Primind numele monahal Justinian, de la patriarhul Miron Cristea, şi ajungând mai apoi patriarh, a socotit că dacă îl cheamă Justinian (n.r. numele Justinian l-a purtat împăratul Imperiului Bizantin în sec. al VI-lea, fiind considerat reformatorul juridic prin excelenţă), trebuia să se apuce de o lucrare de revigorare şi optimizare a legislaţiei bisericeşti. Dându-şi seama de gravitatea situaţiei, primul gând a fost să preia Statutul din 1925 şi să-l adapteze la situaţia nouă, din Republica Populară Română, deoarece în Constituţia din 1948 a dispărut numele România. Noul statut a fost redactat în toamna târzie a anului 1948, însă se presupune că s-a lucrat la el încă de la întronizarea patriarhului Justinian, la 6 iunie 1948. Trebuie menţionat neapărat şi faptul că Statutul din 1949 nu este opera exclusivă a lui Justinian, ci a fost realizat cu tot concursul celor mai buni jurişti ai BOR din acel timp: pr. prof. univ. Liviu Stan, diac. cons. Gheorghe Soare, prof. univ. Iorgu D. Ivan, toţi doctori în drept, toţi buni cunoscători de greacă, latină şi slavonă, buni cunoscători ai monumentelor bizantine de drept. Aceştia au lucrat intens la alcătuirea noului statut. Nu ştim prea mult în ce condiţii, dar cert este că patriarhul Justinian îi chema la el tot timpul şi discuta cu ei un aspect sau altul deoarece de data aceasta statutul nu mai avea dreptul să greşească nimic, dar avea obligaţia să ia în seamă tot ce se întâmplase. O primă formă de statut a fost înaintată în octombrie 1948 la Ministerul Cultelor şi a fost returnată spre modificare şi completare. O a doua formă a statutului a fost din nou înaintată ministerului, care, de data aceasta, l-a trimis la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. La 23 februarie 1949, a fost promulgat.

Din cauza presiunii politice Biserica era nevoită să suspende preoţii

Spuneţi că noul statut nu mai avea voie să omită nici un aspect ce ar putea periclita bunul mers al Bisericii, în cele din urmă s-a atins acest obiectiv?

Statutul din 1949 a beneficiat de foarte multe lucruri bune, dar are şi o insuficienţă, care se datorează nu Bisericii, ci politicii Statului. În partea de început, acest statut nu mai avea în vedere şi pe românii ortodocşi de peste hotare. Prin Constituţie, Biserica Ortodoxă Română era considerată coextensivă cu limitele teritoriale ale Republicii Populare Române. Regimul de atunci nu a dat voie să se mai extindă sau să mai întreţină legături cu românii ortodocşi din diaspora. Între timp, a căzut Biserica de la Paris, au căzut celelalte Biserici, s-au rupt legăturile cu Biserica din America. Biserica Ortodoxă Română a devenit captivă între graniţele statului. Nu s-a mai permis să se vorbească despre Biserica Română din Bucovina sau de cea din Basarabia şi nici de diaspora ortodoxă românească. Această lipsă a Statutului din 1949 a făcut ca BOR să aibă mari greutăţi în a se descurca sub C.I. Parhon, sub Gheorghiu Dej şi sub Nicolae Ceauşescu.

Sub presiunea puterii politice, în regulamentele aferente statutului s-a mai strecurat un incovenient: sentinţele date de stat trebuiau preluate de Biserică şi aplicate conform hotărârii instanţei de stat. Aceasta a fost una dintre marile lacune ale regulamentului de procedură, deoarece mulţi preoţi erau condamnaţi pe nedrept şi, în astfel de cazuri, şi Biserica era nevoită să accepte sentinţele date de instanţele civile şi să-i suspende pe preoţi de la slujirea sacerdotală din raţiuni politice. Statutul BOR din 1949 nu lăsa nici un fel de portiţă prin care să acorde minimum de imunitate clerului, ca în Biserica Greciei, de pildă.

Numiţi, vă rog, una din tre reglementările cele mai valoroase ale Statului din 1949.

O reglementare de valoare a fost hotărârea de omogenizare a vieţii bisericeşti prin- tr-o mai directă angajare a episcopilor alături de patriarh. În acest sens, s-a încercat întărirea canonului 11 de la Sinodul VII Ecumenic. Este vorba de dreptul de devoluţiune al patriarhului, potrivit căruia un ierarh de grad administrativ superior putea să impună unui ierarh de grad administrativ inferior un iconom. Mitropolitul, de exemplu, avea dreptul să impună unui episcop sufragan să aibă consilier economic, ca să nu se mai ocupe personal de administrarea averii bi-sericeşti. Aceasta a fost una dintre cele mai importante reglementări aduse de noul statut, deoarece astfel nu mai cădea asupra vreunui episcop vina reală sau inventată că a delapidat. Dintr-odată, întreaga atenţie a episcopului se focaliza mai mult pe lucrarea pastoral-misionară. Patriarhul Justinian dorea ca Biserica să nu greşească şi să elimine astfel prilejul de a i se mai aduce acuzaţii nefondate. În acest sens, el a întărit acest principiu de devoluţiune pe bază canonică şi statutară şi chiar l-a pus pe pr. prof. Liviu Stan să-l îndrume pe docto-randul său eminent, pr. Constantin Pârvu, actual consilier patriarhal, în redactarea unei lucrări de doctorat pe acestă temă. Patriarhul Justinian a făcut din Statutul din 1949 baza legislaţiei bisericeşti din ţara noastră. A adoptat şi 10 regulamente de aplicare a Statutului, între care cel mai important este Regulamentul de procedură a instanţelor disciplinare şi de judecată al BOR, esenţial pentru existenţa şi funcţionarea consistoriilor şi pentru aplicarea cât mai precisă a legislaţiei bisericeşti.

Aţi amintit de părintele profesor Liviu Stan. Tot el, printr-o analogie interesantă, spunea despre Statutul BOR din 1949 că reprezintă „o hartă reală în relief juridic a vieţii sociale a Bisericii dar şi o hartă virtuală a chipului viitor al Bisericii“. Făcând un bilanţ al evoluţiei vieţii bisericeşti de la momentul 1949 până în anul 2008, când a fost înlocuit cu noul statut, credeţi că şi-a atins obiectivele?

În mare parte, da, pentru că exista şi o lege a cultelor pe care se întemeia statutul. Statutul din 1949 a fost totuşi mană cerească pentru BOR, pentru patriarhul Justinian dar şi pentru următorii patriarhi. Pe baza statutului, BOR s-a putut organiza în cadrele pe care i le-a dat Dumnezeu de la 1948 încoace. Pe baza aceluiaşi statut s-a putut formula şi aplica regulamentul pentru alegerea şi funcţionarea organelor deliberative şi executive din BOR. De asemenea, a permis dezvoltarea învăţământului teologic în pofida faptului că Ministerul Învăţământului a alungat pur şi simplu şcoala bisericească. Atunci, patriarhul Justinian, făcând uz de prevederile statutului, a ridicat şcolile teologice din ce a putut. Între Biserică şi stat s-a întreţinut o legătură relativ bună, dar între Biserică şi învăţământul de stat s-a produs o ruptură.

Statutul din 1949 şi legiuirile împreună cu regulamentele aferente au reuşit să jaloneze cu precizie în faţa statului activitatea bisericească, activitate ce era controlată şi supravegheată prin Ministerul Cultelor, apoi prin Departamentul Cultelor şi mai ales prin împuterniciţii acestuia care nu ne-au fost deloc favorabili, ci, din contra, lucrau împotriva Bisericii la nivel de judeţe. Fără reglementările referitoare la monahismul românesc, fabrica de lumânări şi mai ales la Tipografia Institului Biblic, viaţa bisericească românească ar fi cunoscut multe schimbări defavorabile. Un alt beneficiu adus Bisericii prin Statutul din 1949 l-a constituit impunerea ca perso-nalităţi juridice a unor instituţii din cadrul Bisericii, ca: patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, protopopiatul, parohiile şi mănăstirile.

Din acest motiv, patriarhul Justinian a fost considerat, înainte de a fi un om practic, un excelent vizionar. Prin faptul că a fost preot de mir până la vârsta de 40 de ani, a înţeles viaţa de parohie şi viaţa de familie într-un mod deosebit, fapt care se reflectă în reglementările aduse în statut acestor sectoare. Nu a plecat cu reaşezarea de sus în jos în Biserică, ci a mers cu ea de jos în sus. A cunoscut în profunzime toate necesităţile vieţii în societate şi a făcut eforturi considerabile în ameliorarea lor, privind lucrurile nu strict ascetic. În acest sens, a introdus ca practică în Biserică „apostolatul social“ care a avut multe dimensiuni şi care s-a făcut transparent mai ales după seceta de la 1946. Atunci, ca arhiereu, Justinian a angajat Biserica în lucrarea de îndreptare a situaţiei orfanilor, a văduvelor şi a celor afectaţi de efectele nefaste ale războiului. Nu a fost perfect nici el, dar a încercat o optimizare a legislaţiei prin Statutul din 1949, care a fost un pas în dezvoltarea regulamentelor ulterioare după care s-a ghidat viaţa bisericească timp de şase decenii, esenţiale pentru conturarea personalităţii juridice a Bisericii.

Ce este Statutul?

Astăzi, majoritatea ţărilor europene au o Constituţie. Ea este legea fundamentală a unui stat. Statutul este doar un derivat al Constituţiei. Atunci când există o Constituţie valabilă pentru toată ţara, instituţiile statului se pot conduce după statutele lor derivate din Constituţie. Nu putem să avem statute dacă nu avem o Constituţie, iar dacă se schimbă Constituţia, automat se schimbă şi statutele, deoarece se modifică articolul din lege care se referă la un sector sau altul din viaţa publică. Statutul dă posibilitatea unei secţiuni din populaţie să se adune şi să se organizeze drept persoană juridică. Biserica, fiind la rândul ei o instituţie - divino-umană -, are Statutul ei şi, ca atare, are şi personalitate juridică. Persoana juridică trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: să aibă un statut, organe de conducere alese şi un domiciliu.

În sens mai larg, statutul reprezintă Constituţia Bisericii, însă diferă mult de Constituţia de stat, deoarece Statutul bisericesc este pătruns de canoanele bisericeşti. Aşadar, legea de stat reglementează viaţa publică, pe când legea bisericească sau canonul, ce stă la baza Statutului Bisericii, reglementează viaţa religioasă creştină ortodoxă.