„Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului“

Poet nepereche, prozator, eseist, gazetar, economist, cronicar. Iată doar câteva dintre atributele care ar putea caracteriza monumentala personalitate a lui Mihai Eminescu. De numele lui se leagă primul dicţionar de economie politică din ţară, ba chiar şi ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Despre dragostea sa pentru Biserică, despre preocupările sale gazetăreşti, uneori cu reverberaţii religioase, sau despre latura sa pragmatică ne-a vorbit prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ (Craiova) - Academia Română şi pasionat de opera eminesciană.

Domnule academician, cum aţi putea descrie implicarea lui Eminescu în viaţa Bisericii din perioada în care trăit?

Am fost plăcut surprins să constat că Eminescu dorea o catedrală a mântuirii neamului. Aceşti termeni îi foloseşte Eminescu încă din 1881, atunci când la Bucureşti era o dezbatere între cercurile austro-ungare şi maghiare pentru reînfiinţarea unei mitropolii catolice la Bucureşti, având în vedere religia regelui nostru, religia catolică. Ei bine, primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii nedrepte a fost Mihai Eminescu. El a fost acela care s-a contrapus acestui demers, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe zi prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca într-o ţară ortodoxă să se creeze o catedrală catolică. Asta a atras după sine arestarea şi „îmbolnăvirea“ lui din 1883. El a demonstrat atunci că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii, contele Peoli, era de fapt spion, iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu a spus că regele Carol I trebuia să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Ei bine, spre onoarea sa, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acestei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului. Această idee era mai veche, fiind exprimată în ziarul „Timpul“, însă nu cu aceşti termeni. Se pare că el, aflându-se în redacţia ziarului, a văzut dorobanţii care se întorceau de pe câmpul de luptă din Bulgaria, unde s-a purtat Războiul de Neatârnare, unii fără un picior, alţii zdrenţuiţi, şi atunci a afirmat că pentru aceşti nenorociţi, dar şi pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, avem datoria, noi toţi, să ridicăm o catedrală a mântuirii neamului, pentru a înlocui aceste jertfe de vieţi omeneşti. Acestea erau scrise într-un articol, dar termenul propriu-zis a apărut abia în 1881.

Lucru interesant este că, la aceste propuneri, Eminescu venea şi cu soluţii practice. Era un pragmatic... ce nu s-a văzut! Ei bine, pentru catedrala mântuirii neamului, Eminescu a spus că fondurile trebuie luate de la Loteria Naţională şi demonstra cu cifre statistice (este ştiut faptul că a fost pentru o scurtă perioadă profesor de statistică la universitate) că se poate lua o sumă oarecare pentru împlinirea acestui vis care, din păcate, nu s-a putut încă concretiza. Măreţul proiect a fost dezvoltat de patriarhul Miron Cristea, de patriarhul Teoctist şi, astăzi, de Preafericitul Patriarh Daniel. Acest text despre catedrala mântuirii neamului l-am găsit cu totul întâmplător.

Alături de ideea aceasta a catedralei mântuirii, Eminescu a mai susţinut că Biserica noastră strămoşească este o Biserică naţională, lucru pe care l-a şi demonstrat. Sunt foarte multe idei în ceea ce priveşte opinia lui despre Biserică şi despre Mântuitorul Hristos, are chiar un articol superb publicat în ziarul „Timpul“ la data de 12 aprilie 1881, în care vorbeşte despre viaţa Mântuitorul şi despre Învierea Sa, amintind totodată că singura modalitate de guvernare care ar putea fi în stare să aducă roade bune este cea creştină.

„Eminescu este creatorul sociologiei pozitivist-europene“

Ce ne puteţi spune despre partea operei sale care este mai puţin accesibilă şi cunoscută cititorului de rând?

Noi l-am perceput în manualele şcolare, şi chiar eu la facultate, ca filolog, doar ca mare poet, oarecum şi prozator, dramaturg, dar ceea ce mi se pare fundamental este publicistica lui, este gazetăria lui, care nu era o simplă gazetărie, cum se face în zilele noastre, ci era o adevărată enciclopedie, în care el aduna cunoştinţe din toate domeniile de activitate: din sociologie, din statistică, din economie, din istorie, din arheologie, religie etc. Marele sociolog Ilie Bădescu demonstrează că Eminesu este creatorul sociologiei pozitivist-europene şi ideile sunt preluate şi în domeniul economiei. Faptul că are foarte multe studii de economie în îndreptăţeşte să fie studiat şi la istoria doctrinelor economice. El nu s-a considerat niciodată poet. Atunci când Titu Maiorescu i-a tipărit, pe când el era în spital, un prim volum de poezie, în decembrie 1883, şi a apărut în ianuarie 1884, Eminescu nu a fost de acord cu acest volum afirmând că acestea nu sunt poezii, sunt versuri şi nu sunt încă bine organizate. Vă daţi seama cât de pretenţios era!

În timpul Războiului de Neatârnare, în 1877, Eminescu nu a scris nici o poezie. Nimeni nu a constatat treaba asta, eu însă am observat şi mi-am pus întrebarea: de ce? Am găsit răspunsul atunci când am cercetat cronica pe care a făcut-o unei piese de teatru care avea ca temă Războiul de Neatârnare, unde îl critică foarte dur pe regizor, în ciuda intenţiilor sale bune, afirmând că nu poţi să te joci cu suferinţa unui neam. Prin urmare, el nu a scris nici o poezie pentru că neamul despre care vorbea în aceea cronică era pe atunci în mare cumpănă, iar ţara nu stătea de poezele. În această perioadă, el pregătea pentru tipar un curs de economie politică. Este şi autorul primului dicţionar de economie politică, iar articolele sale erau atât de dure, încât oamenilor politici le era pur şi simplu frică de el. Mergea de multe ori chiar în parlament şi acolo le spunea parlamentarilor adevărul în faţă. Însuşi Titu Maiorescu, mentorul lui într-un fel, a fost atacat tangenţial de Eminescu, pentru faptul că fusese avocat într-un proces al fraţilor evrei Mihăilescu–Varşavski care concesionaseră Căile ferate române în timpul Războiului de Independenţă în favoarea lor. El mergea pe ideea că avocatul poate să apere şi un criminal. Ei bine, Eminescu a afirmat că avocatul trebuie să aibă mai întâi de toate o moralitate. În felul acesta l-a atins şi pe Titu Maiorescu, dar numai în calitate de avocat.

Eminescu şi presa bisericească

Care a fost dimensiunea religioasă a gazetăriei eminesciene?

Eminescu este, categoric, un promotor al presei bisericeşti, dar nu se limita la viaţa bisericească. Aducea în sprijinul acesteia argumente din toate domeniile de activitate. Era o adevărată enciclopedie în care se îmbinau toate pentru a se ajunge la atingerea sopului respectiv. Atunci când a demonstrat drepturile Mitropoliei Bucovinei asupra pădurilor şi a altor teritorii, el a venit cu argumente şi cu informaţii luate din statistici, din arhivele şi din comentariile străinilor. Era în permanent la zi cu tot ce se publica în Europa, mai ales despre România.

„El a fost cel care a dat definiţia economiei politice“

Care ar fi sintagma prin care l-aţi putea caracteriza cel mai bine, din perspectiva dumneavoastră, pe Mihai Eminescu?

Cred că „Eminescu - salvarea noastră“, pentru că, dacă s-ar studia şi s-ar aplica ideile lui, poate ar fi altă lume. Şi, tot legat de întrebarea aceasta, aş vrea să amintesc despre vizita unui ambasador al Braziliei la Bucureşti, un mare filosof şi om de cultură. A ajuns şi la noi, la Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa. În discursul său a spus: „Vreau să mul- ţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume“. În anii â70, într-adevăr, ritmul de dezvoltare economică a Braziliei a uimit lumea. Ambasadorul a şi justificat afirmaţia sa, afirmând că economiştii lor au cunoscut opera lui Mihai Manoilescu care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu. Brazilienii l-au primit pe Eminescu prin Manoilescu şi iată-l recunoscut oficial de ambasadorul Braziliei, care a fost până acum trei-patru ani la Bucureşti. El a fost cel care a dat definiţia economiei politice.

Cum credeţi că receptează generaţiile de astăzi opera lui Eminescu?

Astăzi lectura clasică este concurată de internet, dar, fără doar şi poate, se va întoarce la forma ei iniţială şi bineînţeles la Eminescu. El se redescoperă în orice epocă. În perioada interbelică, de exemplu, a fost folosit şi de comunişti, şi de legionari, parţial însă, pentru că nu era nici de dreapta, nici de stânga. Chiar dacă este pus de către unii profesori universitari pe aceeaşi linie cu alţi scriitori şi poeţi, după mine obişnuiţi şi chiar mediocri, valoarea lui va creşte în timp. Nici nu are nevoie să fie lăudat sau idolatrizat excesiv, trebuie doar să i se citească opera în întregime, în special publicistica. A fost un consens general încă de la moartea lui. La mormântul lui, un ziarist care i-a făcut mult rău cât a fost în viaţă a dat indicaţia: „Doar poetul să fie studiat“. Ei bine, această indicaţie a durat de la 15 iunie 1889, de la moartea lui, până în 1980, atunci când a apărut primul volum din publicistica eminesciană.