„Eminescu este tot timpul cu mine”

Declarat „Anul Eminescu”, 2025 va aduce în atenția publică și lucruri interesante, poate mai puțin știute, despre poet, dar va și îngroșa, cum deja ne-am obișnuit de o vreme încoace, rândurile acelora care-l aruncă în zona festivismului deșănțat. De aceea, lucrarea semnată de sculptorul Ion Condiescu, care iese cu totul din sfera reprezentărilor șablonarde ale poetului, este una care merită supusă reflecției fiecăruia dintre noi. Aflată în patrimoniul Muzeului de Artă Contemporană din București, este expusă temporar la Iași, la Muzeul „Mihai Eminescu”. Autoexilat la Paris din 1977, Ion Condiescu se numără printre artiștii români care au revoluționat, prin viziune, prin modul de a metaboliza și interpreta simbolurile, arta ternă promovată sub regimul Ceaușescu. La 50 de ani de la prima expunere publică a acestei lucrări, am discutat cu sculptorul Ion Condiescu despre curajul lui de a imagina un Eminescu complet eliberat de clișee.

Sunteți autorul unui „Eminescu” ce valorizează calitatea portretistică a măștii mortuare a poetului. Care e, de fapt, povestea acestei lucrări? De ce ați simțit nevoia să reconstruiți un Eminescu plecând de la masca lui mortuară?

Lucrarea am făcut-o ca tânăr cititor foarte pasionat de poezia lui Eminescu, care mă zguduia pur și simplu, dar în necunoștință de vastitatea operei lui. Abia aici, în exil, i-am citit operele complete.

Eu am dat de masca mortuară în atelierul de turnătorie în ipsos de la Facultatea de Belle Arte din București, unde eram student. Am găsit-o incredibil de vie. După ce mi-am dat diploma, i-am făcut o copie și am plecat cu ea. Am purtat-o cu mine peste tot, o am și acum, în Franța, nu mă părăsește. Mă obseda. Pe vremea aceea, exista o „infecție” realist-socialistă în sculptură. Erau mulți sculptori care primeau numai comenzi oficiale și, în rest, nu aveau o preocupare realmente artistică. Iar lucrările care-l reprezentau pe Eminescu aproape toate erau serbede, vorba lui Caragiale - „apă de trandafiri”, pentru că plecau de la frumusețea chipului poetului și nu ieșeau din ea. Nu simțeai nimic din ce e Eminescu, din cine a fost Eminescu. Nimeni nu scotea aceste lucrări dintr-o adevărată și foarte fierbinte iubire a lui Eminescu și a ceea ce a scris.

Lucrarea mea este omagială, este omagiul absolut.

După ce am făcut o primă expoziție personală, în 1972, care a avut un anumit ecou, am intrat brusc printre tinerii promițători din sculptura românească și l-am „atacat”, în sfârșit, pe Eminescu, care-mi stătea în minte. Trebuia să-l zic, să-l spun, să-l scot, să-l nasc. Într-un sat din Buzău am găsit niște trunchiuri de stejar din care am făcut mai multe lucrări. O vară întreagă am lucrat în noroaie, pe uliță. M-a ajutat un cioplitor țăran să degroșez lemnul. Masca lui Eminescu nu o aveam cu mine, dar ea era atât de mult imprimată în mine, încât i-am degroșat ­direct structura, corpul, din lemn. L-am adus la București și am terminat lucrarea acolo. Apoi, în 1973, am prezentat-o public într-o expoziție pe care am realizat-o împreună cu prietenul meu, Ion Grigorescu (pictor român, n. 1945, n.r.).

Cum ați gândit această lucrare? Pentru oamenii obișnuiți, ca mine, pare un Eminescu pe care lumea din jur îl strânge, pare că trupul lui e închis în acest bloc masiv de lemn.

Suferința lui, destinul lui, existând în mască, trebuia să existe și în sculptura mea, ca un cadru susținător și chiar amplificator al măștii. Ăsta a fost punctul de plecare și l-am realizat prin cioplire directă. Primul lucru care m-a preocupat a fost raportul bustului, care trebuia să fie și un soclu viguros. Am împăcat cunoștințele mele de meserie cu toate canoanele clasicismului în realizarea bustului. Masca a fost un document expresiv și am completat acest document, pe trunchiul de lemn, cu alte documente expresive importante, care sunt mâinile și picioarele. Restul sunt într-un cadru care ține totul și armonizează lucrarea.

În ceea ce privește gestualul, este exact ce spuneți. Adică, evident, se apără. În opoziția lui este și mare, multă resemnare, multă înțelegere și acceptare a suferinței, a sorții. Este, cumva, la sfârșitul parcursului, își așteaptă veșnicia. Eu intenționat l-am făcut ușor îmbrătrânit, adică mult mai aproape de ultimele lui zile, mai aproape de fotografia de la Botoșani, în care era vizibil marcat de vârstă și de boală, și cu splendidele plete care i se ridicau în vânt acum căzute ca niște crengi uscate. Așa că ce vedeți pe cap sunt pletele-glugă.

Aceste lucruri despre Eminescu au dospit în mine, s-au așezat în niște ani și am putut să le scot într-o anumită omogenitate.

Pe undeva, trebuia să reiasă pe lângă suferința sa existențială, a destinului și partea asta care a fost nedreaptă pentru el. Să te trezești din naștere sifilitic nu e ușor. De aceea mă și revoltă speculațiile moderne pe tema asta, care sunt scabroase. Ca să-l poată înțelege pe Eminescu, ar ajunge ca cei care scriu asemenea imbecilități să-l citească pe Caragiale, care a scris foarte clar.

I-am făcut și lui Cezar Ivănescu, cu care am fost prieten, o a doua lucrare „Eminescu”, care o completează pe aceasta. E vorba despre un basorelief mult mai mic, de atârnat pe perete, în care am legat destinul mic-îngemănat al lui Cezar Ivănescu cu cel al lui Eminescu. Cezar a fost foarte persecutat, a fost foarte antiregim. A făcut o rezistență artistică împotriva comunismului. El a rămas într-un registru poetic care este creștin, adevărata poezie visătoare, un poet splendid. Așa că eu i-am dedicat și i-am dăruit această lucrare - aceeași mască mortuară, pusă pe o tabletă de bronz, iar masca am înconjurat-o cu un nimb ca de sfânt, cu coarne de cerb, sugerând faptul că a fost înșelat de ceilalți și a suferit din cauza celorlalți, exact ca Eminescu.

„Am fost conștient de efectele acestui adevăr pe care ajunsesem să-l ating în «Eminescu»”

Într-o cronică a expoziției, publicată în revista „Arta” din 1974, referindu-se la acest „Eminescu” al dumneavoastră, care ieșea din șabloanele timpului, Anca Arghir vorbea despre un „șoc pozitiv”. Cum a fost primită lucrarea în epocă?

A fost primită extrem de bine de lumea culturală de bun-simț, cu care puteai să discuți despre Eminescu. Însă, a existat contraponderea din partea politrucilor, evident caricaturală, cu toate că era oficială. Corneliu Vadim Tudor, care anunța evenimentele culturale în „Săptămâna”, a scris: „Dacă vreți să vedeți monstrul din Loch Ness, duceți-vă la Galeria Simeza”. Au fost și reacții extreme, mai ales din partea breslei sculp­torilor, pentru că am îndrăznit așa ceva. Pe atunci, Eminescu era prezentat apolinic, olimpian, imperator. Aproape toți sculptorii l-au abordat și aproape toți s-au inspirat din fotografia lui de la Praga (prima sa fotografie, realizată în atelierul fotografului Jan Tomas, în 1869, n.r.), în care apare în toată splendoarea lui fizică.

Această lucrare „Eminescu” a rămas validă, dar a fost uitată prin plecarea mea în Franța, în 1977. Eu nu am plecat în Occident ca să trăiesc bine, ci pentru că mă sufocam în comunism. Mă simțeam bine cu românii mei, eram bine integrat artistic, dar nu mai puteam trăi în comunism.

La prima mea expoziție a fost o afluență la vernisaj care m-a mirat. Apoi, la expoziția cu „Eminescu”, la fel. Erau mulți studenți de la Belle Arte care voiau să vadă cum m-am descurcat, ce propun. Au venit mulți din lumea literară, cu care mă cunoșteam - Nichita Stănescu, Paul Goma, cu care mă vedeam zilnic. De altfel, eu la Nichita, la Cezar Ivănescu am văzut prima fervoare față de Eminescu și asta m-a stimulat cumva. Au venit sculptorii mari ai epocii. Iar Ion Grigorescu l-a adus pe Geo Bogza. Am fost conștient de efectele acestui adevăr pe care ajunsesem să-l ating în „Eminescu”. Cu toată modes­tia spun asta.

Ce s-a întâmplat cu „Eminescu” după plecarea dumneavoastră din țară?

Plecând, am reușit să iau doar câteva lucrări mai mici. În anii ‘80 m-am întors în România, îi mai ajutam pe părinți. Și de fiecare dată când plecam, mama umbla după ștampile să pot scoate anumite lucrări mici din țară. În ce privește lucrarea „Eminescu”, a obținut și ea ștampila de ieșire din țară. Numai că fiind mare, grea și punând probleme la transport, eu neavând mijloace, am revenit cu un Fiat Panda, cu o remorcuță improvizată și m-am pornit, într-o iarnă, să iau lucrarea la Paris. M-am împotmolit pe undeva prin Ardeal, remorcuța s-a rupt. Am înnoptat în casa unui sas, care a doua zi mi-a ranforsat, mi-a sudat remorca și am putut să-mi continui drumul. Așa am ajuns cu „Eminescu” la Paris. Acolo a stat, într-un colț de atelier, multă vreme.

În urmă cu aproape șapte ani, Ioana Vlasiu (cunoscut istoric și critic de artă, n.r.) mi-a spus că Muzeul de Artă Contemporană din București are un nou director, pe Călin Dan, care e interesat de lucrarea mea „Eminescu”. I-a dat numărul meu de telefon, el m-a sunat și am avut o discuție. Am donat această lucrare Muzeului de Artă Contemporană. Ca s-o pregătesc pentru transport, am și restaurat-o. Așa s-a reîntors „Eminescu” în România. A fost introdusă imediat în expoziția muzeului, iar în 2023 a fost expusă la Timișoara, în cadrul programului Capitală Culturală Europeană.

Expresia acestui Eminescu pe care-l propuneți e aceea a unui Eminescu al trăirii. Privindu-l, am avut impresia că-i citesc pe chip întreaga biografie, cu toate chinurile ei. Cum l-ați trăit dumneavoastră pe Eminescu?

Eu l-am trăit fierbinte pe Eminescu. Și până l-am făcut, și când l-am făcut, și până în zilele noastre. Acum fierbințeala este maturizată, este ca o pâine coaptă, dar este aceeași. Operele complete ale lui Eminescu, editate de Academia Română, volumele lui Dimitrie Vatamaniuc (cunoscut eminescolog, n.r.) sunt la căpătâiul meu mereu. Am citit muchie cu muchie toată gazetăria lui Eminescu, mai ales concluziile lui de adevăr românesc. Eminescu s-a zbătut într-un infern adevărat. „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți”. Este atât de cutremurător de frumos și de adevărat!

Eminescu e un stimul, un medicament, un leac. E veșnic. Eu, personal, nu înțeleg cum de se poate o deschidere atât de mare spre Dumnezeu, spre lumină, spre adâncime. El a atins adevărul, a atins infinitul cu mâna. Este ceea ce am încercat să redau, modest, cu umilință, în lucrarea aceasta. Să aduc un pic din lumina lui. Este tot timpul cu mine. E o acompaniere, e un maestru. Eu sunt sculp­tor, dar Maestrul meu adevărat el este.