Violenţa domestică a devenit un fenomen ce atinge cote alarmante în ultimii ani în România, atât în mediul urban, cât mai ales în mediul rural. Fiecare nou caz prezentat în mass-media stârneşte indignare, compasiune şi câteva măsuri-standard ale autorităţilor, însă totul se termină aici. În urma acestor acte de violenţă, ale căror victime sunt cel mai adesea copiii, rămân suflete stigmatizate pe viaţă. Adoptarea unor metode de combatere a fenomenului, împrumutate din alte ţări, care nu se pliază pe specificul şi pe mentalitatea noastră, ca popor, nu pare a fi de nici un folos. Psihiatrii sunt de părere că resorturile acestei grave probleme sunt mai profunde decât credem şi că primele măsuri ar trebui luate în domeniul educaţiei. O discuţie despre cauzele violenţei în familie cu prof. univ. dr. Constantin Romanescu, reputat psihiatru, membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.
Violenţa domestică a devenit un fenomen semnalat, din păcate, tot mai frecvent în ultimii ani. Cum trebuie să reacţioneze societatea în asemenea cazuri?
Vorbeam acum câteva zile cu un profesor de la Institutul de Medicină Legală şi îmi povestea ce număr imens de asemenea cazuri înregistrează anual. Sunt sute de copii cu fracturi de coaste, cu afectarea diferitelor organe ale corpului, ca urmare a tratamentului abuziv al părinţilor.
Unul dintre marile „păcate“ ale lumii contemporane este nesimţirea. Părintele Cleopa spunea (şi avea dreptate!) că nu este păcat mai mare decât acela de a fi nesimţitor la suferinţele altora, de a trece pe lângă suferinţă fără nici un fel de strângere de inimă. Mi-a rămas în minte această observaţie. Acum sunt convins că nesimţirea celuilalt este un lucru foarte „greu“ pentru un suflet alcătuit cum trebuie. Şi mai cred că în asta constă originea răului contemporan în cazul mizeriei prin care trec unele familii agresate (tatăl îi scoate ochii mamei, mama îi aruncă tatălui apă fierbinte pe cap, copii bătuţi îngrozitor).
Nouă ne trebuie înţelegerea omului. Pe un copil nu trebuie să-l baţi, nici măcar dacă a furat; trebuie să înţelegem înainte de toate de ce a făcut gestul acesta sau altele.
Care e psihologia părinţilor care au tăria de a-şi tortura propriul copil?
E foarte greu de explicat. L-am recitit recent pe Dostoievski, care este tulburător; totuşi, nici măcar acolo n-am găsit explicaţii. Înclin să cred că de vină este răutatea din om. Există, clar, în om, o forţă rea. Nu demult cumpăram pâine de la un magazin din cartierul în care locuiesc. Am întâlnit acolo o fetiţă de vreo opt anişori, care s-a oferit să vină să mă ajute la curăţenie şi să-mi facă supă. Între timp, am aflat de la vânzătoare şi povestea ei. Am observat că nu avea jumătate de ureche. I-o rupsese propriul tată. M-am cutremurat şi m-am întrebat cum poate o astfel de fetiţă să trăiască sau să se dezvolte normal, mai ales la vârsta aceasta, când trebuie să treci prin lume măcar cu un pic de fericire? Ce-i va plăcea mai târziu acestei fetiţe, când ea deja încearcă să-şi acopere urechea ruptă cu părul? Tatăl, în acest caz, e o bestie, care, până la sfârşit nu ştiu dacă măcar a fost amendat pentru ceea ce a făcut. Sunt lucruri care te îndurerează şi care ar trebui să ne dea mult de gândit nouă, tuturor.
Nesimţirea afectivă, o altă cauză a violenţei domestice
Agresivitatea din familie este o greşeală tolerată, se pare, de colectivitate. Care este explicaţia apariţiei acestor acte de violenţă?
Orice regim care vine la conducere se chinuie întotdeauna să fasoneze domeniul acesta, al Educaţiei. Şi-ncep prin a decreta că educaţia copilului începe de la deprinderea lui cu computerul. Nu sunt deloc de acord cu această chestiune. Un om poate fi educat, în sensul înalt al cuvântului, fără ca să ştie să lucreze la computer. Educaţia trebuie, aşadar, pornită, nu de la deprinderile artificiale, ci de la ceea ce ne deprinde cu natura, cu lumea aşa cum este ea. Or, noi suntem obsedaţi de forţarea lucrurilor. Primul lucru care lipseşte şi care favorizează comportamentul agresiv în familie este falsitatea educaţiei. Noi nu-i mai educăm pe copii în cadrul unor repere normale: să-şi iubească fraţii, să respecte bătrânii, să respecte natura, să se ducă la biserică. Am observat că, din păcate, a merge la biserică, pentru unii, începe să fie o formalitate. Ba, încă, mă mulţumesc că şi-aşa se mai duc, în special la oraş.
Realitatea este una îngrijorătoare. Oamenii, în loc să-şi stimuleze calitatea esenţială, aceea de a fi buni, învaţă să fie răi. După mine, sunt două mari vicii: unul este bogăţia în exces şi altul este sărăcia în exces. Foarte rar pot să găsesc un om excesiv de bogat care să merite stima profundă pe care o acord unuia mai modest ca avere, dar cu un suflet bogat. Mi-aduc aminte de o conversaţie cu un cerşetor din Paris. Câte n-am învăţat eu de la omul acela!... El n-avea pe nimeni, n-avea nici după ce bea apă, dar îngrijea o femeie la fel de săracă şi bolnavă.
Păcatul numărul doi care întreţine violenţa în familie este aceea a nesimţirii afective. Noi nu avem în momentul de faţă o ocazie de a ne forma sufleteşte. Şi în acest caz, nimic nu este mai preţios decât Biserica, iar la sate nici un personaj nu este mai important decât preotul.
O altă cauză a acestor acte de cruzime care apar în familie este alcoolismul, iar abandonarea copiilor şi, mai rău, sancţionarea acestora îi stigmatizează pentru tot restul vieţii.
Toate acestea, în ansamblu, fac din omul prezentului unul urât sufleteşte şi urât din punct de vedere comportamental; un om care nu ştie decât să bată, să înjure, să agreseze copiii.
Există, în România, soluţii reale pentru prevenirea violenţei domestice?
Psihologia şi psihiatria ar trebui să se ocupe îndeaproape de aceste probleme. Eu nu sunt un mare admirator al psihologilor, aşa cum se prezintă ei azi în România, dar al psihologiei sunt. Ei, bine, nici măcar psihologia nu poate explica de ce apar modificări comportamentale de felul acesta. De ce, într-o familie, pentru a cărei întemeiere se presupune că a existat afectivitate reciprocă, apar, în special la tată, comportamente din acestea, de scelerat. Şi de cele mai multe ori e vorba de o aberaţie alcoolică. Noi vrem să fim moderni în toate şi facem clinici de dezalcoolizare, pentru tratarea dependenţelor, cheltuim imens pentru acestea, dar fără nici un rezultat. Avem clinici, dar n-avem bolnavi. De fapt, avem bolnavi, avem beţivi cu duiumul, dar care nu vor să fie trataţi sau care nu se lasă trataţi. Iar deprinderea copiilor cu acest viciu este cea mai gravă „malformaţie“ a educaţiei de care vorbeam mai înainte. Consumul exagerat de alcool, consumul zilnic, este foarte periculos, şi nu pentru că provoacă nişte sughiţuri sau o stare de rău, ci pentru că „strică“ mintea, produce excitaţii de violenţă. Alcoolismul este responsabil de o gravă afectare psihică, iar acest lucru stă, categoric, la baza agresivităţii atât de frecvent întâlnite în familiile româneşti.
Educaţia deficitară, factorul declanşator al violenţelor
Ce traume, ce urmări pe termen lung au actele de violenţă asupra psihicului copilului?
Efectele asupra psihicului, asupra creşterii şi dezvoltării normale a copilului sunt ruinătoare. Ce sentimente pot avea eu faţă de tata care o bate pe mama până aproape să o ucidă? Ce sentimente pot avea eu faţă de tata, de care trebuie să mă ascund, ca să nu mă bată pentru orice fleac? De obicei, tatăl, alcoolic, îşi găseşte motive: „Aaaa, nu te duci la şcoală!“. Motivele nu sunt reale sau nu sunt justificate; alcoolicul se află într-o stare de agitaţie, care i-ar trece foarte bine dacă ar primi ceva de băut. Cum nu primeşte, devine rău. Acest mediu toxic din punctul de vedere al relaţiilor educaţionale între mamă, tată şi copil îi provoacă acestuia din urmă traume profunde. El nu va uita toată viaţa. Mai mult decât atât, în unele familii situaţia poate fi şi mai tragică, mai cumplită; se poate ajunge la relaţii incestuoase, la relaţii homosexuale, chiar la naşterea unor copii care vin pe lume în urma concepţiei tatălui cu propriul copil. Ţin minte un astfel de caz, în care tatăl povestea cu atâta seninătate despre ce făcuse, iar copilul era atât de deprins cu aceste abuzuri, încât aproape că nu-ţi venea să crezi.
Cred că dac-am face studii serioase, nu doar statistici, am vedea că în mintea noastră s-au schimbat foarte multe dintre legile care păreau imuabile, morale şi foarte severe. Acum se iartă tot, se tolerează tot. Am ajuns până acolo încât admitem anomalia ca fiind ceva foarte firesc. Aici e punctul nevralgic. Admitem anomalia, ne place anomalia şi o cultivăm: în literatură, pe stradă, în presă. Înjurăturile ne invadează. Noi nu mai vorbim corect, nu mai vorbim frumos, nu mai avem reticenţe. Epoca în care trăim este una infestată de microbi periculoşi pentru educaţie. Bătăile de tot felul în familie, lipsa de afectivitate sunt efectele unei educaţii deficitare. Ce-o fi în sufletul unei mame care îşi bate copilul până îi scoate dinţii?
„Copilul preferă o vorbă bună înaintea oricărui argument“
De cele mai multe ori, cei care comit abuzurile sunt bărbaţii. Cum vă explicaţi docilitatea femeilor, care suportă o viaţă violenţele, invocând ca pretext faptul că e nevoie de un tată pentru copii?
Sigur, copilul trebuie să aibă un tată. Un copil care nu are ambii părinţi este asemeni unui copac căruia i-a fost tăiată cel puţin o creangă. Se-ntâmplă şi cazuri în care şi cu un singur părinte rezultatele sunt foarte bune. În alte cazuri, decât cu doi nenorociţi, mai bine fără nici unul. Dar un copil care nu beneficiază de nici un pic de afectivitate în mediul din care provine, în care creşte, ce are? Nimic. Un câine fuge de bătaie, dar preferă întotdeauna înainte de orice, chiar şi de mâncare, o mângâiere. La fel se-ntâmplă şi în cazul copilului. Copilul preferă o vorbă bună înaintea oricărui argument.
Cunosc un caz în care tatăl îşi bătea îngrozitor nevasta şi copilul. Iar din această cauză copilul era mereu internat prin spitale. Practic, îl bătea până trebuia adus la spital. Aşa l-am şi cunoscut. Omul acesta îi bătea pe toţi de-i stingea. Era bolnav, gelos şi era invidios pe toţi cei care erau sănătoşi în jurul lui. Vă închipuţi ce fel de tată era acela… Şi cât de zdruncinat era echilibrul acestui copil!...
După ceva timp, ca printr-o replică a destinului, bărbatul respectiv s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă, o tumoare, şi nu mai era nimic de făcut. În cele din urmă bărbatul a murit. M-am dus la înmormântarea lui. Venise tot satul, pentru că era o familie de oameni înstăriţi. Am rămas ultimul în biserică, după ce s-a retras toată lumea. N-am observat că băieţelul, cel care fusese bătut în permanenţă, a rămas şi el în biserică. Nici el nu m-a observat. Deodată, a început să plângă straşnic, s-a aplecat asupra tatălui mort, sărutându-i mâinile şi spunându-i: „Tată, de ce ai fost aşa de rău?“. Astea sunt mărturisiri preţioase. Copilul are nevoie de un tată, care poate să fie sever, dar să nu fie rău, zbir. Din nefericire, astfel de situaţii se semnalează tot mai des, chiar şi la ţară, unde, altădată, altele erau regulile, alta era morala.
Mersul la psiholog - o soluţie falsă, pentru moment, în România
O parte din vina tolerării violenţei vine şi din modul nostru de a gândi?
Cred că unul dintre motive este, sigur, şi proasta educaţie a fetelor, a nevestelor. Ele se mărită convinse fiind că trebuie să fie bătute. Este un obicei care se pare că e de origine slavă. „Dacă nu mă bate destul, ce fel de bărbat e ăsta?“. Şi încasează nişte bătăi cumplite, uneori sunt omorâte. E chiar un fel de masochism.
Au românii obişnuinţa de a merge la psiholog? Ar putea să ajute concret, psihologul, o familie în care se înregistrează acte de violenţă?
Nu. Asta ar trebui să implice o transformare de mentalitate. E o problemă de filosofie de viaţă. Şi nu cred că acest lucru s-ar putea produce prea repede; cel puţin nu la noi.
▲
633 de decese în urma violenţei domestice, în ultimii patru ani
Potrivit statisticilor publicate de Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (ANFP), numărul total de cazuri de violenţă în familie înregistrate şi raportate în perioada 2004-2008 se ridică la 44.284 de cazuri şi, foarte grav, 633 de decese. 56% dintre victime provin din mediul urban, iar 44% din mediul rural. Numai în primele trei trimestre ale anului 2008 au fost înregistrate 8.484 de victime ale violenţei în familie pe întreg cuprinsul ţării, jumătate dintre acestea fiind femei. Aceste cifre arată doar statisticile oficiale ale autorităţilor. Numărul cazurilor de violenţă în familie este, cu siguranţă, mult mai mare, însă foarte multe dintre acestea nu sunt raportate de victime, de teama agresorilor. Studiile şi campaniile realizate de fundaţiile profilate pe activităţi de combatere a violenţei în familie arată că în urma unor astfel de comportamente funcţia principală a familiei, aceea de creştere a copiilor, este distorsionată, implicând efecte dramatice pentru dezvoltarea viitoare a copilului. Cercetările relevă faptul că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde chiar şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Copiii care cresc în familii violente prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, sunt expuşi la accidente în casă şi în afara casei, prezintă o dezvoltare fizică mai lentă, au probleme de ordin emoţional şi mental (anxietate, sentiment de vină, frica de abandon, izolare, manie, frica de răniri şi moarte), probleme de ordin psihologic (neîncredere în sine, depresie), probleme de comportament (agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, mutilare, consum de droguri şi alcool) şi cel mai adesea mari probleme şcolare.
