„Eu zic că trăim a doua modernizare a României“

▲ „Prin toată orientarea societăţii româneşti, atât înainte, cât şi după Primul Război Mondial, România a făcut cunoscută aspiraţia ei de a se integra în ceea ce era partea cea mai civilizată a Europei. Cunoaştem din nou un flux orientat în aceeaşi direcţie. Eu zic că trăim a doua modernizare a României. A doua, pentru că rezultatele primei au fost nimicite. Şi ne este hărăzit să reluăm totul de la capăt“ ▲ „Dacă este să privesc generaţia mea, ea nu este nici pe departe la înălţimea predecesorilor. Cât despre tinerii care cresc sub ochii noştri, aici, speranţele sunt îngăduite, dar îndreptăţirea valorii lor se bizuie pe cazuri destul de răzleţe. Mulţi dintre ei, dintre cei care pleacă în străinătate şi învaţă acolo carte foarte bine, găsesc că e mai comod să rămână acolo. Lipsa lor se simte aici“ ▲

Domnule profesor, daţi-mi voie să încep de la observaţia că sunteţi moştenitorul de sânge al lui Nicolae Iorga.

Da, mama mea era una dintre fiicele lui.

Referindu-vă la moştenirea culturală, aş vrea să aflăm ce teme v-aţi ales dvs. din ceea ce s-ar numi „moştenirea Iorga“? Cum aţi făcut alegerea?

Lăsaţi-mă să vă spun că n-am făcut niciodată o alegere. Pur şi simplu au venit de la sine către mine anumite subiecte. Ele erau, în primul rând, determinate de documentele pe care le găseam. Aşa am început şi aşa am de gând să continuu până la capăt, căutând izvoare noi. Am avut norocul să le găsesc din belşug, cum cred că le-ar găsi oricine, dacă l-ar interesa urmărirea lor.

„Biblioteca bunicului meu a fost lăsată Statului“

Aţi moştenit anumite documente, vreo arhivă? V-a transmis cumva familia Iorga ceva de mare importanţă?

Nu... În afară de faptul că am crescut într-o casă plină de cărţi, şi multe din ele erau de Nicolae Iorga, mai trebuie ştiut totuşi că biblioteca bunicului meu a fost lăsată Statului. Ea se găseşte astăzi, în cea mai mare parte, la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Nu s-a pierdut nimic. Despre biblioteca sa, Nicolae Iorga spunea, la un moment dat, că avea 40 de mii de volume. La sfârşitul vieţii lui, în 1940, avea vreo 60 de mii. Pe lângă acestea, încă o mie de volume, biblioteca lui de campanie; au rămas în casa lui de la Văleni, acum - casă memorială. Eu deţin doar o parte din corespondenţa primită de el.

Dar Iorga n-a achiziţionat şi documente originale de mare valoare?

Nu. A primit în dar de la admiratori, de la cititori, manuscrise şi documente care, în timpul vieţii lui, erau păstrate la institutul pe care l-a întemeiat acum 70 de ani. La începutul anilor ’50, au fost transferate la Biblioteca Academiei.

Una dintre fiicele lui Iorga a trăit în exil în Italia. Cum a ajuns la exil tocmai fiica lui Iorga?

Nu a fost exil... E vorba de mătuşa mea Magda, care a fost pictoriţă şi care şi-a urmat soţul în Italia, în 1947, având şase copii şi 22 de nepoţi.

Mai sunt şi alte ramificaţii ale moştenitorilor de sânge ai lui Iorga?

A mai existat o soră a mamei, mezina, care s-a căsătorit cu un diplomat argentinian cu care a avut trei copii. Ea a murit la Buenos Aires, în 1979. Şi există, din prima căsătorie a bunicului meu, vara mea primară, doamna Ioachim, care are un fiu. Deci există şi în România o altă ramură...

Ramura Nicolae Iorga ce vechime are?

Ajunge la 1774, data unei icoane pe care o păstrez şi care a fost a unui strămoş, venit la Botoşani la mijlocul sec. al XVIII-lea. Bănuim că venea din Levant, pentru că acest strămoş avea porecla Galiongiul, ceea ce însemna marinar din flota sultanului pe un galion. Şi asemenea echipaje erau formate din greci sau balcanici. Inscripţia de pe icoană e în greceşte. Bunicul meu a vorbit chiar de origini bizantine, imperiale, pentru că mama lui se trăgea din familia Arghiropol, venită în Moldova în sec. al XVIII-lea, care a avut dregători fanarioţi. Aşa că aportul grecesc în familia mea este mare, mai ales dacă socotim că, din partea tatălui, suntem din insula Chios, unde, pe la 1800, cei cu numele meu erau printre fruntaşii satului lor, fiind şi ei donatori de icoane.

„Am fost elevul lui Mihai Berza şi m-am specializat în istoria Europei Apusene în Evul Mediu“

Faptul că avea această ascendenţă l-a făcut să se aplece mai mult spre zona bizantină?

Nu... Dvs. credeţi, ca şi despre mine, că istoricii îşi aleg subiectele din motive personale... E vorba, pur şi simplu, de interesul lecturilor şi de împrejurările care îţi pun înainte anumite cărţi, anumite documente. Începusem să spun că ceea ce m-a interesat întotdeauna a fost să-mi îmbogăţesc cunoştinţele mele şi ale altora, cărora le adresam mesajul scrierilor mele. Această îmbogăţire se face numai prin descoperirea altor surse decât cele cunoscute. Aş spune că m-am îndreptat, la început, către sec. XVII-XVIII, mai târziu, şi al XVI-lea din istoria românească, în legătură cu orizontul balcanic, cu situaţia culturală şi politică a sud-estului european, în care noi eram, atunci, integraţi.

Iorga s-a ocupat şi el de zona asta medievală... Aţi dus mai departe un front de cercetare?

Într-un caz, da... Aş putea spune că a doua mea carte, „Tradiţia politică bizantină în Ţările Române“, continuă şi revizuieşte o carte vestită a lui Nicolae Iorga, din 1935, care se cheamă „Bizanţ după Bizanţ“. În ceea ce priveşte prima mea carte, care era despre prizonierii de război din Războiul de 100 de Ani, era un subiect de istorie occidentală. La facultate, eu am fost elevul lui Mihai Berza şi m-am specializat în istoria Europei apusene în Evul Mediu. Este ceea ce am predat, din 1991, la Bucureşti, atunci când am putut pătrunde în facultatea care, până atunci mi-a fost interzisă, eu nevrând să fiu membru de partid.

„Eu nu sunt dintre cei care şi-au luat ca sarcină demitizarea trecutului naţional“

Nicolae Iorga a avut o voce profetică. A greşit undeva în profeţiile referitoare la istoria noastră? Sau a greşit „umflând“ o anumită mitologie a istoriei noastre vechi? De exemplu, mitul lui Mihai Viteazul sau al lui Ştefan cel Mare...

Iertaţi-mă, eu nu sunt dintre cei care şi-au luat ca sarcină demitizarea trecutului naţional...

Dar există o asemenea orientare, de dată recentă, printre istoricii serioşi?

Există, este şcoala colegului meu Lucian Boia. Nu vă ascund că, după părerea mea, se exagerează în această direcţie, împrumutată, de altfel, din Occident. Când avem de spulberat idei false despre trecutul nostru, trebuie s-o facem pentru exagerările comise în anii 1970-1980. Este cu totul inutil să ne războim cu ceea ce a fost şcoala romantică în istoriografia noastră. Dar, atrag atenţia că Nicolae Iorga, alături de prietenii săi Ion Bogdan şi Dimitrie Onciul, a fost tocmai purtătorul de cuvânt şi călăuza pentru acei istorici care se ridicau împotriva romantismului reprezentat de Vasile Alexandrescu Urechia sau chiar de marele Haşdeu. Ei veneau cu deprinderea unei erudiţii riguroase, deprindere căpătată în şcolile istorice occidentale. Aceşti oameni învăţaseră toţi în Germania de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care era patria istoriografiei celei mai conştiincioase, scrupuloase faţă de adevăr.

Acolo a fost şi leagănul idealismului şi al romantismului, gen de romantism pe care l-am importat şi noi, ceva mai târziu decât marile culturi ...

Romantismul la noi a fost francez...

Asta nu se poate spune despre Eminescu, care era impregnat de cultura germană, nordică. El nu prea l-a evocat pe Rousseau. Dar să revenim, a greşit undeva Iorga, în previziunile sale legate de România?

Nu văd... Dar nici nu sunt eu acela care să trâmbiţeze: „N-a greşit niciodată!“ Mă opresc, atunci când răsfoiesc cărţile lui, la acele pasaje care mi se pare că s-au adeverit. Şi acestea-s multe. Zilele trecute, am găsit observaţia că Uniunea Sovietică, dacă va cădea, nu va fi din cauza vreunui război sau a vreunei revolte, ci va fi, pur şi simplu, prin îmburghezire. Nu mai spun, ceea ce se ştie foarte bine, că, de la apariţia pe scena politică a lui Hitler, a prevăzut că se va merge spre declanşarea unui război nimicitor.

Dar a prevăzut şi acest tandem Rusia-SUA, care va domina lumea 50 de ani? America a fost marea putere câştigătoare, începând cu 1918, şi el era în viaţă... A şi vizitat America...

Tocmai... Rezultatul acestei vizite din 1930 a fost că a devenit un admirator al felului în care această societate americană îşi construieşte şi-şi protejează cultura. Iar faţă de structura politică democratică din Statele Unite a avut cuvinte de preţuire...

Care ar fi fost orizontul pe care-l propunea Iorga pentru viitorul României? Ne aflăm iar într-un moment foarte greu, când nu ni se precizează orizontul... Istoricii actuali spun ceva, dar nu spun cu voce atât de memorabilă, cum o făcea Iorga... S-a gândit vreodată Iorga că România se află într-un declin al istoriei, chiar în timpul vieţii lui?

El a trecut prin mai multe momente dificile ale istoriei noastre, dacă vă gândiţi că era născut înainte de câştigarea independenţei şi a murit în momentul în care se prăbuşea statul creat în 1918. Între timp, mai exact, în 1931, când era prim-ministru, i-a fost dat să spună că asta este o ţară care se creează, o naţiune în curs de închegare. Şi întrebarea este dacă am ajuns la punctul final al acestui proces?... Eu zic că nu, n-am ajuns.

„România nu şi-a căpătat conturul definitiv“

Mergeţi pe ideea că România, aşa cum a văzut-o Iorga, încă nu s-a coagulat ca naţiune?...

Nu şi-a căpătat conturul definitiv.

Conjunctura care este? Ne-am deplasat către Occident, către o zonă mai stabilă faţă de zona Rusiei... Care este conjunctura actuală? Şi pe vremea lui Iorga, noi ne deplasasem, prin regii României, către zona marilor puteri europene...

Nu numai prin schimbare dinastică, ci prin toată orientarea societăţii româneşti, atât înainte, cât şi după Primul Război Mondial, România a făcut cunoscută aspiraţia ei de a se integra în ceea ce era partea cea mai civilizată a Europei de atunci. Cunoaştem din nou un flux orientat în aceeaşi direcţie. Eu zic că trăim a doua modernizare a României. A doua, pentru că rezultatele primei au fost nimicite. Şi ne este hărăzit să reluăm totul de la capăt.

Iorga a impus şi un model de om cultural foarte interesant. El a încercat să-şi aplice, într-un fel, viziunile, intrând în politică. N-a fost numai un mandarin cultural. Este el un caz fericit, singular?

El a simţit că este datoria lui de istoric, de om mai învăţat decât alţii în privinţa tradiţiei, să caute să orienteze societatea în acest sens. A avut elevi, a format conştiinţe. Iar în politică, el a urmat întru totul ideile pe care şi le formase ca istoric. Cu cât succes - asta se poate discuta. Eu cred că, pe termen scurt, mai mult, mai bine. Mai puţin pe termen lung, pentru că aici au intervenit cataclisme, dezastre de proporţii inimaginabile, care puţin au lipsit să facă să dispară statul român. În orice caz, l-au mutilat cum nu se mai întâmplase niciodată în lunga lui istorie. Şi lui i-a fost dat să fie chiar martorul acestui dezastru. Dar de acest dezastru nu era vinovat el.

Moartea lui a fost un efect al acestor cataclisme sau a fost şi un efect direct al felului de a fi şi de a se comporta al lui, ca om de cultură idealist, s-ar putea spune, în politică?

Mie mi se pare limpede că este o victimă a împrejurărilor cu totul extraordinare, iar în ceea ce priveşte comportarea lui personală, a dovedit o intransigenţă care-i face cinste.

„Sunt vorbe de clacă astea cu «elita», «turnul de fildeş»“

Modelul lui poate fi reactivat? Intelectualul român are un mod de a intra în politică şi a activa. Comunismul a agravat modelul mandarinului, al omului în turnul de fildeş, mai mult sau mai puţin cinic.

Sunt vorbe de clacă astea cu „elita“, „turnul de fildeş“, „mandarinatul“... N-am avut niciodată „mandarini“, pentru că împrejurările în care am trăit, ca şi părinţii sau bunicii noştri, nu au favorizat asemenea izolare. Eu n-o văd nicăieri... Dacă vă gândiţi, pur şi simplu, la faptul că mulţi intelectuali nu se simt astăzi chemaţi să intre în politică, vă răspund că locurile s-au ocupat din primul ceas de îmbulzeala unor oameni cu totul nepotriviţi acestui rol. Iar a ne da coate cu ei nu poate să ne atragă...

Pe vremea lui Iorga nu era tot aşa?

Ar trebui să ştiţi că nu era aşa... Pentru că acei care luau parte la viaţa politică erau pregătiţi pentru asta de generaţii înaintea lor şi erau oameni cultivaţi, civilizaţi, şlefuiţi, în orice caz, şi de o perfectă onestitate morală, încât nu era o ruşine să te aşezi lângă ei. Dimpotrivă...

Exista şi un conflict între omul practic, inginerul, economistul şi omul mai puţin pragmatic prin studiile de bază... Vulcănescu ironiza mereu meseria de inginer, inginerii din guvernele Brătienilor, care ei înşişi s-au dovedit a fi oameni de acţiune... Există această temere a umanistului de a nu sta cot la cot cu unul care este economist, inginer... Şi, totuşi, Vulcănescu a fost ministru de Finanţe.

Nu-i adevărat... Mircea Vulcănescu era economist şi un foarte bun finanţist, dar n-a fost mai mult decât un înalt funcţionar în acest minister. Ministrul era un general, prieten cu Ion Antonescu.

În aceeaşi ordine de idei, l-aş numi pe Petre Ţuţea...

Ţuţea nu era bun de nimic. Asta trebuie spus răspicat. Era un chefliu de cafenea care delira singur. La sfârşit, delira în faţa unor tineri care-l admirau. Dar asta nu-l face un exemplu de comportare civică. Vulcănescu, da, este - în toată comportarea lui, de-a lungul unei vieţi care s-a sfârşit cumplit, aşa cum ştiţi - un cetăţean, un om foarte conştient de datoriile lui...

Au fost şi cazuri controversate. Goga a avut multe probleme...

Vă rog, dvs. admiraţi pe Goga ca poet sau ca ministru?

Vorbeam de chestiunea intelectualului intrat în politică.

Da, şi eu vă spun că politica lui Goga a fost ceva lamentabil. Şi nu numai în momentul în care ajunge prim-ministru, ci şi în momentul în care, ministru de Interne fiind, pleacă de la Minister prin demisia întregului guvern din care făcea parte, şi a doua zi nu se mai găseşte nimic în fondurile personale puse la dispoziţia ministrului de Interne. Iar alegerile pe care le-a organizat au rămas de pomină pentru brutalitate şi abuzuri.

Şi atunci, ce trebuie să moştenească intelectualul care ar trebui să intre în politică?

De ce trebuie să moştenească tot timpul ceva?... Poate că e timpul să gândească cu capul lui şi aşa cum i-o dictează conştiinţa. Vedeţi, vorbim de tradiţie, foarte bine. Alături de tradiţie, trebuie să stea onoarea, despre care nu se spune niciodată nici un cuvânt. Acesta este îndreptarul adevărat.

Este o problemă cunoscută, iată, aceea că intelectualul cam trădează... Nu prea are onoare.

Astea sunt prostii... Vă gândiţi la cartea pe care eu o iubesc foarte mult, a lui Julien Benda, la care eu am scris introducerea. Citiţi cartea şi o să vedeţi că există o critică din ce în ce mai accentuată, în deceniul dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, către naţionalism şi militarism, şi, faţă de un asemenea naţionalism vânjos şi combativ, Benda avea, bineînţeles, o repulsie, pe care a exprimat-o întro formă deosebit de elegantă în această carte. De la afacerea Dreyfus, intelectualii francezi s-au împărţit: o minoritate a rămas de stânga, şi majoritatea a trecut la dreapta. Nu de altă trădare e vorba. După al Doilea Război, raportul s-a inversat.

„Câţi adevăraţi intelectuali avem noi în ţara asta?“

Problema intelectualului român în politică nu este rezolvată, mai ales după experienţa din comunism...

Câţi adevăraţi intelectuali avem noi în ţara asta? Intelectualitatea sau „intelighenţia“, dacă vreţi, pe care o avea România interbelică a fost, pur şi simplu, exterminată. Privilegiul şi fericirea anilor mei de copilărie şi tinereţe au fost că am întâlnit supravieţuitorii, care, astăzi, nu mai sunt cu noi. Dacă este să privesc generaţia mea, ea nu este nici pe departe la înălţimea predecesorilor. Cât despre tinerii care cresc sub ochii noştri şi care sunt chiar ucenicii noştri, aici speranţele sunt îngăduite, dar îndreptăţirea valorii lor se bizuie pe cazuri destul de răzleţe. Mulţi dintre ei, din cei care pleacă în străinătate şi învaţă acolo carte foarte bine, găsesc că e mai comod să rămână acolo. Lipsa lor se simte aici.

Este o anomalie această lipsă a sentimentului de patrie, de apartenenţă la ţara natală?

Nu, pur şi simplu, în întreaga Europă, aş zice că educaţia a pornit pe alte drumuri. Şi, pe urmă, este şi contrastul aşa de vădit între condiţiile de viaţă din Occident şi cele de aici, încât plătim o vamă. O parte deloc neînsemnată dintre tinerii pe care-i pregătim se transplantează în Occident. Nu înseamnă că lipsesc cu totul ceilalţi, cei care rămân implantaţi aici, nu. E bucuria mea să pot spune că majoritatea elevilor pe care eu îi consider dintre cei mai buni ai mei sunt aici. Dar e un sacrificiu. A fost un sacrificiu şi pentru noi, a celor care au, ca mine, azi, 60 de ani, că nu s-au gândit să plece în străinătate pe o cale sau alta şi că au hotărât că e nevoie de ei aici, cu sacrificii. Orice generaţie trebuie să accepte, la un moment dat, sacrificiile...

▲ „Politica demenţială a lui Ceauşescu a distrus aproape o treime din vechiul centru“

Să trecem la cealaltă temă a noastră... Cum trebuia să fie Bucureştiul, cum îl vedea Iorga? În anii ’30, au apărut foarte multe cărţi despre felul cum ar trebui să arate Bucureştiul...

Da, lumea era preocupată şi atunci, cum se preocupă şi acum, de identitatea Capitalei. Atunci, pericolul pentru Bucureştiul tradiţional, istoric, era mai mic. Au apărut artere largi şi monumente publice impunătoare în deceniul lui Carol al II-lea, dar ele nu au distrus vestigii preţioase din istoria Capitalei. Noi venim, acum, după ce politica demenţială a lui Ceauşescu a distrus aproape o treime din vechiul centru. E bine să ştim că ameninţa să ducă mai departe aceste distrugeri. Noi stăm de vorbă acum pe Bulevardul „Lascăr Catargiu“, care se numea atunci „Ana Ipătescu“ şi a cărui nimicire era pregătită. Ceauşescu ne făgăduise că, până la anul 2000, 95% dintre bucureşteni vor trăi în case noi. Vă daţi seama ce însemna asta. Iorga avea nostalgia unui oraş de case individuale, desigur, nu de blocuri... Le văzuse în Occident, dar nici nu-i plăceau, nici nu considera că se potrivesc firii românului, considerat, de către el, individualist. Oricum ar fi, realitatea zilelor noastre impune acest tip de conlocuire, de stup cu multe albine, locuinţele colective. Ar fi foarte bine să le împingem spre margine. Adică centrul trebuie cruţat, să i se păstreze identitatea moştenită. Şi moştenită dintr-un trecut nu prea îndepărtat. Spun asta, fiindcă au dărâmat şi alţii înaintea noastră. Clădirile cele mai vechi pe care le mai avem acum sunt clădiri de secolul al XIX-lea, chiar din sec. al XIX-lea târziu.

Cum au dispărut conacele boiereşti din Bucureşti, care erau evocate de Iorga? Bucureştiul era văzut, de către străinii de dinaintea sec. al XIX-lea, ca un oraş plin de verdeaţă, cu case boiereşti foarte bine făcute...

Idealul lui Iorga cred că nu fusese niciodată Bucureştii, ci Botoşanii, pe care care-i cunoştea din copilăria lui, la 1880. Este şi ceea ce am putut eu vedea, prin 1965, case boiereşti înconjurate de grădini mari, cu străzi largi, nu cu ulicioare întortocheate, cum ar putea crede cineva. Dar era un alt tip de civilizaţie... Nu pot decât să regret că nici la Botoşani nu se mai vede aşa ceva.

Ar fi bine să ştim că şi clădirile făcute după Carol I, pe la 1870, au fost construite pe locul altor vestigii mai vechi. În locul acestora, multe clădiri de mare valoare au fost înălţate... Sunt clădiri neoclasice, care aduc o ruptură. Ele sunt făcute după stilul clădirilor din perioada lui Napoleon al III-lea, clădiri destinate instituţiilor moderne... Atunci, nu s-a distrus tot aşa de mult?

Da, s-au distrus chiar biserici... Mă gândesc chiar la două biserici situate în zona Căii Victoriei, Biserica Sărindar şi „Sfântul Ioan Grecesc“, ca să apară clădiri pe care, tot aşa, tradiţionaliştii le-au privit cu neplăcere, cum este CEC-ul sau ceea ce e astăzi Muzeul Naţional. A apărut acum un album foarte interesant, îngrijit de inginerul Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, care prezintă edificiile publice din epoca lui Carol I. Eşti uimit să vezi câte au fost, cât de impunătoare şi de rezistente, căci a trecut peste un ele un secol care a răvăşit Capitala, iar ele sunt tot în picioare. Chiar dacă şi-au schimbat destinaţia...

„Legislaţie există, dar nu se aplică“

Şi în Franţa s-au întâmplat mari schimbări arhitecturale, pe timpul lui Napoleon I, apoi, pe timpul lui Napoleon al III-lea. Noi am importat imaginea Parisului din secolul al XIX-lea, neoclasic.

Asta era imaginea pe care contemporanii lui Carol I voiau s-o importe. S-o vadă imitată aici, şi au reuşit. Iar, o sută de ani mai târziu, o altă generaţie şi alt regim au schimbat regulile jocului. Ce pot să spun este că specula de terenuri de azi face ca investitorii să caute cu tot dinadinsul să cumpere clădiri vechi pentru a le demola şi pentru a construi blocuri-turn. Iar aceste clădiri vechi sunt în centru, pentru că aici o asemenea investiţie ar fi cea mai rentabilă. Aşa s-a întâmplat şi în Grecia, în anii â50, cu rezultatul că nu a mai rămas nimic din oraşul vechi. Nu vorbesc doar de Atena, ci şi de provincie. La Salonic sau Castoria, au lăsat numai bisericile. Moscheile nu le-au lăsat.

Foamea imobiliară va distruge în continuare Bucureştiul, ca în perioada lui Ceauşescu?

Mai rău decât în perioada lui Ceauşescu, pentru că, pe vremea aceea, el reprezenta singurul pericol. Cum trecea el cu maşina şi îşi alegea „victimele“, ca să zic aşa, se întâmplă şi astăzi. Acum suntem ca sub bombardament. În toate colţurile centrului, răsare câte o clădire nouă, dispreţuind concret împrejurimile. Sau sunt ţinute în paragină casele vechi, ca să se prăbuşească singure, iar în locul ruinei să se ridice un imobil de raport.

Care ar fi soluţia? Să vină o legislaţie dură?

Legislaţie există, dar nu se aplică. Se cer o mulţime de aprobări, însă aceste aprobări se dau, poate că, nu pe gratis. Rezultatul e că ne trezim că a dispărut peste noapte o casă pe care o cunoşteam.

Dar, în afară de stilul neoclasic, care caracterizează centrul Bucureştiului, ce se mai distinge cu autenticitate, în amestecul lui?

Nimic. Repet, fizionomia oraşului, cel puţin în centru, data din această epocă; Trebuie să adaug că şi o altă perioadă a semănat aici anumite clădiri interesante, care merită apărate; e vorba de anii ’30. E vorba de tendinţa spre modern, arhitectura cubistă... E bine să cruţăm şi exemplele care au mai rămas din această modă. A fost o modă, e una din vârstele oraşului. Preferinţa mea personală merge însă spre casele de dinainte de Primul Război Mondial. La un moment dat, au fost chiar foarte multe... Ultimii ani din domnia lui Carol I şi cei doi ani ai neutralităţii, 1914-1916, care au fost foarte rodnici pentru România, au permis acumularea rapidă de capital. Au făcut să apară o mulţime de case construite după stilul eclectic, care, în mare măsură, ca şi în vechiul Belgrad, era influenţat de Franţa celui de-al doilea Imperiu. Un arhitect la modă atunci şi foarte activ era Ion Berindei. Dar, spre deosebire de Berindei, care era un imitator al arhitecţilor francezi, am avut şi noi arhitecţi români care au căutat să compună un stil original. Asta este şcoala Mincu sau Socolescu...

Au rămas destule clădiri în acest stil?

Da, dar sunt într-un hal fără de hal... Sunt dispreţuite chiar de vecinii lor, care le lasă să se dărăpăneze.

Vedeţi renăscând acest stil?

Nu, dar, aşa cum a murit, trebuie păstrat...

„Timpul statuilor istorice a trecut“

Ce credeţi despre statuile din Bucureşti? Ştiu că aţi scris mai multe studii pe această temă. Avem reprezentare în istoria modernă, dar în istoria contemporană, cu stilul adecvat, mai puţin...

Timpul statuilor istorice a trecut. Spiritul modern şi educaţia din zilele noastre nu creează o reculegere sinceră în faţa imaginii eroului strămoşesc. Puteţi să-mi puneţi în faţă 20 de Mihai Viteazul, călare sau pe jos, nu-mi spune nimic. Cuza, la fel... Nu mai vorbesc de Traian şi Decebal.

Daţi exemplu de o statuie care vă convine...

Da, pot să vă spun şi am mai spus-o... Sunt cele trei statui, care sunt o cinste pentru Bucureşti... În primul rând, statuia lui Ion Brătianu, de Mestrovici, care e o capodoperă şi dintre cele mai măiestre care au ieşit din mâna acestui sculptor. Este, apoi, Monumentul Aviatorilor, datorat Lydiei Kotzebue, şi una din statuile lui Anghel. Dar aici nu aş alege pe Eminescu, din faţa Ateneului, care e mai convenţional, aş alege „Cărturarul“, care e, de fapt, un portret al Monseniorului Vladimir Ghika, şi care a fost, în anii trecuţi, aşezată în faţa Bisericii „Saint Vincent de Paul“, lângă sanatoriul călugăriţelor catolice din Franţa, pe care el le adusese în Bucureşti.

A fost adusă şi vechea statuie a lui Carol I, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare...

Nu e vechea statuie, e o imitaţie, o pastişă... Nu, ea se datorează unui sculptor român contemporan, care a făcut ceva în stilul lui Mestrovici. Aşa cum ar fi trebuit să fie... Nu, din păcate, statuia aceea a fost distrusă, cum a fost distrusă şi statuia regelui Ferdinand, care se afla la primul rond al Şoselei Kiseleff. Acolo a fost pusă statuia unui vechi poet persan. Ce are el cu Bucureştiul, întreb, Doamne, iartă-mă? De ce a fost pusă statuia lui acolo? Acestea sunt negocieri între ministerele de Externe, probabil că, pe undeva, a fost pus un Eminescu, şi noi trebuie să-l plătim cu poetul persan.