Fenomenul migraţiei creşte constant, de la un an la altul. Mulţi dintre români au plecat din cuibul lor strămoşesc înainte de Revoluţia din decembrie 1989 nemaiputând îndura neajunsurile acelor vremuri, dar şi mai mulţi pleacă în ţări din Europa în ultimii ani cu nădejdea că îşi vor rândui mai bine viaţa de zi cu zi. Ajunşi la mii de kilometri de ţara lor, românii se bucură de sisteme sociale reuşite, dar suferă şi schimbări ale modului de viaţă, suferă un puternic sentiment al dezrădăcinării, în condiţiile în care o serie dintre reperele lor spirituale nu mai sunt trăite în viaţa cotidiană din noul context. Ca în multe alte ţări europene, şi în Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord comunitatea parohială este, pe lângă ambasade, singurul cadru în care se vorbeşte româneşte.
Păstoriţi o episcopie tânără, recent înfiinţată, fiind şi primul arhipăstor. Care au fost dificultăţile misionare pe care le-aţi întâmpinat în ţările nordice?
Din mila Preasfintei Treimi şi din încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a Sfântului Sinod, am primit această slujire în tânăra Episcopie Ortodoxă Română a Europei de Nord cu menirea de a ne uni cu toţii, preoţi şi credincioşi, în jurul altarelor euharistice. Toţi suntem călători în această lume către Împărăţia lui Dumnezeu, indiferent că ne aflăm acasă, în ţară sau aşezaţi vremelnic pe alte meleaguri. Cred că una dintre încercările pe care le întâmpinăm cei care, misionar, ne desfăşurăm activitatea departe de ţară o reprezintă conştientizarea apartenenţei la veşnicie, la Împărăţia trăită încă din această lume prin viaţa în Biserică. Dacă suntem conştienţi de cetăţenia noastră cerească, putem birui ispitele cotidiene, generate de obsesia acumulării bunăstării, de încercările generate de nevoia de adaptare la o societate multiculturală, de indiferentism religios şi de aplatizare a trăirilor duhovniceşti.
Nu a fost foarte uşor să închegăm şi să organizăm administrativ episcopia noastră, pentru că se întinde pe suprafaţa a trei ţări scandinave, al căror specific, aparent asemănător, este diferenţiat de sisteme legislative, de mentalităţi şi contexte diferite. La venirea mea ca episcop am găsit doar câteva parohii, pentru ca acum să avem 27 de comunităţi, unde se slujesc Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte Taine şi ierurgii ale Bisericii, unde credincioşii, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, spre iertarea păcatelor şi dobândirea veşniciei, se folosesc şi de celelalte binecuvântări izvorâte din acţiuni pastoral-misionare gândite şi împlinite, ţinând seamă de specificul misiunii în această parte a Europei. Programele de catehizare, activităţile social-culturale şi pastorale coordonate de preoţii slujitori se înmulţesc şi simţim o creştere duhovnicească în ritmul fiecărei comunităţi. Dintru începuturile activităţii misionare în Europa de Nord, nu am considerat nici o greutate ca fiind de netrecut, pentru că, prin mila lui Dumnezeu, le-am transformat în provocări care au adus mai apoi multe împliniri.
Vă desfăşuraţi activitatea într-o zonă multiculturală şi multietnică. Cum reuşiţi prin dialogul interreligios şi intercultural să contribuiţi, împreună cu preoţii din comunităţile româneşti, la depăşirea problemelor cu care se confruntă românii de aici?
Specificul pastoraţiei în comunităţile româneşti din străinătate, cred, poartă în mare acelaşi tipar. Cu atât mai mult, acest specific este mai bogat în cazul comunităţilor din partea occidentală şi nordică a Europei. Dialogul interreligios şi intercultural a trecut de la nivelul oficial al prezentării unor caracteristici identitare, de promovare a specificului naţional şi cultural la un firesc ce ţine de convieţuirea cu celelalte naţionalităţi cu care interacţionăm. Aşa se face că ortodoxia românească respiră în acelaşi duh cu ortodoxia celorlalte naţionalităţi ce mărturisesc aceeaşi dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Mulţi, dacă nu aproape toţi preoţii noştri, s-au apropiat de celelalte comunităţi ortodoxe cu care menţin frumoase legături, în duh ortodox, de frăţietate. De asemenea, nu au fost neglijate nici legăturile cu celelalte comunităţi creştine, care preţuiesc mărturia vie a bogăţiei spirituale şi propria identitate culturală, altoită în această parte a Europei. Nici o activitate religioasă nu poate să se desprindă de aspectele culturale ale patrimoniului specific ortodoxiei româneşti, prin vernisaje de icoane şi cărţi religioase, concerte de muzică bisericească şi conferinţe teologice şi duhovniceşti, comunităţile noastre se prezintă ca şi comunităţi stabile, generatoare de linişte şi prosperitate, de încredere în conlucrarea membrilor lor între ei şi celelalte naţionalităţi.
Care este rolul episcopului în aceste comunităţi, referindu-ne în special la păstrarea valorilor tradiţionale şi spirituale, care ajută la un dialog sincer, dar în acelaşi timp deschis, în contextul lumii contemporane?
Ne-am străduit de la începutul misiunii să promovăm şi o fărâmă din bogatele tradiţii naţionale şi culturale. După cum vă aminteam mai devreme, deşi acest lucru nu a fost uşor, am căutat să transformăm dificultăţile, încercările în provocări al căror rezultate să se înmănuncheze acum în existenţa în cadrul episcopiei noastre a Centrului de tineret, aflat la îndemnul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel sub oblăduirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, ale cărui activităţi sunt foarte apreciate atât la nivelul comunităţilor noastre, cât şi în contextul autohton şi multicultural scandinav. În aceşti ani am iniţiat constituirea unui fond etnografic la Centrul eparhial, de care se bucură toţi credincioşii care ne trec pragul, constituirea şcolilor parohiale, a corurilor bisericeşti, a cercurilor teologice, catehetice şi iconografice vizionarea de materiale ortodoxe video şi audio, organizarea taberelor de tineret şi a pelerinajelor în eparhie, în România şi la locurile sfinte ale ortodoxiei, de către Centrul de pelerinaje "Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti" al episcopiei noastre etc. Aceste activităţi reprezintă tot atâtea metode prin care Biserica se deschide în faţa lumii, oferind alternative credincioşilor ei, în raport cu tentaţiile lumii. Slujirea de episcop este aceeaşi pe care a afirmat-o Biserica de veacuri, de a veghea la afirmarea corectă a învăţăturii lui Hristos, de a sfinţi prin lucrarea harică pe credincioşi şi lucrul mâinilor lor, precum şi de a conduce comunitatea pe calea mântuirii. Tocmai de aceea, încerc să fiu prezent cât mai des şi la momentele cele mai importante, în sânul tuturor comunităţilor pe care le păstoresc preoţii noştri, pentru a le arăta lor, dar şi credincioşilor că slujirea arhieriei se împlineşte în slujirea lui Hristos prin slujirea semenilor.
În ceea ce priveşte România, fenomenul migraţiei (definitive sau temporare) a luat o deosebită amploare deose-bită în ultimii 10 ani. Cum se simte acest lucru în Sue-dia, Norvegia şi Danemarca şi care sunt mijloacele pastorale speciale din acest context în diaspora?
Ca şi în cazul altor ţări, în nordul Europei ne-am confruntat cu mai multe categorii de emigranţi. O parte dintre ei, destul de importantă şi în ziua de astăzi, au venit cu peste 30 de ani în aceste ţinuturi. Deja de la a doua generaţie, legătura cu urmaşii primilor emigranţi a reprezentat o provocare pentru preoţi, pentru că diferenţele culturale, lingvistice şi mentale trebuiau depăşite, iar pe credincioşii care abia mai ştiau limba română trebuiau să îi câştige pentru veşnicie în Biserică. Pe de altă parte, o categorie distinctă o constituie emigranţii care au sosit aici acum 20 de ani, la momentul în care regimul comunist dispărea din România. Aceştia, purtând în sufletele lor puternica amprentă a dorului de ţară, au încercat să păstreze identitatea naţională şi culturală cu ţara prin legătura cu Biserica, ce le oferea reperele duhovniceşti atât de necesare în această societate. Nu în ultimul rând, emigranţii de care amintiţi dvs., care au părăsit ţara în ultimii 10 ani, reprezintă românii ce nu s-au desprins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut şi s-au format. Aceştia reprezintă segmentul cel mai puternic în comunităţile noastre româneşti, implicat activ în toate activităţile pastorale, culturale şi misionare ale Bisericii.
Pentru că statele scandinave au sisteme sociale foarte bine puse la punct, mulţi dintre români se gândesc să emigreze pentru a găsi ceea ce poate le lipseşte în ţara natală, însă bariera lingvistică este cea care îi determină pe mulţi să se întoarcă acasă. De aceea noi nu putem spune, precum celelalte comunităţi româneşti din Europa Centrală şi Meridională, că avem foarte mulţi români emigranţi. Pentru că cei mai mulţi dintre aceştia sunt intelectuali, metodele şi mijloacele pastoraţiei au fost adaptate nivelului şi aspiraţiilor lor. Cu ei preoţii ţin legătura prin e-mail, prin news-letter-uri periodice, prin pagini internet, ca astfel să îi anunţe nu doar despre programul liturgic şi să le împărtăşească cuvinte de folos duhovnicesc, ci şi să le transmită evenimentele importante care se derulează sau sunt comemorate în ţară sau în străinătate, zi de zi.
Migrantul trăieşte un sentiment al dezrădăcinării, în condiţiile în care o serie dintre reperele sale nu mai sunt trăite în viaţa cotidiană din noul context. Vorbiţi-ne despre rolul coagulator al parohiilor.
În primul rând, comunitatea parohială este, pe lângă ambasade (care se află doar în capitale), singurul cadru în care se vorbeşte româneşte. Rugăciunea, Sfânta Liturghie, pomenirea celor adormiţi, colindele, slujirile şi activităţile de Crăciun şi de Paşte, toate sunt în limba în care ne-am născut şi am fost crescuţi. Nouă ne place să spunem că fiecare parohie reprezintă o Românie în miniatură, pentru că sunt credincioşi din toate zonele ţării. În aceste comunităţi parohiale, credincioşii nu se unesc doar cu Dumnezeu, prin Cuminecarea cu Sfintele Taine, ci şi împreună, unii cu alţii, prin activităţile parohiale, prin proiectele voluntare, prin pelerinaje sau vizitele frăţeşti pe care şi le fac unii altora. Aşa se face că toţi românii care ajung fie în vizită, fie la muncă, fie că sunt în trecere prin oraşele unde sunt comunităţi parohiale nu ocolesc niciodată Biserica, pentru că elementele identitare şi căldura de acasă se regăsesc aici într-un firesc sincer şi binecuvântat.
