File din istoria zbuciumată a românilor

Istoria unui popor poate fi mai mult decât „cea mai frumoasă poveste“. Uneori demitizând dureros, demontând propagande, punând reflectorul pe urmele paşilor vechi, pe care îi vede doar el, istoricul te poate ajuta să înţelegi istoria poporului din care vii. Vom intra puţin în adâncurile trecutului nostru - nu totdeauna pe deplin şi adevărat cunoscut - împreună cu istoricul George Damian.

Ce ştiaţi în comunism, când eraţi un copil, despre adevărata istorie? Aveaţi cunoştinţă despre distorsionarea adevărului, despre minciunile propagandistice cultivate vreme de aproape jumătate de secol?

Aş vrea să spun de la bun început că istoria nu este o ştiinţă, cel puţin nu în sensul în care înţelegem fizica sau matematicile. Există un angrenaj de instrumente pentru cercetarea trecutului, însă fiecare din aceste instrumente are un grad de imprecizie. Până la urmă, istoria este o naraţiune, o relatare a unor fapte reconstituite de un om aflat total în afara epocii despre care scrie. Fiecare regim politic rescrie istoria pentru a-şi conferi legitimitatea prezentului, gradul de „falsificare“ fiind în relaţie directă cu nivelul libertăţii de exprimare. Revenind la întrebare: în copilărie ştiam despre istoria românilor ceea ce eram cu toţii lăsaţi să ştim.

Unul dintre miturile folosite de propagandă era că poporul român - inclusiv strămoşii noştri - a dus numai războaie de apărare. Se pare că nu a fost sută la sută aşa. Se cultiva un soi de imagine eroică, dar cu puternice accente tragice, un eroism pe jumătate învins. Creionaţi pe scurt, cât mai corect posibil, o imagine a strămoşilor noştri.

Cu cât mergem mai departe în timp, cu atât ne este mai greu să îi înţelegem pe oamenii respectivei epoci. Pe de altă parte, expresii de tipul „război de apărare“ fac parte din vocabularul unui anumit tip de discurs motivat politic, iar expresia aceasta este în strânsă legătură cu doctrina „războiul întregului popor“, doctrină apărută după momentul invadării Cehoslovaciei de URSS în 1968. Regimul comunist a articulat atunci un plan de mobilizare generală a românilor pentru rezistenţă armată împotriva unei eventuale invazii sovietice, iar discursul istoric a fost şi el modificat pentru a justifica această doctrină militară.

Mi-ar fi imposibil să creionez o imagine „corectă“ a strămoşilor noştri, depinde de perioadele istorice o astfel de imagine. În ansamblu, românii în istorie mi-au lăsat impresia unui popor lipsit de tendinţa aventurii, fără o dorinţă expresă de colonizare, de acaparare. Războiul este forma extremă de manifestare a forţei unei comunităţi, iar românii au recurs la această formă de acţiune politică ori de câte ori a fost nevoie şi aici aş adăuga că nu am reuşit să identific cazuri de război iraţional, de fiecare dată a existat o motivare precisă pentru declanşarea războiului, ceea ce iar mi se pare o constantă în istoria românilor.

La orele de istorie din copilăria noastră trăită în comunism nu-mi amintesc să se vorbit despre sacrificiile umane ale dacilor, nici despre faptul că aveau mai multe femei. Herodot spunea că fiecare dac ţinea în căsătorie mai multe femei pe care şi le cumpăra cu bani grei de la părinţii acestora, iar Heraclit din Pont spunea despre tracii din zona Mării Negre că se căsătoreau cu trei-patru femei, unii având şi treizeci de soţii. Cum erau dacii, de fapt?

Şi această chestiune este legată de scrierea-rescrierea istoriei. În funcţie de interesele politice ale momentului, dacii au intrat sau au ieşit din scrierile istorice. Avem destul de puţine surse istorice despre daci, cele mai mari lacune fiind că nu ştim mai nimic despre religia lor, iar limba vorbită de daci este practic necunoscută. Există tot felul de speculaţii cu rădăcini în vremurile romantismului istoric referitoare la limba dacă, însă nu există o gramatică, un vocabular al limbii dace care să fie luat în serios de lingvişti. Avem câteva cuvinte bănuite a fi de origine dacică pe baza excluderii - nu pot fi latine, nu pot fi slave etc. Pentru a putea vorbi serios despre un popor trebuie să-i cunoşti religia şi limba, or, în cazul dacilor exact aceste elemente lipsesc. Avem câteva elemente despre religia dacilor, însă extrem de disparate, nu putem reconstitui mitologia dacică nici măcar la nivelul la care este reconstituită cea a celţilor, ca să nu vorbim de greci sau romani. Din păcate, spaţiul public este inundat cu speculaţii referitoare la religia dacilor, speculaţii care au început să treacă drept adevăruri.

Informaţiile despre daci le avem de la „inamicii“ lor, grecii şi romanii, care i-au văzut pe daci prin prisma lor. De exemplu, este foarte des citat Herodot cu expresia „dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, însă această caracterizare nu este chiar atât de laudativă pe cât ar părea la prima vedere. În civilizaţia grecilor antici, un bărbat trebuia să aibă trei calităţi, să fie drept, viteaz şi înţelept. Dacă ne uităm la descrierile făcute de Herodot diverselor popoare vedem că nici un popor nu primeşte toate cele trei calităţi, ci doar una, cel mult două - nici nu aveau cum să le primească pe toate trei, erau barbari. În cazul dacilor lipseşte înţelepciunea, ceea ce nu este tocmai o laudă. La aceste deformări ale scriitorilor antici avem şi ghinionul să fi fost păstrate extrem de puţine scrieri antice despre daci.

Nici arheologia nu ne este de mare folos în cazul dacilor. Cercetările arheologice ne oferă, totuşi, unele certitudini: dacii erau mulţi, erau bogaţi, prelucrau aurul şi fierul, construiau cetăţi. Mai putem spune că dacii controlau un sistem economic puternic, cu legături spaţiale de anvergură - monezile de aur sunt destinate de obicei comerţului cu cantităţi mari de mărfuri sau pentru tezaurizarea unor profituri foarte mari. Mai avem numeroase mărturii despre forţa militară a dacilor care s-au impus în epocă în întreaga regiune. Necunoscând limba şi religia dacilor în detaliu, nu putem spune mare lucru despre societatea lor, despre politica internă. Putem bănui o organizare tribală, dar şi aici avem probleme de precizie. Impresia mea este că pentru triburile tracice Dunărea era o arteră, de genul Rinului pentru germani, arteră care s-a transformat în graniţă prin intervenţia romanilor. Dacă în cazul Rinului, acest fluviu a redevenit arteră deoarece populaţia de pe cele două maluri a rămas de principiu aceeaşi, în cazul Dunării însă invaziile migratorilor au menţinut fluviul ca graniţă.

În aceleaşi manuale de istorie se trecea cu vederea creştinismul asumat al voievozilor noştri. Ceea ce pentru ei era crucial, pentru propaganda comunistă nici nu exista. Se bătea monedă pe „glie“, „patrie“ şi „neam“, iar imaginea lui Ceauşescu apărea cu nesimţire în rând cu portretele lui Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul şi ceilalţi. Vorbiţi-ne despre credinţa firească şi implicită a conducătorilor înaintaşi şi despre ruşinea contemporană de a fi creştin a liderilor noştri.

Voievozii românilor nici nu aveau cum să nu fie creştini într-o epocă a creştinismului. Cât despre relaţia lui Ceauşescu cu creştinismul, am avut recent ocazia să văd un film în care era redată înmormântarea mamei acestui lider comunist, înmormântare cu cruce, preot şi tot ce înseamnă ritual creştin. Am mai văzut imagini cu Ceauşescu la mănăstirile din Oltenia şi Bucovina. În comparaţie, situaţia din Uniunea Sovietică, liderii comunişti au avut o atitudine cel puţin ambiguă faţă de Biserica Ortodoxă Română - să ne amintim doar cazul lui Emil Bodnăraş, care a ctitorit o biserică în satul natal chiar în vremea când era ministru comunist şi a şi fost înmormântat în curtea acestei biserici. Cât despre prezenţa lui Ceauşescu în rând cu marii voievozi, asta ţine de scrierea-rescrierea istoriei de care am mai vorbit. Mie nu mi se pare că liderii actuali se ruşinează să fie creştini, dimpotrivă, mi se pare că exagerează în afirmarea creştinismului lor, însă exclusiv din perspectivă electorală. Problema este că sunt creştini doar la nivel declarativ, fără a avea o legătură reală cu credinţa.

Sunt dovezi clare că în Evul Mediu (până în vremea lui Ion Creangă şi chiar mai târziu), copiii învăţau să scrie şi să citească în tinda bisericii, buchiseau pe cărţi bisericeşti, tiparniţele funcţionau în mănăstiri, iar preotul era cea mai importantă figură a comunităţii. Astăzi, asistăm la dorinţa de a scoate religia în afara învăţământului. Cum explicaţi acest fenomen?

Avem aici mai multe probleme. În primul rând avem această fugă după un set de valori relativ recente, avem o serie de postulate care nu sunt puse sub nici o formă sub semnul întrebării. Lipsa prosperităţii economice este legată inexplicabil de religie, conform tezei rasiste „ortodocşii sunt înapoiaţi pentru că sunt ortodocşi“. Avem exemplul regimului secularist care a controlat total România între 1948 şi 1989, un regim care s-a concentrat exclusiv asupra prosperităţii economice şi care a eşuat în această încercare, iar biserica chiar nu a avut nimic de-a face cu acest eşec. Eu nu cred că există o legătură între religia ortodoxă şi prosperitatea economică, în orice caz preotul nu îşi îndeamnă enoriaşii să fie leneşi şi să trăiască în mizerie. Pornind de la ipoteze false se ajunge la concluzii false, prosperitatea economică este legată de religie şi atunci avem concluzia că trebuie să scoatem religia din şcoli pentru a avea viitori cetăţeni prosperi.

Pe acelaşi raţionament avem falsa problemă „religia nu poate sta lângă ştiinţă“. Din ce ştiu eu, dogmele ortodoxe nu fac referire la gravitaţie sau electromagnetism. Există o diferenţă majoră între Ortodoxie şi Catolicism din acest punct de vedere, în vreme ce catolicii au dus un război de sute de ani cu ştiinţa, ortodocşii au considerat că această discuţie nu îşi are sensul. Am întâlnit destui netoţi care îmi explicau că Biserica este vinovată pentru arderile pe rug din Evul Mediu şi trebuia să le explic că povestea asta nu are legătură cu Ortodoxia. Eu nu văd nici o problemă în a urma învăţăturile Evangheliei şi a mă folosi de descoperirile ştiinţifice.

Imediat după 1989 a urmat o perioadă de descătuşare totală, de renegare a valorilor din trecut, de dărâmare a soclurilor. Accentul a început să se pună invers, astfel încât noile teorii istorice lansate (uneori cu mult succes) ţin să demonstreze că românii sunt un popor de nimic, că tot ce mai poate fi găsit valoros în trecutul nostru ar fi fost clădit de oameni de alt neam. Cum vedeţi această problemă?

Este o reacţie naturală faţă de exagerările şi falsificările istorice din perioada comunistă, însă este o reacţie naturală până la un punct. Ca în orice mişcare a unui pendul, s-a trecut de limita raţională, adică în perioada comunistă exagerările au depăşit orice limită a raţiunii, reacţia postcomunistă a urmat aceeaşi traiectorie şi a depăşit şi ea această limită. De la cei mai drepţi şi viteji dintre traci am ajuns oameni de nimic. Mişcarea aceasta îşi va pierde energia şi pendulul va intra pe o traiectorie inversă, problema va fi să-l oprim la timp înainte de a depăşi din nou limita raţiunii.

Cum vedeţi România în următorii 50 de ani?

La fel ca în ziua de azi şi ca în urmă cu 50 de ani. Furtunile sunt la suprafaţă, în profunzime România îşi vede de treaba ei.

Vă rog să ne spuneţi câteva lucruri amuzante sau inedite din istoria noastră.

Sunt foarte multe astfel de chestiuni. De exemplu, ştim cu certitudine că voievodul Petru Rareş purta ochelari şi avea ceas de buzunar pe la 1530. Mă amuză să mi-l închipui pe voievodul pictat în costumul domnesc extrem de impozant cum îşi potriveşte pe nas o pereche de ochelari şi scoate de sub caftan un ceas de buzunar…

Puteţi face un scurt portret al poporului român astfel încât să priceapă esenţialul şi un cultivator de orez dintr-un sat japonez când ar citi?

Românii sunt un popor de origine latină, ancoraţi pe arcul principal al munţilor Carpaţi din Europa de Est, înconjuraţi de vecini slavi, aflaţi la o răspântie geopolitică din cauza căreia au avut parte de o istorie zbuciumată.

George Damian, scurtă biografie