Originar din ținutul Neamțului, părintele Răzvan Florin Gască este acum parohul Parohiei „Sfânta Parascheva de la Iași” din Wiener Neustadt, Austria. A studiat Teologie Pastorală și Artă Sacră la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași și Teologia Icoanei la Institutul „Saint Serge” din Paris. Dând mărturie despre setea de icoană a lumii din afara Ortodoxiei, el explică de ce chipurile sfinte care ne „vorbesc” în duhul adevărului ar trebui scoase mai des din biserică în cetate.
De ce avem nevoie de icoană?
Într-o împărăţie a imaginii, unde imaginea cu care privirea omului se întâlnește este din ce în ce mai degradată și născătoare de patimi, avem nevoie de icoană ca de un antidot. Curăția privirii vine printr-o asceză a acesteia, dar și printr-o împărtășire din imaginea curată a lui Dumnezeu.
Ce este, în esență, icoana?
Icoana este o imagine sfântă, un dar dat nouă prin însăși Întruparea lui Dumnezeu. Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, este prima icoană, icoana vie a lui Dumnezeu-Tatăl pe care nimeni nu L-a văzut: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Pe lângă adevărul de credință pe care trebuie să-l exprime, icoana are rugăciunea ca și criteriu ultim de judecată. Așa cum spunea pr. prof. Nikolai Ozolin: o icoană bună acceptă rugăciunea, în sensul că ne putem ruga la ea. O icoană foarte bună ne ajută în rugăciune, iar o icoană excelentă este ea însăși o rugăciune.
Cum ne raportăm la icoană?
Față de o icoană trebuie să ne raportăm ca față de o persoană. Nu ne închinăm lemnului și culorii, ci persoanei reprezentate. Între chipul zugrăvit în icoană (asemănarea) și sfântul din Împărăția lui Dumnezeu (prototipul) este aceeași identitate de persoană și nu de substanță.
Dumnezeu Se vrea trăit, El vrea să petreacă în noi. La fel, icoana este o prezență harică a persoanei reprezentate, care se cere trăită, nu numai privită sau admirată. O trăim prin evlavia, prin iubirea față de sfântul reprezentat și prin rugăciunea, vorbirea cu el. Nu poți spune că iubești un om cu care nu simți nevoia să comunici. Icoana este și o chemare continuă pentru noi, de a ne reorienta modul de viețuire după scopul pentru care am fost creați.
Care este cel mai dificil aspect care ține de pictarea unei icoane?
Realizarea unei icoane este în primul rând o lucrare duhovnicească. Este o slujire și o responsabilitate foarte mare.
Brâncuși, care era un artist cu profunde trăiri duhovniceşti, spunea că nu e greu să creezi, ci să te pui în starea de a crea. În iconografie, cel mai greu este să fii în starea duhovnicească pe care Dumnezeu ți-o cere pentru a putea zugrăvi cum se cuvine un chip îndumnezeit. Este foarte greu să fii conștient de slava cu care Dumnezeu a înzestrat chipul sfântului pe care îl zugrăvești și să fii într-o relație de autentică rugăciune cu sfântul reprezentat. În lucrarea sa duhovnicească, iconograful se folosește de mijloace artistice pentru a exprima o prezență harică și un adevăr dumnezeiesc.
E foarte important duhul în care este realizată o icoană. Calitatea duhovnicească a unei icoane este mult mai importantă decât calitatea artistică. Ideal este ca icoana să le aibă totuși pe amândouă.
Ați lucrat și în atelierul de icoane al Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. Cum este acolo?
La Mănăstirea Vatoped, pentru a picta o icoană nouă, se face sinaxă. Starețul și părinții decid împreună cum se va face. Iconograful nu o face după propriile trăiri sau după imaginația sa. Atelierul este coordonat de părintele Haralambie. Rânduiala este foarte strictă. Părintele Efrem, starețul mănăstirii, nu le dă binecuvântare să asculte nici muzică bizantină, nici alte rugăciuni, nici acatiste. Monahii au ascultare să șoptească permanent rugăciunea inimii. Fiecare părinte, la locul lui de lucru, spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” E ca un zumzet de albine. Fiecare pensulație este o rugăciune transpusă în culoare.
Se poate spune că iconograful face un fel de apostolat vizual?
Da, este o propovăduire a lui Hristos. La Paris, Înaltpreasfințitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, spunea că majoritatea francezilor convertiți au avut primul contact cu Ortodoxia prin intermediul icoanei. Fiecare suntem chemați să devenim icoane vii ale lui Dumnezeu. Când a venit chemarea mea spre preoție, părintele meu duhovnic mi-a spus: „Acum Dumnezeu te-a chemat să faci și icoane vii, nu numai icoane pe lemn”.
Ce le putem oferi noi, ortodocșii, occidentalilor din punct de vedere iconografic, imagistic?
Occidentul este fascinat de icoană și conștient de valoarea ei. Aproape în fiecare catedrală sau biserică se găsește câte o icoană pictată după canonul ortodox. Sunt multe mănăstiri catolice care au ateliere de iconografie bizantină. La toate expozițiile de icoană realizate în Occident, vizitatorii pun foarte multe întrebări și parcă nu se mai satură a privi. În anul 2009, când la Petit Palais a fost expoziția „Comorile Sfântului Munte Athos”, coada formată de vizitatori era mai mare decât la Luvru.
Mai puteți povesti întâmplări care ilustrează atracția exercitată de icoană asupra occidentalilor?
Mama unui coleg de-al lui Luca, băiatul meu mai mare, aflându-se în vizită la noi, m-a rugat să-i arăt ce pictez. În casă aveam o icoană a Domnului nostru Iisus Hristos care a stat mai mult timp la noi și care devenise icoana noastră de rugăciune. Când a văzut-o, a rămas fascinată. A tăcut puțin, apoi mi-a spus: „Nu sunt credincioasă și nu știu foarte multe despre creștinism. Am căutările mele spirituale. Dar, când mă uit la chipul acesta, simt că persoana reprezentată nu este doar un om”.
Icoana lucrează. O profesoară de la un institut evanghelic din nordul Germaniei, îndrăgostită de spiritualitatea ortodoxă, m-a invitat să realizez e expoziție și o conferință despre icoană atât la institut, cât și în diferite parohii protestante. M-a surprins cât interes am găsit acolo. Unul dintre participanții la conferință, un profesor de la institut, mi-a spus că în biserica lor au peste patruzeci de icoane ortodoxe. Aceasta profesoară, care avea mai multe icoane realizate de mine, m-a sunat într-o zi spunându-mi foarte bucuroasă: „Am reușit să mă închin icoanei Maicii Domnului!” (în condițiile în care protestanții nu au cultul Maicii Domnului și nici pe cel al icoanei).
Așadar, icoana poate juca un rol important și în afara spațiului liturgic?
Icoana se cere să fie prezentă și în afara spațiului sacru, pentru ca omul care nu mai intră în biserică să aibă șansa întâlnirii cu chipul lui Hristos. Icoana lucrează în taină. Când ai o icoană în casă, este o prezență dumnezeiască acolo.
Cum este viața în Occident, ca român și ca ortodox?
Nu este foarte ușoară, eu mă bucur pentru cei care au rămas aici. Dar pe noi acolo ne-a dus Dumnezeu. Este o pronie a lui Dumnezeu în faptul că noi, românii, suntem atât de mulți în Occident. Avem foarte multe de dăruit lumii occidentale. În primul rând, marea bogăție spirituală a credinței noastre. Din această perspectivă, tind să cred că Occidentul are mai multă nevoie de noi decât noi de el.
Aveți pentru viitorul apropiat un plan mai special care implică și iconografia?
E un gând mai vechi care acum începe să se contureze tot mai clar. Dorința de a oferi șansa celor ce nu mai intră în biserică și nu cunosc icoana, să se întâlnească cu icoana și să descopere prezența dumnezeiască din ea.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, la îndemnul părinților de la Mănăstirea Vatoped și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Serafim, am găsit un spațiu expozițional într-un cartier central al Vienei. O parte din acest spațiu este destinat atelierului de iconografie. Cealaltă parte este gândită ca o galerie permanentă de icoane. Aici, trecătorul obișnuit are șansa să descopere icoana. Însă icoana trebuie explicată și înțeleasă. În acest spațiu am susținut deja mai multe workshopuri de iconografie, destinate atât copiilor, cât și studenților. Sunt convins că frumusețea lui Dumnezeu așteaptă să li se descopere și să-i câștige pentru El. Dumnezeu este Frumusețe. Dacă omul se întâlnește cu frumusețea dumnezeiască din icoană, se îndrăgostește, devine fascinat de taina și plinătatea prezenței lui Dumnezeu din ea.
Icoana este o transpunere a textului Sfintei Scripturi în imagine, cu toate înțelesurile lui. De aceea iconarii sunt numiţi și „iconografi”, adică „scriitori” de icoane. Ca și Sfânta Scriptură, icoana autentică este un izvor de apă vie din care, dacă ne adăpăm, începem să ne zugrăvim pe noi înșine după modelul viețuirii sfinte în Dumnezeu.
