Ierarhii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mucenicii Ortodoxiei transilvănene

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut de înfruntat acţiunea prozelitistă calvină, patronată de cârmuitorii politici de atunci. Mitropoliţii care au păstorit în această perioadă în Ardeal au marele merit de a fi rezistat cu tărie la toate încercările făcute pentru „calvinizarea“ şi chiar desfiinţarea Bisericii româneşti. Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici s-au remarcat prin tăria credinţei şi prin pătimirea lor, devenind astfel adevăraţi mărturisitori şi martiri ai Ortodoxiei româneşti. Despre sfinţii transilvăneni şi eforturile lor de a mărturisi credinţa ortodoxă ne-a vorbit părintele profesor Mircea Păcurariu, autor a multe lucrări în câmpul istoriei Bisericii Ortodoxe Române.

Părinte profesor, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei are un trecut zbuciumat. Dacă în secolele XIV şi XV catolicismul se impune ca religie oficială, începând cu secolul al XVI-lea, asistăm la o afirmare a calvinismului. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre mediul politic-social şi religios din Transilvania în timpul activităţii mitropoliţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Într-adevăr, Biserica Ortodoxă românească din Transilvania are un trecut zbuciumat, mult deosebit de trecutul mitropoliilor din Ţara Românească şi Moldova. Acest lucru se explică prin conjunctura naţional-politică şi socială în care a fost nevoită să activeze Biserica Ortodoxă a Transilvaniei. Se ştie că începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XIV-lea a avut loc o „penetrare“ a oştilor regatului medieval maghiar în Transilvania care, în cele din urmă, a dus la cucerirea acesteia şi transformarea ei într-un voievodat. Deci, o conducere distinctă de cea a regalităţii maghiare, dar totuşi în cadrul regalităţii feudale maghiare. În această conjunctură, regatul maghiar catolic a încercat să ducă în permanenţă o acţiune prozelitistă printre românii ortodocşi transilvăneni, în vederea atragerii acestora la Biserica Romano-Catolică.

În această situaţie, sigur că un rol major în păstrarea credinţei ortodoxe şi a identităţii româneşti au avut-o ierarhii noştri care sunt atestaţi documentar încă din 1376, cu Ghelasie de la Râmeţ şi apoi alţii cu sediul la Hunedoara, la Feleac şi în alte zone până în anul 1541, când Transilvania a devenit principat autonom, dar, din nefericire, sub suzeranitate otomană. În această situaţie, practic, după anul 1541 încetează acţiunea prozelitistă catolică, pentru că însăşi Biserica Romano-Catolică a început să fie prigonită, şi începe o acţiune prozelitistă nouă, şi anume cea calvină maghiară.

Acest lucru se explică prin faptul că după anul 1541, pe lângă Biserica Ortodoxă şi Biserica Romei, care era oarecum o Biserică oficială, au apărut şi trei confesiuni noi născute din Reformă: este vorba de confesiunile luterană, la care au aderat toţi saşii, reformată sau calvină, la care au aderat o bună parte dintre unguri şi secui şi cea unitariană, la care au aderat mai puţini dintre saşi şi secui.

În această situaţie, Biserica Ortodoxă a rămas cu vechiul ei statut de Biserică „tolerată“ pe când celelalte, treptat-treptat au obţinut statutul de Biserici sau confesiuni recepte, adică admise de către noile autorităţi ale Principatului Transilvaniei.

După cum spuneam, împotriva Bisericii Ortodoxe a început o acţiune prozelitistă calvină, dirijată de principii Transilvaniei, care acum îşi aveau sediul la Alba-Iulia (Bălgrad), ajutaţi de aşa-zişii superintedenţi calvini maghiari, deci conducători ai confesiunii calvine maghiare.

Mitropolitul Ilie Iorest, arestat şi întemniţat

În astfel de condiţii, în sec. al XVIII-lea îl întâlnim în scaunul mitropolitan pe Ilie Iorest. Ce ne puteţi spune despre viaţa acestuia?

După anul 1550, scaunul mitropolitan al Transilvaniei care a existat la Feleac s-a mutat în alte localităţi, la Mănăstirea de la Geoagiu, la Mănăstirea din Lancrăm, iar de aici în jurul anilor 1570-1572 la Bălgrad (Alba-Iulia), unde a rămas până la dezbinarea Bisericii în 1701. Între mitropoliţii care au păstorit acum în scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia s-a numărat Ghenadie I, apoi Ioan de la Prislop, cel care a avut privilegiul de a-l primi în Alba-Iulia pe Mihai Viteazul ca un eliberator al Transilvaniei şi ca un sprijinitor al Bisericii Ortodoxe şi al poporului român din Transilvania, apoi Teoctist, Dosoftei, Ghenadie al II-lea, după care, în 1640, scaunul mitropolitan de Alba-Iulia a fost ocupat de Ilie Iorest.

Ilie Iorest era originar din Transilvania, nu ştim cu exactitate din ce zonă, dar a trecut de tânăr munţii şi s-a stabilit la Mănăstirea Putna, unde a învăţat carte, s-a călugărit şi a fost hirotonit ieromonah. Probabil era apreciat de călugării din mănăstire, dar şi de domnitorul Vasile Lupu, pentru că în anul 1640 el este cel care l-a recomandat principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákoczy I, ca să ocupe scaunul mitropolitan vacant după moartea mitropolitului Ghenadie al II-lea. În aceste condiţii, principele Gheorghe Rákoczy îl acceptă ca mitropolit, este trimis la Târgovişte pentru hirotonie, deoarece absolut toţi mitropoliţii noştri din Transilvania erau hiritoniţi în Ţara Românească, la Argeş, apoi la Târgovişte şi în cele din urmă la Bucureşti, unde erau mai mulţi ierarhi pentru hirotonirea întru episcop. Apoi s-a întors la scaunul său mitropolitan, unde a păstorit în condiţii destul de vitrege până în februarie 1643.

De ce spun că a păstorit în condiţii vitrege! Pentru că de la instalare i s-au impus o serie de restricţii, ca apoi în 1642 să fie tipărit un catehism în limba română, dar cu conţinut calvin. Este vorba de acel Catehism calvinesc, care a primit o replică şi din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei, replică pe care o cunoaştem sub denumirea de „Răspuns la Catehismul calvinesc“, care a apărut în 1645, probabil la Iaşi. Tipărindu-se acel catehism cu conţinut calvin pentru români, principele şi superinterdentul calvin maghiar l-au obligat pe mitropolit să îl difuzeze printre preoţii săi. Dar mitropolitul a refuzat, după cum a refuzat şi acele restricţii impuse după hirotonie. Aceste lucruri au dus la arestarea lui în anul 1643 şi a fost întemniţat la Alba-Iulia. Dintr-o scrisoare a ierarhilor moldoveni către ţarul Rusiei, a stat în închisoare timp de 9 luni, pentru credinţa ortodoxă cum spun şi contemporanii.

A fost eliberat pe baza garanţiei a 24 de răzaşi sau credincioşi din Alba-Iulia care se angajeau să plătească suma de 1.000 de taleri, o sumă mare la vemea respectivă, pe care mitropolitul a fost obligat să o plătească vistieriei princiare. Dacă mitropolitul nu plătea, cei 24 de credincioşi erau obligaţi să plătească ei. După eliberare a plecat din nou în Moldova şi s-a aşezat în mănăstirea sa de metanie, la Putna. Nu a stat mult acolo, pentru că a primit o scrisoare de recomandare din partea domnitorului Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam şi a plecat în Rusia, la Moscova, pentru a obţine ajutoare materiale din partea ţarului, pentru a-şi putea plăti datoria de 1.000 de taleri. A fost primit în două rânduri de ţarul Mihail Romanov, a primit banii de care avea nevoie pentru răscumpărare şi, sigur, şi alte danii, după care s-a întors, a achitat suma de 1.000 de taleri principelui Rákoczy, rămânând la Mănăstirea Putna până la sfârşitul vieţii.

Am găsit personal, în urmă cu ani de zile, la Mănăstirea Putna, un manuscris în limba slavonă pe care era o însemnare în care se arăta când a murit vlădica Ilie Iorest - 12 martie 1678. Deci a trăit ani îndelungaţi alături de călugării moldoveni şi ardeleni de la Mănăstirea Putna, slujind şi rugându-se lui Dumnezeu pentru tot neamul românesc.

Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod a hotărât încă din februarie 1950 ca el să fie trecut în rândul sfinţilor. Este deci un mucenic al dreptei credinţe ortodoxe pe care el a apărat-o pe când era mitropolit al Ardealului.

Alegerea ca mitropolit a protopopului văduv Sava Brancovici

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor ortodocşi trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Ce ne puteţi spune despe acesta?

După înlăturarea mitropolitului Ilie Iorest din scaun, a fost numit mitropolitul Simion Ştefan, care a păstorit între anii 1653-1656. I s-au impus şi lui o serie de restricţii pe care nu le-a respectat, dar are un merit în plus, şi anume acela că, în anul 1648, a ieşit de sub tipar prima ediţie integrală a Noului Testament în limba română. El a trecut la cele veşnice în vara anului 1656. În locul său a fost ales un nou mitropolit, şi anume protopopul văduv Simion Brancovici din Ineu (judeţul Arad).

După informaţiile pe care ni le oferă fratele său, cronicarul Gheorghe Brancovici, care era mult mai tânăr decât mitropolitul, ei se trăgeau dintr-o veche familie sârbească, originară din Herţegovina, dar care şi-au părăsit locurile natale din cauza opresiunilor şi invaziilor otomane în Herţegovina, stabilindu-se în părţile Aradului, unde au devenit proprietari de moşii şi unde au trăit şi s-au românizat în acelaşi timp. Se cunosc mai mulţi vlădici din familia Brancovici, între care şi unul cu numele de Longhin Brancovici, pe care l-a hirotonit patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului. După ce a păstorit un timp la Ineu, acesta s-a retras în Ţara Românească, la Mănăstirea Comana, unde a rămas până la moarte. Un nepot de frate al său era acest Simion Brancovici, care s-a născut în jurul anului 1620, a învăţat carte în casa părintească, a călătorit în Serbia, în Bulgaria, apoi a ajuns la unchiul său Longhin la Mănăstirea Comana, unde a trăit o vreme şi şi-a completat învăţătura, după care s-a întors la Ineu, s-a căsătorit şi a avut copii, care i-au murit de mici.

Murind Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudă, credincioşii l-au rugat pe tânărul Simion să fie hirotonit preot şi totodată să accepte şi demnitatea de protopop al Ineului. Aşa se face că a plecat din nou în Ţara Românească, unde, prin mijlocirea unchiului său Longhin, a fost hirotonit preot. Întorcându-se acasă, cu durere a aflat că, pe când era plecat, soţia sa a murit. A rămas preot văduv şi protopop multă vreme, până în anul 1656, când, rămânând vacant scaunul mitropolitan de la Bălgrad, soborul protopopilor alegători l-a desemnat tocmai pe protopopul Simion Brancovici în această demnitate. Din această cauză a făcut din nou un drum în Ţara Românească, pentru a fi hirotonit întru arhiereu, aşa cum s-a întâmplat şi cu înaintaşii săi. Acest lucru s-a petrecut a treia zi după praznicul Înălţării Sfintei Cruci, în anul 1656, în prezenţa mitropolitului Ştefan, a unchiului său Longhin şi a arhiereilor străini aflaţi atunci la Târgovişte.

A venit în Transilvania, şi-a luat în primire scaunul mitropolitan, dar, din nefericire, tocmai atunci izbucnise un război între Poarta Otomană şi Principele Transilvaniei, război care a adus multe suferinţe locuitorilor paşnici ai Transilvaniei, care erau supuşi la fel de fel de jafuri din partea oştilor cotropitoare.

Mitropolitul Sava a păstorit în vremuri şi condiţii foarte dificile, cu schimbări de mulţi principi. În acel timp au fost hirotoniţi şi alţi doi clerici în calitate de mitropoliţi, un anume Ghenadie al III-lea şi un altul Daniil, hiritoniţi oarecum necanonic, încât mitropolitul Sava a fost nevoit să înfrunte şi acţiunile acestora.

Abia în 1661 s-a restabilit situaţia, fiind numit principe Mihail Apafi, care a avut o lungă domnie. I s-au impus multe restricţii din partea noului principe, fapt pentru care, urmând exemplul înaintaşului său, Ilie Iorest, a plecat într-o lungă călătorie la Moscova pentru a cere sprijin material ţarului. În această călătorie a fost însoţit şi de fratele său, Gheorghe, care ne-a lăsat o cronică interesantă în limba sârbă, din care aflăm numeroase informaţii. A fost primit de ţarul Alexei Romanov, a fost invitat să slujească în Biserica Uspenia din Kremlin, iar la plecare, a primit un ucaz din partea ţarului prin care i se acorda dreptul, atât lui, cât şi urmaşilor, de a merge după ajutoare în Rusia la 7 ani.

Reîntors la Alba Iulia, a fost privit cu multă suspiciune de principele Mihail Apafi, acesta dându-şi seama că Sava, călătorind într-o ţară eminamente ortodoxă, întâlnindu-se cu mulţi ierarhi, întărindu-şi convingerile sale ortodoxe, nu va accepta nici pe viitor încercările acestor conducători calvini de a proceda la calvinizarea Bisericii Româneşti, cum s-a încercat până atunci, impunându-i alte şi alte îndatoriri.

Obligativitatea slujirii în limba română şi nu în slavonă

Un fapt important a fost „sinodul“ mitropolitului Sava din anul 1675. Care a fost importanţa acestuia?

Mitropolitul Sava Brancovici nu a cedat presiunilor şi, mai mult decât atât, în anul 1675, a întrunit un sobor sau un „sinod“, de fapt o adunare de clerici şi protopopi, probabil şi preoţi de parohie, care a luat în dezbatere mai multe probleme legate de viaţa spirituală a clerului şi a credincioşilor din Mitropolia Ardealului. Între altele, „sinodul“ respectiv a luat măsuri cu privire la românizarea slujbelor. Acum se adoptă o primă hotărâre oficială în Biserica noastră de pretutindeni prin care preoţii erau obligaţi să slujească în româneşte, deci să renunţe la slujba în slavoneşte, care era în uz, prevăzându-se chiar pedepse pentru preoţii care vor mai sluji în slavonă.

De asemenea, s-au luat măsuri pentru catehizarea tineretului şi a credincioşilor în general, acum fiind prima dată când avem o astfel de hotărâre luată într-un sobor, şi anume de a se catehiza tinerii în învăţătura creştină, tocmai pentru a face faţă oricăror presiuni venite din partea autorităţilor şi a propagatorilor învăţăturii calvine.

Alte măsuri priveau înlăturarea superstiţiilor, pentru că erau multe superstiţii în poporul neştiutor de carte din vremea respectivă.

Deci, „sinodul“ are o mare importanţă pentru viaţa religios-morală a clerului şi a păstoriţilor.

Atât Ilie Iorest, cât şi Sava Brancovici au avut legături cu Biserica din Ţara Românească şi Moldova. Putem vorbi de Transilvania ca un factor important de unitate naţională românească?

Într-adevăr, atât Ilie Iorest, cât şi Sava Brancovici au avut strânse legături cu Ţara Românească. De fapt, nu era ceva nou, erau tradiţionale, aş spune, pentru că, aşa cum am amintit, toţi ierarhii ardeleni, până la Atanasie Anghel, care au fost hirotoniţi în Ţara Românească, desigur, de fiecare dată când avea loc hirotonia lor, ei primeau daruri şi ajutoare financiare din partea mitropoliţilor şi mai cu seamă din partea domnitorilor ţării. Printre cel mai mare binefăcător al Mitropoliei Ardealului s-a numărat, mai ales, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, care a zidit bisericile din Ocna Sibiului şi din Făgăraş şi Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, existente până astăzi, şi în acelaşi timp i-a oferit lui Atanasie Anghel moşia de la Merişani, pentru a avea cu ce supravieţui.

▲ Proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici a avut loc în 1955

Este interesant faptul că primul care a pus problema canonizării mitropolitului Sava Brancovici a fost cărturarul unit August Treboniu Laurian. Cum vă explicaţi aceasta?

Da, într-adevăr, atât Gheorghe Şincai, cât şi Petru Maior arată că aceşti doi mari mitropoliţi au pătimit pentru credinţa ortodoxă. Apoi, chiar şi August Treboniu Laurian, care era fiu de preot unit cu Roma, originar din judeţul Sibiu, spune într-o lucrare de a sa că aceşti mitropoliţi ar merita trecuţi în rândul sfinţilor pentru că au pătimit pentru dreapta credinţă.

Canonizarea lor a avut loc mai târziu, la mijlocul secolului al XX-lea, şi ea se datorează unor doi mari ierarhi care au păstorit la vremea respectivă. Iniţiativa a pornit din partea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului (1920-1955), care a înaintat un memoriu Sfântului Sinod privind canonizarea acestor doi ierarhi şi a unor luptători pentru apărarea credinţei în secolul al XVIII-lea, idee îmbrăţişată cu căldură de patriarhul Justinian Marina. Acesta a dus în discuţia Sfântului Sinod această iniţiativă în ziua de 28 februarie 1950. Atunci s-a hotărât prima canonizare oficială de care avem cunoştinţă în Biserica Ortodoxă Română.

Dar, din cauza autorităţilor comuniste din ţara noastră, canonizarea lor solemnă s-a amânat mereu. Abia în anul 1955, patriarhul Justinian Marina a obţinut acordul autorităţilor de stat de atunci ca să se facă o canonizare solemnă, oficială, deoarece patriarhul Justinian invitase mai multe delegaţii străine pentru a participa la această canonizare. Într-un fel, erau interesate şi autorităţile comuniste ca să invite străini la noi, în ţară, care să constate că aici ar exista „libertate religioasă“.

Aşa se face că, în octombrie 1955, mai multe delegaţii străine au participat la canonizarea mai multor sfinţi români, între care şi Sfântul Calinic de la Cernica, la generalizarea cultului Sfintei Cuvioase Parascheva şi a Sfântului Nicodim de la Tismana şi alţii. Iar canonizarea celor doi mitropoliţi ardeleni Ilie Iorest şi Sava Brancovici şi a sfinţilor mărturisitori ai dreptei credinţe din secolul al XVIII-lea - Oprea Miclăuş, Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara - a avut loc pe 21 octombrie 1955, la Alba Iulia, în Catedrala zisă a „Reîntregirii“, actualmente Catedrală arhiepiscopală.