Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Iertarea nu este decât iubire“

„Iertarea nu este decât iubire“

Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Maria Burlă - 27 Iun, 2014

Cerând iertarea Tatălui Ceresc, ne lipim de mila Lui, intrăm în comuniune cu harul şi pregustăm fericirea după care tânjim atât de mult. De altfel, iertarea nu este decât iubire, forma cea mai necesară de iubire pentru starea noastră duhovnicească. Iar atunci când cineva îţi greşeşte, înseamnă că nu te iubeşte cu iubirea lui Dumnezeu. A cincea cerere a Rugăciunii Domneşti ne învaţă şi să nu cerem socoteală celor ce ne-au greşit. Însă, ce se ascunde în spatele faptului că nu putem ierta pe cineva din toată inima? Şi oare ne iartă Dumnezeu greşelile atunci când noi nu ni le iertăm? Monahia Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Iaşi, ne va răspunde la aceste nedumeriri în acest interviu ce continuă seria celor cu tâlcuirea Rugăciunii Domneşti.

Ce simţăminte naşte în om cererea iertării lui Dumnezeu pentru propriile greşeli?

Scopul acestei cereri este să ne adune toate simţămintele sufleteşti şi toate gândurile într-o nouă rânduială, într-o nouă logică: logica iubirii şi fericirii Evangheliei.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca să se bucure, să fie fericit şi a cunoscut şi a gustat această fericire în rai. Însă, după căderea protopărinţilor, omul nu mai cunoaşte fericirea decât ca dor, ca sete. A devenit o fiinţă însetată de fericire şi nimic din cele pământeşti nu-i poate stinge această sete. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să-şi poată nu doar potoli această sete, ci şi să devină izvor al acesteia, cu harul lui Dumnezeu.

Şi omul, oricât ar fi de căzut şi decăzut, încă are capacitatea de a se deschide acestui dar, pentru că simţirea sa adâncă sesizează fiecare undă de răutate şi se tulbură provocând durere inimii şi întristare minţii, chiar dacă conştiinţa fuge de ea. Această tulburare este, în acelaşi timp, o sete de vindecare, de restaurare a stării de bine pe care o trăieşte când face binele.

„Iertarea este numele Darului“

Acum, prin Taina Pocăinţei, Hristos Domnul ne restaurează simţul fericirii care a fost denaturat de păcate şi patimi şi sfărâmat în mii de simţiri senzuale ale plăcerilor pătimaşe. Pentru a primi acest dar al Domnului, avem nevoie să devenim conştienţi nu doar de relele pe care le facem şi de efectele dureroase asupra noastră, ci şi de calea eliberării de deprinderea lor, de leacul pe care Dumnezeu ni-l oferă. Iertarea este numele Darului.

De ce trebuie să cerem acest leac? Pentru a ne dezvăţa de „leacurile“ surogate sau otrăvitoare pe care le foloseam când greşeam: scuze superficiale, scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, justificarea, negarea etc. Cerând iertarea Tatălui Ceresc, ne lipim de mila Lui, intrăm în comuniune cu harul şi pregustăm fericirea după care tânjim.

De ce condiţionează Dumnezeu iertarea greşelilor noastre de iertarea pe care le-o acordăm noi celorlalţi?

Nu, nu face asta Dumnezeu! Aşa citim noi, aşa înţelegem noi după logica vrăjmaşului, care este tatăl minciunii. El i-a sugerat omului de la început minciuna că poruncile lui Dumnezeu sunt interdicţii şi ameninţări. Domnul aici ne învaţă să ne rugăm. Ne învaţă ce să cerem ca să dobândim fericirea pe care o vesteşte şi o aduce. Cererea aceasta e a omului redevenit fiu în Fiul. Iar cuvântul de mai departe: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre“ (Matei 6, 14-15) nu este altceva decât sfatul şi ajutorul lui Dumnezeu revărsat în aceste cuvinte.

Să ne gândim: dacă nu iertăm, cu inima unită cu harul lui Dumnezeu, Tatăl nu ne iartă ca să ne vindece, ca să ne salveze din moartea cea veşnică.

„Vindecarea adevărată este reconectarea la Viaţa care este Domnul şi trăirea în ea“

Conştiinţa noastră încă întunecată sesizează doar durerea şi consecinţele păcatului propriu, îşi percepe (când o face) doar propria datorie şi doreşte să fie iertat ca să-şi administreze mai departe averea cu conştiinţa „curată“ juridic. Or, o astfel de iertare ar fi ca vindecarea unui bolnav care s-ar întoarce cu voluptate la felul de viaţă care i-a produs boala. Vindecare adevărată e cea care schimbă viaţa producătoare de boală şi moarte. Vindecarea adevărată este reconectarea la Viaţa care este Domnul şi trăirea în ea, trăirea ei în duh şi adevăr. Şi această Viaţă este Binele. Este Binele după care tânjim cu toţii. Şi cei buni şi cei răi (dar cine este bun în afară de Dumnezeu?)! Şi Binele nu se amestecă cu răul. Şi lipsa iertării aproapelui este ţinerea de minte (în minte) a răului, ceea ce înseamnă a fi rău. Şi cum am putea trăi în fericire, răi fiind?

Or, refuzându-ne iertarea, Tatăl ceresc ne încredinţează durerii pe care suntem capabili s-o simţim, aşteptându-ne să dorim vindecarea adevărată. Repet, nu Dumnezeu ne condiţionează, ci noi îi cerem asta lui Dumnezeu pentru că am fost învăţaţi şi întăriţi de Fiul Său şi Domnul nostru.

În versiunea greacă a Evangheliei după Matei  apare o altă formulare: „Şi ne iartă nouă datoriile noastre precum şi noi iertăm datornicilor noştri“. Faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de semenii noştri putem fi cu plata datoriilor la zi?

Niciodată aici, pe pământ, şi sfinţi dacă am fi, nu putem fi „la zi“ cu această datorie. Niciodată, pentru că datoria noastră este IUBIREA. Am fost şi suntem iubiţi dumnezeieşte, absolut şi gratuit, şi ni se cere, şi ni se dă putere, să fim noi înşine, fiecare cu un răspuns personal la această Iubire.

Pe măsură ce înaintăm în iubire, cu harul lui Dumnezeu, încetăm să mai facem rău, şi astfel datoria noastră se transfigurează: din iertare devine iubire. De altfel, iertarea nu este decât iubire, forma cea mai necesară de iubire pentru starea noastră duhovnicească.

A-ţi greşi cineva înseamnă a-ţi face rău pe nedrept. Cum să nu cerem socoteală celor ce ne-au greşit?

A-ţi greşi cineva înseamnă a nu te iubi cu iubirea lui Dumnezeu. În formele concrete cotidiene da, poate însemna şi ce spuneţi, dar această „dreptate“ este ea însăşi un păcat. Este păcatul prin care omul ia locul lui Dumnezeu stabilind el ce e drept şi ce nu. Şi, cum vedem şi cunoaştem, drept e ce-mi convine (place) şi nedrept ce nu-mi convine (place). Apoi, mulţi dintre cei „nedreptăţiţi“ sunt coautori la nedreptatea respectivă. Da, există şi victime nevinovate ale răutăţii şi cruzimii, dar ele nu-şi trăiesc durerea în registrul „dreptăţii“. Asta aparţine doar revoltaţilor şi celor care nu-L cunosc pe Domnul şi poruncile Lui.

„Când cerem socoteală celor ce ne fac rău, ne contaminăm de rău“

A cere socoteală înseamnă a te socoti drept şi a călca poruncile dumnezeieşti, singurele care ne scot din plasa răului. Când cerem socoteală celor ce ne fac rău, devenim automat răi, ne contaminăm de rău. Domnul spune să nu ne împotrivim răului şi să iertăm. Dacă am face asta, am fi uimiţi de binele pe care l-am trăi. Dar noi alegem să ne risipim viaţa şi ce avem disputând un „obiect“ de care nici nu ne mai aducem aminte după ani şi ani de ură şi procese şi fără de care viaţa noastră ar fi putut continua foarte bine. Dacă am socoti şi costul pe care-l vom plăti la Marea Judecată, cred că puţini am mai cădea în cursa vrăjmaşului care ne sugerează să ne facem dreptate „cu orice preţ“!

Eu văd cu durere câtă suferinţă se naşte şi se răspândeşte doar din atitudinile luate pe un „principiu“ care mă uluieşte: „Daâ ce? Unuâ prost şi altu' nu?!“.

Sunt situaţii când simţim că nu putem ierta pe cineva din toată inima. Cum să procedăm atunci?

Să cerem de la Domnul să ne vindece inima împietrită şi să ne înveţe cu harul Lui cum să iertăm în fiecare situaţie concretă. Această neputinţă este un simptom al unei boli sufleteşti grave care merită să fie descoperită şi tratată la timp.

De mare folos ne este să ne iertăm părinţii şi bunicii şi neamul de care, de multe ori, ne lepădăm greşit. Adică negăm că am fi primit moştenirile lor, dorim să fim „altfel“ şi chiar ne purtăm invers decât ei în cele rele, o vreme. Dar moştenirea e în noi, noi suntem una cu toţi oamenii, dar mai ales cu neamul nostru. Să ne asumăm, să ne pocăim şi pentru ei şi atunci îi vom putea ierta şi vom putea ierta pe oricine.

„Moştenirile trebuie asumate pentru a fi aduse spre iertare şi vindecare“

Cine nu iartă are în inima lui un rău ascuns „de acasă“, o traumă, sau mai multe, cum spun specialiştii seculari. E nevoie să învăţăm asta pentru că mulţi alegem valori înalte şi încercăm să le trăim, dar eşuăm pentru că nu ne-am asumat moştenirile. De exemplu, dacă cineva care a avut părinţi sau bunici care au activat sau au colaborat cu puterea comunistă refuză în contextul actual conştientizarea, se ruşinează, se ascunde şi aderă la valorile creştine sau sunt admiratori fervenţi ai sfinţilor închisorilor, va constata cu durere că nu poate ierta. Mai ales că nu-şi poate ierta părinţii, dar din alte pricini. Atunci va înţelege, cu mila Domnului, prin rugăciune, că e nevoie să-şi asume această moştenire pentru a o aduce spre iertare şi vindecare lui Dumnezeu, dar ca fiind a noastră, şi nu a lor.

Ne iartă Dumnezeu greşelile atunci când noi nu ni le iertăm?

Nu, pentru că ne respectă libertatea şi ne lasă să trăim durerea de a alege să fim proprii noştri vrăjmaşi ca să ne putem întoarce la El din convingere şi cu smerenie. Mândria ne face să nu ne iertăm pe noi. Şi necredinţa. Nu-L cunoaştem pe Domnul şi mila Lui şi ocupăm noi locul Lui de Judecător.

Când şi cum poate rosti creştinul Rugăciunea Domnească? Care sunt foloasele ei?

Când?

La toate începuturile zilei şi vieţii. La toată nevoia şi la tot pasul!

Cum?

Din toată inima. Cu atenţie conştientă la fiecare cuvânt, cu respect şi cu evlavie. Adevărată.

Foloasele?

Ne învaţă să ne rugăm şi să intrăm astfel în relaţie vie cu Dumnezeu.

Ne conectează la Rugăciunea Domnului.

Ne uneşte cu sfinţii şi cu toţi cei care se roagă.

Ne ajută să conştientizăm că suntem fii ai Tatălui Ceresc prin Botez şi că avem datoria să ne purtăm ca atare pentru a intra în posesia moştenirii ce ne este oferită de El. Dumnezeului nostru slavă!