Actorul Ilie Gheorghe oferă de fiecare dată un spectacol fascinant în care, de multe ori, ne regăsim cu toţii. Pentru a ajunge aici, drumul lui nu este deloc uşor, recunoscând că numai prin şlefuire îndelungată se obţine strălucire în artă. Este un om care iubeşte simplitatea şi naturaleţea în viaţa de zi cu zi. Spune că la bătrâneţe i-ar plăcea să se retragă la vreun schit, să-l afle pe Dumnezeu în linişte. De altfel, se înconjoară deja de lucruri frumoase care îl conduc spre esenţele creştinismului. A primit un "Pateric" de la un prieten, pe care îl citeşte adesea, vieţile sfinţilor părându-i-se demne de urmat. Citiţi un interviu cu Ilie Gheorghe, actor de la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova.
Maestre Ilie Gheorghe, când şi cum a început această frumoasă pasiune a dumneavoastră pentru teatru?
Pasiunea mea pentru teatru a fost foarte timpurie. Îmi amintesc că, elev fiind la şcoala primară din comuna mea, în clasele a III-a şi a IV-a, învăţătoarea punea scenete din Caragiale: "Vizita", "Marius Chicoş Rostogan", "Un pedagog de şcoală nouă". Jucam rolurile cele mai grele pentru că învăţătoarea descoperise la elevul ei mugurii unei vocaţii pentru teatru. Asta nu a fost deloc jocul hazardului, ci dimpotrivă, eu m-am născut într-o casă de ţărani care aveau o foarte mare aplecare spre lucrurile frumoase. Mama mea recita frumos, ştia poezii frumoase, şi acum, la vârsta de 90 de ani, ştie pe puţin două-trei sute de poezii din Eminescu, din Goga, din Coşbuc, din Vasile Alecsandri. Iar eu ţin minte poeziile învăţate în copilărie - de exemplu "Şase pui şi o biată mamă" de Vasile Militaru - pentru că mama, în lungile luni ale iernii, stătea în casă şi marea ei bucurie era să-şi vadă copilul de trei ani cum spune frumos poezia. Drept dovadă, cum am intrat în clasa I, am câştigat un premiu pentru recitare cu poezia despre care am amintit. Tata, de asemenea, era un pasionat pentru muzică, el cânta la vioară, cânta la fluier, la caval, la drâmbă, la ceteră. Îşi confecţiona singur instrumentele muzicale, era un autodidact, aplecat spre cultură, şi în casa noastră, cât eram de săraci atunci, poposeau intelectualii satului.
Aritmetica, pusă în scenă
Tata a murit când avea numai 38 de ani, iar eu am rămas singur cu mama. M-a dat la o şcoală de învăţători şi am ieşit dascăl. În şcoala asta am învăţat lucruri extraordinare: cum să fiu un om moral, echilibrat, am învăţat cum să-i fac pe copii "a le place şcoala". Perioada de la catedră a fost din 1958 până în 1963. Ei bine, orice lecţie într-o clasă este un mic spectacol. Totul se bazează pe dialog, totul are la bază emoţia. Chiar lecţiile de aritmetică erau la mine mici piese de teatru. Îmi amintesc că am primit odată vizita unui inspector care m-a asistat la clasa a III-a, la aritmetică. Predam leul şi banul. Lecţia era atât de frumoasă, copiii erau atât de antrenaţi să vândă, să cumpere, încât, la sfârşitul lecţiei, inspectorul a rămas impresionat şi mi-a spus că ar trebui să mă mut dintr-o sală mică, aşa cum era aceea, într-o sală mai mare, aşa cum este o sală de teatru, unde aş putea să am trei sau patru sute de elevi. Aşa a şi fost. Vara următoare am şi dat examen la Institutul de Teatru din Bucureşti şi am intrat.
"Aplecarea spre teatru este ceva hărăzit de Dumnezeu"
Când aţi luat pentru prima dată contact cu teatrul profesionist?
În 1954 am ascultat pentru prima dată, la radio, "Apus de soare", iar prima piesă pe care am văzut-o pe viu a fost "Vlaicu Vodă" cu un mare actor, chiar aici la Craiova. A fost un moment care m-a impresionat profund. De atunci nu mi-a mai lipsit absolut nici una. Au venit rând pe rând "Trandafirii roşii", se juca foarte mult şi "Hamlet". Când eram acolo, în public, de multe ori mă teleportam ideatic şi imaginar pe scenă şi repetam cu actorii rolurile pe care ei le jucau. Aş putea afirma şi sunt convins că aplecarea spre teatru nu a fost nicidecum un joc al hazardului, al întâmplării, ci a fost ceva hărăzit de Dumnezeu. De aceea, atunci când am dat examen la institut, am reuşit să intru, printre cei aproape 90 de candidaţi, al doilea. După absolvire, am fost repartizat la Craiova, în 1967. Am venit şi aici am rămas, în ciuda tuturor ofertelor care mi s-au făcut, una mai tentantă decât alta. Am rămas aici şi bine am făcut pentru că toţi cei care s-au plimbat din teatru în teatru, mare scofală n-au făcut. Aici a fost locul în care am luat peste 27 de premii naţionale şi internaţionale. Am fost în peste 50 de ţări, am participat la peste 100 de festivaluri de teatru din toată lumea, am fost invitat opt luni de zile să joc într-un teatru din Anglia, la Nottingham, am fost invitat şase luni în Franţa să joc la Lyon în "Marchizul de Sade" rolul principal, am fost invitat în Italia pentru trei luni la Bolonia în 2000, am luat premiul Uniter de câteva ori, am luat premiu internaţional la Saraevo, în Bulgaria, am făcut câteva turnee în Japonia, în Australia, în Coreea de Sud, în Canada, în America, în Brazilia, în Salvador, în Egipt şi în toată Europa de Nord.
Care a fost primul rol cu care aţi urcat pe scenă şi ce ne puteţi spune despre el?
Primul rol a fost Braharu, dintr-o piesă de Aurel Baranga. Era o comedie în care se vitriolau vicii ca incultura grasă şi tot ce ţine de lipsa de cuvânt, de onoare. În acest rol am intrat in extremis pentru că se îmbolnăvise actorul care trebuia să-l joace, premiera trebuia să intre şi atunci s-a apelat imediat la mine. A urmat apoi Don Juan din "Doamna Nevăzută", apoi "Apus de soare", unde am jucat stolnicul Drăgan şi de atunci încoace, dacă aş sta să număr, cred că ar fi peste 140-150 de roluri care mai de care.
Care dintre ele v-a fost cel mai drag? Cu care credeţi că v-aţi identificat cel mai bine?
Toate îmi sunt dragi, dar câteva mi-au adus o satisfacţie extraordinară. Aş putea să încep cu Caţavencu din "O scrisoare pierdută" pe care
l-am făcut cu 25 de ani în urmă şi despre care toată lumea de specialitate a spus că este cel mai bun Caţavencu care s-a făcut în istoria teatrului românesc. Şi acum îl joc în unele recitaluri de-ale mele. Ar urma rolul din "Titus Andronicus", unde am jucat rolul unui răufăcător de culoare. Atunci când l-am jucat în străinătate, în Canada, directorii de festival au refuzat să mă vopsesc negru pentru evitarea disensiunilor. A urmat apoi "Ubu rex cu scene din Macbeth", în care am jucat regele Ubu, apoi un rol românesc în piesa "Paznicul de la depozitul de nisip" care contura drama unui om cu trei copii şi cu familie care este nevoit, din cauza securităţii, să lase în urmă totul. În ultimii 20 de ani am avut parte să joc numai roluri importante, unul şi unul. În momentul de faţă interpretez "Faust" la Teatrul Naţional din Sibiu. Este un rol pe care-l joc de aproape trei ani.
"Pe scenă trebuie să aduci lucrul şlefuit"
Vă teleportaţi de fiecare dată când păşiţi pe scenă în pielea atâtor personaje. Cum se împacă aceste două lumi, teatrul şi viaţa personală?
În cazul meu s-au împăcat în mod ideal. Alături de soţia mea, care a fost tot învăţătoare, am avut o familie extraordinar de curată, de unită. Am reuşit să fac în teatru cărare, dar şi în viaţa mea particulară. Nu trebuie să fie o mare diferenţă între cel care urcă pe scenă şi cel care merge pe stradă. Cu cât eşti mai tu însuţi, cu cât te porţi cum ţi-i portul şi vorbeşti cum ţi-i vorba, cu cât eşti mai modest, cu cât te hrăneşti pe scenă din ceea ce vezi în viaţă, cu atât ceea ce faci acolo e mai adevărat. Sunt unii care atunci când pleacă de pe scenă parcă vor cu tot dinadinsul să păstreze aceeaşi ipostază şi parcă ar vrea să atragă atenţia în mod special asupra faptului că ei sunt actori. Nu mai coboară cu picioarele pe pământ. Eu când am venit în teatru şi am intrat în cabină să joc un spectacol am fost posedat de spiritul personajului, dar când am ieşit de pe scenă, am fost posedat de omul inodor şi incolor, poate prea incolor pentru unii care mai şoşotesc pe la spate miraţi: "Ăsta să fie actorul care ne-a fascinat aseară? Uite ce simplu este pe stradă!". Deci, între viaţa de scenă şi cea de zi cu zi trebuie să fie o relaţie strânsă: ce faci pe scenă trebuie să se tragă din ceea ce faci în viaţă.
După Revoluţie, în teatrul românesc s-a comis această greşeală a introducerii grotescului. Goliciunea a vrut să pară drept lucru de frumuseţe, însă lumea s-a săturat. Viaţa nu este asta. Pe scenă trebuie să aduci lucrul şlefuit. Dacă Brâncuşi ar fi lăsat Pasărea măiastră doar după ce a cioplit-o şi nu şlefuia la ea atâta timp ca să-i dea luciul şi lumina, n-ar fi fost valoroasă. Ceea ce iei din viaţă trebuie să aduci la idealul perfecţiunii, să aibă valoare estetică, să te încânte, nu să te oripileze.
"În versul religios se şlefuieşte cuvântul"
Sunteţi un interpret desăvârşit şi un iubitor de poezie. Pe ce poziţie se plasează poezia religioasă în ierarhia preferinţelor dumneavoastră?
Mă simt atât de profund în versul religios, în poezia religioasă. Este ca şi cum ai avea în minte în permanenţă mirosul mirului. Am fost odată la o sfinţire de biserică şi am primit o bucată de pânză muiată în mir, pe care o am şi acum, iar mirosul acela rezistă de trei ani de zile şi încă mă stăpâneşte. Cuvântul religios, fraza religioasă, cugetarea şi poezia de acest gen au efectul mirului. Aici, în viersul religios se şlefuieşte cuvântul, se şlefuieşte ideea, se şlefuieşte simbolul gândului. Sunt multe idei şi maxime cu caracter religios, deosebit de frumoase, care se regăsesc în marile creaţii de teatru. De exemplu în piesa "Măsură pentru măsură", personajul principal începe să vorbească despre moarte: "Aşa-ţi va fi mai dulce viaţa şi moartea. Vieţii spune-i: dacă te pierd, eu pierd un lucru pe care numai nebunii şi l-ar dori. O respirare eşti, supusă nopţilor stelare pe care le înduri în orice loc al existenţei tale. Eşti măscăriciul morţii. Îţi dai şi sufletul fugind de moarte. Eşti nestatornic, starea ta se schimbă curios, după lună, ca măgarul cocoşat sub lingouri, duci bogăţia grea un singur drum şi te descarcă moartea". Eu de multe ori
m-am gândit că, dacă ar fi să nu mai am nici un sprijin la bătrâneţe, m-aş retrage într-un schit pentru a-mi căuta liniştea şi pe Dumnezeu. Am un coleg la Sibiu care face Teologia ca a doua facultate. De la el am aflat foarte multe despre vieţile sfinţilor, mi-a dăruit chiar şi un "Pateric" care efectiv mă fascinează prin frumuseţea poveştilor pe care le cuprinde. Sunt convins că în momentul în care nu voi mai juca pe scenă, în momentul în care mă voi retrage din teatru, în literatura teologică îmi voi găsi un refugiu pentru amplitudinea năzuinţelor mele spirituale.
Să vezi valuri în loc de smârcuri
Cum credeţi că se raportează tinerii actori la adevărurile morale pe care le admiraţi? Ce le puteţi recomanda pentru a face cât mai bine ceea ce au început?
Dacă harul acesta nu ţi-a fost dat de Dumnezeu şi ai ajuns să faci teatru, doar pentru că eşti incapabil să faci altă treabă şi zici: mă duc acolo pentru că ştiu să mă dau peste cap sau ştiu să mă scălâmbâi, cu siguranţă că lucrul acesta te va chinui toată viaţa. În teatru trebuie să stai în rândul întâi, dacă stai în rândul al treilea, şi din al doilea încolo, nu vei putea să câştigi publicul. Ei, cei de acolo, din faţa scenei, se uită şi-i observă doar pe cei din faţă, rar se uită cine este în rândul şapte. Din cauza asta tânăra generaţie cred eu că suferă de o cumplită dezamăgire. Totul vine de la şcolile de teatru care sunt exagerat de multe. Când am terminat eu institutul era o singură şcoală de teatru la Bucureşti şi se selectau din nouă sute de candidaţi doar 97. În teatru se lucrează cu arta cuvântului. Dacă nu ştii să-l trimiţi pe cel care te ascultă dincolo de ceea ce vrei să transmiţi, nu ai realizat nimic şi nu eşti nici pe departe actor. Prin urmare, tinerii care doresc să devină actori ar trebuie să caute să afle mai întâi cum este viaţa, "cum cată să fie", aşa cum spune Eminescu. Dacă eşti predispus să vezi smârcuri în loc de valuri, atunci trăieşti degeaba.
"Predam leul şi banul. Lecţia era atât de frumoasă, copiii erau atât de antrenaţi să vândă, să cumpere, încât, la sfârşitul lecţiei, inspectorul a rămas impresionat şi mi-a spus că ar trebui să mă mut dintr-o sală mică, aşa cum era aceea, într-o sală mai mare, aşa cum este o sală de teatru, unde aş putea să am trei sau patru sute de elevi. Aşa a şi fost."
"Am reuşit să fac în teatru cărare, dar şi în viaţa mea particulară. Nu trebuie să fie o mare diferenţă între cel care urcă pe scenă şi cel care merge pe stradă. Cu cât eşti mai tu însuţi, cu cât te porţi cum ţi-i portul şi vorbeşti cum ţi-i vorba, cu cât eşti mai modest, cu cât te hrăneşti pe scenă din ceea ce vezi în viaţă, cu atât ceea ce faci acolo e mai adevărat."
"Eu de multe ori m-am gândit că, dacă ar fi să nu mai am nici un sprijin la bătrâneţe, m-aş retrage într-un schit pentru a-mi căuta liniştea şi pe Dumnezeu. Am un coleg la Sibiu care face Teologia ca a doua facultate. De la el am aflat foarte multe despre vieţile sfinţilor, mi-a dăruit chiar şi un "Pateric" care efectiv mă fascinează prin frumuseţea poveştilor pe care le cuprinde."
