„În ATI ai nevoie de foarte multă putere psihică să rezişti morţii“

În luna august, Asociaţia Transplantaţilor din România a desfăşurat o campanie de sensibilizare a publicului larg în privinţa transplantului şi a donării de organe, intitulată „Spune Da! Susţine donarea de organe“. Despre problemele cu care se confruntă, în ultimii ani, activitatea de transplant, despre reticenţele societăţii în privinţa donării de organe şi despre rolul Anesteziei şi Terapiei Intensive (ATI) în salvarea de vieţi, într-un dialog cu un cunoscut specialist ATI, conf. dr. Ioana Grigoraş, şefa Clinicii ATI a Institutului Regional de Oncologie Iaşi.

În decursul anilor, în ceea ce priveşte activitatea de transplant s-au înregistrat numeroase progrese, atât la nivelul mentalităţilor, cât şi în sistemul medical. Şi totuşi noi, românii, suntem încă extrem de rezervaţi în privinţa donării de organe. De ce?

Cred că este o problemă de educaţie generală, care trebuie să-ţi dea nişte noţiuni privind medicina, privind caracterul ei profund altruist. Cred că trebuie să existe un solid corp al coeziunii sociale, pentru că, repet, altruismul rămâne „sâmburele“ actului donării de organe. Poate că aici noi, românii, mai avem încă mult de lucrat până să începem să ne mişcăm ca un organism, şi nu ca individualităţi care alcătuiesc o colectivitate. Şi poate că şi noutatea, caracterul oarecum şocant al donării de organe, toate astea intervin.

Aţi fost, timp de 10 ani, coordonator regional pentru identificarea potenţialilor donatori aflaţi în moarte cerebrală. Cât de dificilă a fost abordarea familiilor acestor pacienţi în vederea prelevării de organe?

Au fost şi persoane reticente, dar, în mod surprinzător, au fost şi foarte multe familii care au acceptat. Principalele probleme din toţi aceşti ani au fost însă nu atât acceptul sau refuzul, cât unele organizatorice, care au caracterizat activitatea de transplant în Moldova. Mulţi potenţiali donatori au fost pozitivi pentru diverse virusuri şi boli, ceea ce contraindica din start donarea de organe. Alte probleme au fost legate de găsirea familiilor. Uneori, pacienţii sunt aduşi fără aparţinători, fără posibilitatea de a lua legătura în timp util cu aceştia. Iar aici lupta este contracronometru. Vorbim despre un pacient decedat, la care biologia începe să se descompună. Nu-i doar un om pus pe aparate, pe care îl putem ţine aşa nedefinit. Procesul biologic al morţii începe şi noi încercăm doar să-l încetinim, astfel încât în intervalul câştigat să putem obţine acceptul familiei şi, dacă îl avem, să putem recolta nişte organe de calitate. Pentru că acestea, degradate, nu folosesc deloc primitorului.

Totuşi, aceste probleme au fost depăşite şi lucrurile au început să meargă. E drept că merg mai lent decât în alte părţi ale ţării şi asta mă doare. Pentru că atât eu, cât şi echipa cu care am lucrat în toţi aceşti ani am pus foarte mult entuziasm şi suflet în ceea ce facem, crezând cu toată tăria în ideea de a face bine unui semen de lângă noi. Şi, din acest punct de vedere, poate că am fi dorit ca toată această strădanie să aibă rezultate mai bune.

Se pare totuşi că transplantul şchioapătă peste tot în ţară. Care e explicaţia?

Problema este multifactorială şi, din acest motiv, greu de rezolvat rapid. Pe de o parte, e vorba de mentalităţi în schimbare şi poate că era de dorit ca această schimbare să se fi produs mai repede. Spre exemplu, Spania are cea mai mare rată de donare de la donatorii aflaţi în moarte cerebrală şi este un exemplu pentru întreaga Europă, datorită unei mentalităţi colective extrem de puternice. Pe de altă parte, intervine cadrul legislativ. La noi criteriile de declarare a morţii cerebrale sunt dintre cele mai riguroase. Nu mă plâng, este foarte bine să fie aşa, pentru că suntem feriţi, prin rigorile legii, de orice abuz. Apoi, poate că şi contextul organizatoric a fost o piedică, dar acesta s-a schimbat de doi ani încoace şi a făcut să se mai „învioreze“ un pic lucrurile.

Opţiunea în timpul vieţii, extrem de valoroasă

Vorbeaţi de aspectele legislative. Vi se pare o soluţie viabilă acceptul în privinţa donării prin act notarial, în timpul vieţii, aşa cum este prevăzut într-un ordin al Ministerului Sănătăţii?

Este o idee extrem de generoasă, care sună foarte frumos, dar în teorie. Vor trebui probabil, vorba lui Brucan, vreo 20 de ani până să devină funcţională. Pentru că tare mă îndoiesc că fiecare notar va avea riguros grijă să menţioneze, la fiecare contact cu clienţii, această potenţială opţiune. Apoi, lumea care vine la notar, cu tot felul de probleme, tare mă îndoiesc că are timpul şi libertatea mentală de a asculta o argumentaţie şi de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Deci, idee bună, dar eu nu-mi pun speranţele în ea. Mi se pare util însă de prevăzut această opţiune pe cardul de sănătate, pentru că aici medicul de familie poate avea un rol foarte important. Acesta, la contactele repetate cu pacientul, poate găsi timpul să-i explice despre ce-i vorba, iar pacientul să-şi exprime în mod conştient, în cursul vieţii, această opţiune: da sau nu pentru donarea de organe. Opţiunea pe cardul de sănătate creează mai multe avantaje. Primul şi cel mai important este că practicăm prelevarea ştiind sigur că aceasta a fost opţiunea pacientului. Chiar dacă este decedat, nu înseamnă că el a devenit o „adunare de piese de schimb“, ci dimpotrivă, chiar după moarte, omul are dreptul să aleagă ce se întâmplă cu trupul lui. Pe de altă parte, acest acord din timpul vieţii creează o mare facilitate organizatorică, pentru că noi „pierdem“ mult timp, timp valoros, aşteptând acordul familiilor. Apoi, eliberăm familia de o povară, care, atunci când durerea este mai mare, trebuie să ia şi această decizie. Pentru unii e prea mult. Unii spun nu, nu atât pentru că nu cred în donare, dar pentru că nu mai au disponibilitatea sufletească să gândească „la rece“ şi să decidă.

Cum îi simţiţi pe bolnavii aceştia transplantaţi?

Mi se pare minunat că au puterea să se recomande: „transplantat de cinci ani“, „transplantat de 11 ani“, „transplantat de 18 ani“. Ei primesc o nouă viaţă în momentul transplantului. Şi aşa îi şi văd trăind: cu un entuziasm extraordinar şi lăudându-se cu vârsta de la transplant încoace de parcă ar fi vârsta sufletească, biologică.

Succesul grefei de organe depinde de abilitatea anestezistului

Ce rol are Anestezia şi Terapia Intensivă (ATI) în transplantul de organe?

Chirurgul este maestrul care face gestul şi care rămâne singura dominantă a acestui act. Apoi rămân nefrologul, gastroenterologul, cei care urmăresc evoluţia în timp a organului transplantat. Medicul de la ATI rămâne un pic în umbră, deşi el are un rol foarte important, fiind implicat în toate etapele activităţii de transplant: în cazul donatorului viu - trebuie să-l evalueze, apoi actul chirurgical al donării trebuie făcut în deplină siguranţă pentru donator, apoi transplantarea organului pe un organism aflat în severă suferinţă, un act de foarte mare complexitate. Iar în privinţa donării de la o persoană aflată în moarte cerebrală, activitatea este cu atât mai complexă cu cât medicul de la ATI se implică în oferirea şanselor maxime de supravieţuire a acelui pacient. Donatorul aflat în moarte cerebrală se găseşte întotdeauna în ATI; niciodată în altă secţie a spitalului. Şi, până să fie declarat în moarte cerebrală, medicul de aici a luptat să evite moartea. După aceea, misiunea delicată este declararea morţii cerebrale, care se face în echipă multidisciplinară şi cu îndeplinirea extrem de riguroasă a tuturor condiţiilor. După care începe cealaltă bătălie, foarte grea şi de un foarte înalt profesionalism: menţinerea calităţii funcţionale a organelor la un pacient care este deja mort şi la care descompunerea biologică continuă. Este o medicină de cea mai înaltă calitate şi foarte puţină lume ia în calcul acest lucru. Succesul grefei de organe depinde în mare măsură de abilitatea anestezistului, care are cuvântul-cheie în întregul lanţ de transplant.

Sunteţi medic de anestezie şi terapie intensivă. Mi se pare că în meseria asta trebuie să fii dur ca un general de armată. Există şi loc de emoţii?

Da, rigoarea de „general de armată“ trebuie dublată şi de suflet.

ATI e un fel de „străjer vigilent“ la graniţa dintre viaţă şi moarte. Cu ce trebuie să fii dotat în plus, ca medic, să poţi lucra într-o astfel de secţie?

Întâi de toate trebuie să-ţi iubeşti foarte mult meseria. Întotdeauna le spun mai tinerilor mei colegi, care vor să lucreze în ATI, că nu le doresc decât să le placă, să fie „îndrăgostiţi“, să „ardă“ pentru ceea ce fac. Altfel, această specialitate este „sclavie“ şi mai bine o schimbi. Pe lângă această pasiune, ai nevoie de alte câteva atribute: o bună manualitate - trebuie să fii în stare să faci manevre salvatoare de viaţă în câteva secunde; o capacitate de judecată sub presiunea gravităţii şi a momentului - o judecată la rece, care să te ajute să-ţi păstrezi cumpătul în momentele de mare tensiune; să ai o foarte bună bază de cunoştinţe teoretice. Apoi, să ai înţelegere faţă de pacient şi foarte multă compasiune, având în vedere că lucrăm la hotarul dintre viaţă şi moarte. Şi foarte multă putere psihică ca să rezişti morţii, pe care, în ATI, o vezi cel mai des din toate ramurile medicale.

Suferă şi ATI din cauza deficitului de medici înregistrat la nivel naţional?

Nu numai în România, ci la nivel internaţional este o lipsă acută de anestezişti. Aceşti medici au devenit o resursă foarte preţioasă pentru un spital. În România se înregistrează o mare lipsă de anestezişti şi cu atât mai lăudabil este efortul celor care au rămas aici şi care suplinesc, pe jumătate decât necesarul real, toată activitatea. Totuşi, în ultimii ani, la rezidenţiat am avut bucuria să avem specialitatea ATI aleasă printre primele de către absolvenţii cu notele cele mai mari.

„Cel mai mult m-au marcat cei pe care nu am reuşit să-i salvez“

Aţi experimentat vreodată frica?

De multe ori, dar trebuie să fie constructivă. Le şi spun colegilor mei mai tineri: „Mă tem de vremurile când n-am să mă mai tem“. Adică, atunci când voi fi prea sigură pe mine şi când, poate, nu voi mai acorda amănuntelor toată atenţia necesară. Cred că frica trebuie să existe, dar nu frica care te paralizează, ci aceea care te mobilizează, care te îndeamnă să-ţi pui tot timpul întrebarea: „Diagnosticul meu este corect?“ Şi tot timpul să cauţi argumente care să-ţi demonstreze că eşti pe calea cea bună. Şi, dacă nu eşti, să ai puterea să schimbi imediat. Nu trebuie să fii prea sigur pe tine însuţi, pentru că atunci poţi greşi mult mai uşor.

În final, e rândul unei întrebări-clişeu. A existat un moment care să vă fi marcat cu totul viaţa profesională?

Nu unul, ci foarte multe. N-am să vă povestesc un miracol, cu toate că ele există, sunt între noi şi nu trebuie decât să avem puterea şi ochii să le vedem. Îmi vin în minte un tânăr care a fost călcat de tractor şi care a supravieţuit miraculos, un tânăr care, după trei săptămâni de comă, şi-a revenit afazic şi ulterior a reuşit să termine eminent facultatea… Dar n-am să vă vorbesc de nici unul dintre aceste cazuri. Vă răspund că cel mai mult m-au marcat cei care au murit, cei pe care nu am reuşit să-i salvez şi care, chiar cred, au dreptul la acelaşi loc în sufletul meu, ca şi succesele.

Scurtă biografie