Biolog ca formare, dar intelectual de o anvergură ce a depășit cu mult frontierele de mentalitate ale epocii în care a trăit, Nicolae Leon (1862-1931) a fost una dintre personalitățile care au marcat medicina românească. A înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din România, contribuind la prevenirea și combaterea unor maladii care devastau comunitățile din acea perioadă. Despre contribuțiile esențiale pe care le-a avut ca profesor, cercetător și publicist am discutat cu Richard Constantinescu, iatroistoriograf, titular al disciplinei Istoria medicinei și coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
În esenţă, darul nu poate fi înţeles decât în relaţie cu Dumnezeu
Cum poate contribui darul la întărirea comuniunii dintre oameni?
Pr. cons. Nicolae Dascălu, director Radio Trinitas şi coordonator al Centrului de Presă Basilica: Darul ne angajează într-o relaţie dinamică şi deschisă cu ceilalţi, fie în calitate de primitori, fie în calitate de dăruitori. Dincolo de valoarea intrinsecă a darului care constituie conţinutul schimbului de valori, se află dimensiunea spirituală a relaţiilor interumane. Orice act de dăruire poartă pecetea persoanei, reprezintă o mărturie de iubire sau o chemare la comuniune. Între cel care dăruieşte şi cel care primeşte se stabileşte sau se consolidează o legătură de familiaritate, de apropiere, luminată de bunătate şi blândeţe. Sunt daruri vizibile care se fac între oameni, unele simbolice, altele consistente chiar ca bunuri pământeşti, dar sunt şi daruri invizibile, dar reale şi puternice, precum rugăciunea pentru ceilalţi. Mai ales într-o societate în care aproape totul are etichetă de preţ, se vinde şi se cumpără, prezenţa darului este o mărturie de spiritualitate, este lucrarea lui Dumnezeu-Dăruitorul în viaţa oamenilor şi a societăţii. În esenţa sa cea mai profundă, darul nu poate fi înţeles decât în relaţie cu Dumnezeu. La fântâna lui Iacov, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte femeii samarinence despre darul cel mai înalt: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie“ (Ioan 4, 10) şi îi deschide calea către un alt fel de a fi. Omul care trăieşte mereu conştiinţa că existenţa sa şi tot ce are aici pe pământ reprezintă daruri divine devine el însuşi o fiinţă dăruitoare. Pentru că cel mai mare Dar făcut nouă de Dumnezeu este Hristos Domnul, născut în peştera din Bethleem pentru a noastră mântuire. Darurile dumnezeieşti sunt dăruite şi primite în numele Mântuitorului. De aceea, în miezul Sfintei Liturghii, auzim cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate“. Sfânta Euharistie este pentru noi, creştinii, izvor de comuniune şi de viaţă. Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos devin prin Sfânta Împărtăşanie viaţa vieţii noastre şi ne insuflă în întreaga fiinţă harul Preasfintei Treimi. Sf. Vasile cel Mare spune că nimic nu este mai propriu firii noastre decât a fi în comuniune unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi şi ajuta unii pe alţii. Comuniunea de credinţă, de rugăciune şi fapte bune reprezintă mărturia Darului lui Dumnezeu în lume şi a conştiinţei că Hristos este în mijlocul nostru. Biserica învaţă pe oameni să dăruiască pentru a se îmbogăţi sau, după cuvintele monahului Nicolae de la Rohia: „dăruind vei dobândi“. Dăruind din ce avem, dar mai ales din ce nu avem, contribuim la întărirea comuniunii dintre oameni şi lucrăm pentru a noastră mântuire.