„În Iaşi mi se spunea Moş Profesorul“

„Cuvântul trebuie respectat şi obrazul nu trebuie pătat. În toată cariera mea didactică şi în celelalte activităţi am fost «ceas»“. Asta spune despre sine prof. univ. dr. Mandache Leocov, un intelectual înţelept, care a îmbinat munca şi dragostea pentru pământ şi roadele lui în cel mai fericit chip. Graţie lui, Iaşul are azi una dintre cele mai frumoase grădini botanice din Europa.

V-aţi născut în 1928. Aţi prins încă echilibrul acela al vieţii din interbelic?

Vedeţi dumneavoastră, noi privim interbelicul prin prisma oraşului, nu prin cea a satului. În acea perioadă eu am asistat la nişte teribile scene ale jandarmilor însoţind perceptorul, care veneau la necăjiţii ce nu-şi puteau plăti impozitul şi le puneau sechestru pe vacă, pe strânsură (n.r. - recoltă); plânsete, nevoie, jale mare... Impozitele erau foarte mari, taxele şcolare de asemenea. Aşa de mari, că fiii de ţărani n-au avut acces la liceu; nu mai vorbesc de facultate.

Totuşi dumneavoastră aţi răzbit. Prin ce noroc aţi ajuns să fiţi elev de liceu?

Când m-am trezit copil la ai mei, în casa noastră nu era nici o carte. Dar casa mea era lângă şcoală. Tata a şi murit la ridicarea şcolii noi, strivit sub zidurile ce se demolau, ale unei construcţii vechi. Aveam cinci ani atunci. Mama a rămas cu cinci copii, cu greutăţile unei case.

După terminarea celor patru clase primare, n-am putut să merg la liceu din cauza taxei prea mari, n-aveam bani nici pentru gazdă sau pentru internat. Însă învăţătorul a insistat pe lângă mama - că aşa erau învăţătorii pe vremuri, nu voiau să se piardă copiii foarte dotaţi - şi am dat examen la liceu. Am intrat la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava şi am făcut zilnic naveta, opt kilometri dus, opt întors, pe jos, toţi cei opt ani. Trebuia să trec şi apa Sucevei; când era foarte rece, o treceam pe catalige. Alteori, la Tişăuţi era un moşneag, Costan, care ne trecea cu barca şi nu ne lua nici un ban.

Tot liceul am învăţat aşa, numai ce prindeam din clasă. Acasă aveam de muncit din greu în gospodărie. Ce vacanţe, ce timp liber... Directorul liceului, Mihai Cărăuşu, era ginerele marelui folclorist Simeon Florea Marian. El m-a ajutat enorm, fiindcă în permanenţă m-a scutit de taxe. Pe-atunci, directorii aveau un fond al lor şi aveau dreptul de a hotărî scutirea de taxe sau chiar un ajutor bănesc pentru unii elevi foarte săraci. Ca să vă daţi seama ce greu era, pot să vă spun că tot liceul eu n-am avut nici o carte. Cu toate astea, din clasa a patra şi până am dat bacalaureatul am fost şeful clasei.

Al Doilea Război unde v-a prins?

M-a prins în liceu, aveam 16 ani. Trupele ruseşti au intrat pe 4 martie. În timpul nopţii, au tăbărât peste noi în casă. Cu automatele aţintite asupra noastră - căutau nemţi. Ne-am speriat teribil, dar au plecat fără să păţim ceva. Câteva zile mai târziu, deşi aveam o căsuţă mică, doar cu tindă şi două camere, au instalat acolo comandamentul.

După război au urmat ani grei, de lipsuri, de foamete, de secetă. Cum i-aţi trecut?

În iarna lui 1944-1945, din cauza mizeriei, în toată zona a apărut un tifos exantematic, de-a secerat un sfert din populaţie. În fiecare zi duceau cinci-şase morţi spre cimitir. Un ţăran o făcea pe-a preotul, altul pe-a dascălul şi-i înmormântau. În primăvară, la noi acasă toţi au făcut tifos, în afară de mine. Eram elev în clasa a V-a de liceu, mă trezeam la 4 dimineaţa, făceam focul, aduceam apă de la fântână, hrăneam vitele, le adăpam, făceam ceai şi le dădeam alor mei să mănânce. Pe urmă îmi luam trăistuţa şi mă duceam opt kilometri pe jos la şcoală, la Suceava. Şi acolo, în permanenţă mă gândeam dacă n-a murit nici unul. Veneam într-un suflet înapoi. Din fericire, nimeni nu s-a prăpădit...

Pe urmă, în 1946 a venit seceta. Groaznic episod! Aşa secase râul Suceava, de era un pârâuţ. Unii oameni mâncau borş de lobodă sălbatică şi de ştir. Li s-au umflat picioarele de nu se mai puteau îmbrăca. Făcuseră elefantiază, din cauza lipsei totale a substanţelor proteice.

Când a dat grâul în spic, mânca lumea boabe crude. Intrau în lan, indiferent al cui era, frecau spicele în mâini şi mâncau. Pe urmă, se duceau în Oltenia, duceau lucruşoare din casă şi se întorceau cu orz, câteva zeci de kilograme. Şi eu am mâncat mămăligă de orz; era închisă la culoare, cleioasă şi n-o puteai mânca decât cu lapte dulce.

Perioada asta a secetei m-a afectat mult. Mai târziu, din toată literatura de specialitate pe care am citit-o, am făcut vreo cinci-şase mii de fişe despre plantele sălbatice care pot fi consumate de om în vremuri ca acelea pe care le trăisem.

„Tot liceul numai în iţari şi cămaşă am umblat“

După liceu v-aţi dorit să studiaţi mai departe?

Îmi doream, dar ştiam că nici vorbă nu putea fi. Eram săraci. Tot liceul numai în iţari şi cămaşă am umblat. Întâmplarea a făcut ca un vecin, care avusese şi prăvălie, să mă întrebe într-o zi dacă n-aş vrea să-i cosesc nişte trifoi. M-am învoit. Lui i-a plăcut grozav ce am făcut şi mi-a dat 600 de lei. Nu era mult, dar mă simţeam, cum se spune, „călare pe situaţie“. Aveam bani să-mi plătesc biletul de tren la Iaşi, să dau examen la facultate. Am plecat de-acasă c-o tăbuiaţă de făină de păpuşoi, un căşuc şi nişte ouă, în costum naţional, cu opinci; n-aveam nici măcar o pereche de pantaloni. Biletul m-a costat 320 de lei. Să mă întorc nu mai aveam bani.

Deci trebuia să intraţi obligatoriu la facultate.

Cam aşa (zâmbeşte). Aveam o pregătire generală bună, încât puteam să dau la orice facultate. Dar avusesem parte de nefericirea aceea cu tifosul şi-am zis să dau la Medicină. Era în 1949. Dintre foştii mei profesori din liceu, doi veniseră în Iaşi, cu un an înainte. Unul dintre ei era Ilie Grămadă (n.r. - fost director al Teatrului Naţional din Iaşi). Într-una din zile, ne-am întâlnit. Mi-a zis: „Ai să fii un medic bun. Dar nu ştiu dacă te-ai gândit, aici vin copii mai înstăriţi. Ai nevoie de bani pentru cărţi. Mai bine dai la Agronomie, tu ştii cât profesorii de-acolo“. L-am ascultat, iar pe urmă, ca să mă întreţin, în toţi anii de facultate am fost salahor.

Strămoşii, legumicultori bulgari

De unde vine numele dumneavoastră? După sonoritate n-ai zice că-i românesc…

Este bulgăresc. Pe moşia satului, pe vremuri boierul avea o bază de creştere a animalelor şi de cultivare a legumelor. Am prins în sat, când eram copil, câteva familii parcă de uriaşi. Probabil că boierul aducea meşteri din Bulgaria pentru cultura legumelor. De-aceea, la noi grădinile de zarzavaturi se cheamă „bulgării“, roata pentru ridicarea apei şi pentru irigare se cheamă roată bulgărească. Dar când o fi venit primul meu strămoş acolo, e greu de spus.

Pesemne, n-a fost întâmplătoare calea pe care aţi urmat-o, având în vedere originea bulgărească a numelui.

Cred că nu. În plus, eu am deschis ochii în ambianţa plantelor şi a animalelor. Provin din satul Prelipca, comuna Salcea, actualul judeţ Suceava. Un fost sat de graniţă a moldovenilor cu Bucovina ocupată de austrieci, aflat pe malul râului Suceava. Prelipca se afla între Tişăuţi (spre Bucovina) şi Bosanci (spre Paşcani). În decursul miilor de ani, râul Suceava şi-a tot schimbat cursul. Pe vechile albii au rămas bălţi pline de păpuriş, stufăriş, cu o vegetaţie teribilă, sălcii de baltă, arini, nuferi albi şi galbeni, rugi de mure. Şi peşti, şi păsări de baltă din belşug. Apa râului era „cristal“. De la Tişăuţi până la Liteni, toată albia era numai lunci, numai huceaguri. Îmi plăcea să umblu, să observ plantele.

Pe urmă, în sat la noi era un foarte bun gospodar, Ion Ungureanu. Fusese capturat de nemţi în Primul Război Mondial şi în timpul prizonieratului a lucrat în Germania la o fermă agricolă. Aşa că devenise cel mai bun agricultor din sat, avea cei mai frumoşi boi, ştia de la nemţi o agricultură aproape ştiinţifică. Şi pentru că nu avea copii, a venit la mama să ia pe unul dintre băieţii ei „de suflet“. L-a vrut pe fratele meu, dar pentru că el era baza casei noastre, mama n-a vrut să-l dea. M-a luat pe mine, m-a măsurat în piept şi în spate cu palma, să vadă dacă sunt bun de muncă. Am început a merge cu el la toate lucrările câmpului. Ştia să regleze plugul după planta care urmează, ştia ce-s acelea asolamente.

Toate astea s-au depus, în timp, în bagajul meu de cunoştinţe.

Salvatorul Teiului lui Eminescu

Iubiţi plantele deopotrivă. Însă se spune despre dumneavoastră că vă aflaţi într-o tainică frăţie cu teiul. De ce?

Teiul m-a salvat de la moarte şi tot el era să mă omoare. Aveam aproape 7 ani şi m-am dus să culeg floare de tei în grădiniţa bisericii. Eram curajos, m-am urcat într-un copac destul de înalt. Teiul e o esenţă moale. S-a rupt creanga şi am căzut. Dar din coronamentul în care eram s-au mai rupt nişte ramuri care mi-au atenuat viteza de cădere. Mi-am rupt ambele braţe, era cât pe ce să rămân fără ele, dar crengile acelea m-au salvat. Pe urmă, m-am legat de tei şi când am venit la Iaşi - oraşul teilor.

De când i se spune aşa Iaşului?

În Iaşi, când Gheorghe Asachi a proiectat cu elevii lui de la Şcoala de Drumuri şi Poduri bulevardul Copou, în 1812-1813, l-a plantat cu tei. De pe atunci i se trage oraşului numele ăsta.

Tot el a proiectat şi parcul Copou. A găsit acolo teiul căruia mai târziu i s-a spus „al lui Eminescu“. Şi-l cam deranja în planurile lui, nu intra în axul central ca să-l poată avea ca punct de compoziţie. Dar aşa era de frumos, că l-a lăsat.

Iar dumneavoastră, peste mai bine de un veac şi jumătate, l-aţi salvat din nou.

În 1950 a fost o teribilă furtună în Iaşi. Atunci a fost lovit tare şi Teiul lui Eminescu. În 1953, cei de la „Spaţii verzi“ l-au supus unor operaţii dendrochirurgicale, au curăţat lemnul intrat în putrefacţie şi au turnat un ciment moale. Aşa a rezistat până în 1990, când l-am salvat eu din nou. Totul era putred în interior, trunchiul era ca un fel de butoi. Dar am avut o surpriză fantastică. Teiul a fost mai deştept. A trebuit să găsească singur o soluţie ca să supravieţuiască. Din ramurile de sus, pe lângă plomba aceea de beton, a emis două rădăcini care au ajuns pe pământ şi l-au ţinut în viaţă. Acum frunzele erau galbene, ramurile uscate. Am reuşit să-l salvez. Cred că mai trăieşte o sută de ani!

Tot dumneavoastră sunteţi cel care a făcut prima regularizare a Bahluiului, în 1959. Cum arăta Iaşul atunci, domnule profesor?

Era un târg înconjurat de multe sate năcăjite. Bahluiul era o vărsătoare de gunoi. Eu am gândit regularizarea şi decorarea râului cu alei de promenadă, cu taluzuri. Acum n-au mai făcut nimic în plus, doar l-au betonat. Dar nu mai arată ca un râu, ci ca un canal.

Oraşul vă datorează enorm. Cum aţi reuşit să faceţi atâtea lucruri într-o perioadă nu tocmai uşoară?

Unul dintre marii primari gospodari ai Iaşului a fost Eugen Nechifor (n.r. - primar de Iaşi între 1979 şi 1989). Rector la Universitate era Mihai Todosia, cu care mă cunoşteam din timpul facultăţii. El l-a prins repede pe Eugen Nechifor în Senatul Universităţii. După prima şedinţă a senatului, ne-a oprit pe toţi şi am vorbit împreună cu primarul despre ce era de făcut în oraş. De-atunci, Nechifor, până a murit, toată viaţa lui mi-a spus „Moş Profesorul“. Şi tuturor le şi explica de ce-mi spune aşa - „pentru că la noi oamenilor înţelepţi li se spune «Moşul»“. Mă consulta în tot ce avea legătură cu aspectul oraşului şi am reuşit să facem multe lucruri bune pentru Iaşi.

Creatorul celei mai mari grădini botanice din ţară

Aţi lăsat ieşenilor o teribilă comoară - Grădina Botanică. Cum aţi ajuns director acolo, agronom fiind?

Pe actualul amplasament, Grădina Botanică din Iaşi datează din 1963, de la decretul de expropriere. Universitatea a tot căutat pe cineva care să se înhame la treaba asta. N-au găsit pe nimeni în Iaşi. Şi-au apelat la un botanist bătrân, cel mai informat pe problema grădinilor botanice din vremea aceea, Emilian Ţopa, ieşit la pensie de la Cluj. Bătrânul, legat de profesie trup şi suflet, a acceptat şi a venit la Iaşi. El a tras primele „brazde“ - treabă de început. La 70 de ani l-au pensionat a doua oară ai noştri, la Iaşi. După el, director a fost Constantin Toma, morfolog de profesie, aplecat mai mult spre cercetări de morfologie.

Exista riscul ca grădina să piardă pământul. Şi iar au început căutările unui bun botanist. Profesorul Mihai Răvăruţ, la care îmi făcusem doctorantura, m-a recomandat pe mine. Atunci eram profesor la Facultatea de Biologie, pentru că între timp Institutul Pedagogic fuzionase cu Universitatea.

Trei luni au durat tratativele. Ştiam c-o să am necazuri mari din cauza botaniştilor, pentru că eu eram agronom de formaţie şi era un afront mare. Am acceptat pentru un an. Un an care s-a transformat în 17, timp în care nu am fost remunerat cu nici un franc.

Grădina cum arăta atunci?

Am preluat-o cu 43 de hectare. Pe măsură ce luam alte terenuri, acestea intrau în lucru. Am plantat tot, am consolidat versanţii, cu ajutorul primăriei.

Eu lucrasem cu un mare botanist, Constantin Oescu. Făcusem floricultură, dendrologie (cultura arborilor şi arbuştilor decorativi), făcusem proiectare peisagistică, proiectasem Bahluiul. Tot ce e plantă acolo, eu am adus, cu mari umilinţe, fără nici un ban, că n-aveam buget. Doar pentru sera Palamariu am avut bani de la minister.

Grădina am preluat-o pârloagă şi am lăsat-o ca o bijuterie, cu o zestre grozavă. Am scos primele cărţi poştale, primele ghiduri, am făcut primele simpozioane ştiinţifice, am editat culegeri de studii, am organizat „Serile Grădinii Botanice“. În perioada respectivă am reuşit să fac cea mai mare grădină botanică din ţară.

Continuă să fie cea mai importantă grădină botanică din România?

Este cea mai mare din ţară. Eu am lăsat-o cu 105 hectare, cea de la Cluj are 12 hectare, cea de la Bucureşti are 14 hectare. Ştiu bine ce spun, pentru că timp de şase ani am făcut parte din consiliul ştiinţific al Grădinii Botanice Bucureşti. Pe urmă am văzut tot ce se putea vedea în ţara asta. Nenorocirea este alta însă. Acum au grijă de sere şi de platou, care însumează aproximativ 10% din suprafaţă, dar în rest nu este îngrijită aşa cum ar trebui să fie.

Mai poate fi considerat Iaşul un oraş-grădină?

De jur împrejurul Iaşilor au fost codri. S-a defrişat tot. Un cordon de 600 de hectare de spaţiu verde s-a dus… Dar Iaşul, ca oraş-grădină, prin prezenţa Grădinii Botanice, a Copoului, a aleilor Ghica-Vodă şi a Parcului Expoziţiei are marele avantaj că partea nordică este bine garnisită şi aprovizionează oraşul cu aer. Curenţii, la noi, sunt pe direcţia nord-sud.

Socotiţi pierdută, pentru viitor, încercarea omului de a rămâne într-un echilibru, cât de fragil va fi el, cu natura, cu ce era firesc odată?

Eu am vizitat multe ţări. Bezmeticeala asta pe care-o trăim noi acum, ceilalţi au trăit-o cu 400-500 de ani înainte. Suntem singura ţară care am conservat civilizaţia agrară milenară, dar ne tăiem pădurile; pământurile, retrocedate, nu mai pot fi lucrate aşa cum trebuie. „Buba“ porneşte şi din învăţământ. Avem cinci institute agronomice în ţară. Nici unul n-a luat poziţie pentru îndrumarea corectă a inginerilor specialişti. Am intrat într-o alunecare primejdioasă. Soluţii ar fi: să se stimuleze elementul autohton, anumite zone (Bucovina, Neamţ, Vrancea) să fie declarate situri naturale. Dar, din nefericire, legăturile cu ceea ce era firesc odinioară se vor pierde odată cu dispariţia generaţiilor de învăţători bătrâni. Mă doare când mă gândesc la treaba asta…

Mandache Leocov, un vrednic intelectual al Moldovei