În luna mai, la Sibiu are loc primul festival internaţional de muzică clasică al oraşului, organizat de Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică al cărei preşedinte este dirijorul de renume internaţional Christian Badea. Am prins din zbor şansa unui interviu cu maestrul, şansă pentru care sunt recunoscătoare.
De la cea dintâi privire înţelegi că există loc în preajma sa doar pentru seriozitate, disciplină, respect şi… muzică. E ca şi cum întreaga ta fiinţă îţi dă indicaţii foarte precise, primeşti răspunsuri, dar depinde de tine să găseşti întrebările potrivite. Ce reuşeşte maestrul Christian Badea să trezească înlăuntrul tău este că aspectul esenţial al caracterului unui om are legătură cu a simţi, a iubi, a respecta şi a onora acestea într-un mod sincer. Dirijor aclamat în cele mai prestigioase săli de concert şi în celebre teatre lirice din Europa, America de Nord şi Asia, Christian Badea a studiat vioara la Conservatorul de Muzică din Bucureşti şi dirijat de orchestră la Bruxelles. A continuat studiile de dirijat la Mozarteum din Salzburg, sub îndrumarea maestrului Herbert von Karajan şi s-a perfecţionat la Juilliard School din New York, unde principalul său mentor a fost Leonard Bernstein. Poţi încerca, dar nimeni nu-ţi garantează că vei reuşi să aduni într-un spaţiu tipografic restrâns reuşitele din activitatea sa de dirijor şi artist. Pur şi simplu sunt atâtea concerte, atâtea orchestre pe care le-a dirijat, atâţia artişti cu care a colaborat încât este imposibil să aşterni pe hârtie totul. Rişti să neglijezi vreun nume şi aşa ceva nu e de dorit.
Cunoaşte foarte bine orice partitură care i-a fost încredinţată, timpul fiecărei schimbări de armonie şi crede că este de datoria sa să promoveze lucrările compozitorilor români. Este interesat să dea posibilitatea acestora să se audă în condiţii bune. Încearcă să facă muzică cu sinceritate, fără să ţină cont de oboseală. Experimentează câteodată, când are o seară extraordinară, un moment de graţie. Este convins că atunci când vii sincer în faţa publicului şi dăruieşti, răspunsul e instantaneu. Arta este o necesitate, orice formă de exprimare artistică vine dintr-o necesitate.
Domnule Christian Badea, cum era în România anilor în care eraţi elev la şcoala de muzică?
Christian Badea: Nu era greu, dar existau cam două lucruri care-ţi făceau viaţa puţin mai plăcută, muzica şi sportul. Aşa era. Nu ca acum, când sunt atât de multe posibilităţi, iar copiii au tot la dispoziţie. Atunci nu era nimic, nu exista informaţie. Nu degeaba se spunea că se informau unii pe alţii. Ascultam rock şi muzică nouă la Europa liberă, singura posibilitate, şi din când în când mai venea cineva cu câte un disc de afară, doar aşa ascultam muzică bună. De aceea publicul era doritor de muzică, sălile erau pline, iar oamenii nu mai plecau de la concert, fiindcă atât era. Şi teatru, care era extraordinar, nişte actori... nişte piese... Şi la Operă aveam interpreţi extraordinari, generaţia aceea cu Nicolae Herlea, Zenaida Pally, Elena Cernei. Pe de o parte, viaţa era foarte dificilă, pe de altă parte, muzica şi cultura erau susţinute foarte bine de către stat. Erau artişti foarte buni, de talie într-adevăr internaţională, iar şcoala era excelentă. Profesori foarte buni, distanţaţi numai de o generaţie de cei mari. Primul meu profesor de muzică de cameră, cu care am început la şcoala de muzică, atunci când aveam 10 ani şi jumătate era un direct elev al lui Enescu. Un profesor cu care am studiat vioara, Ştefan Gheorghiu, eru elev al lui David Oistrah. La pian era Cella Delavrancea şi Florica Musicescu. Silvestri era profesorul de dirijat. Valori adevărate!
Când aţi ales acest drum al muzicii aţi fost sprijinit de părinţi? V-au dat vreun sfat?
Părinţii nu mi-au dat nici un sfat. Ei m-au sprijinit fără ca să mă împingă. Am primit o vioară de la un unchi de-al meu şi de acolo a plecat totul. Nu a fost nimic grandios. Ce-mi aduc aminte foarte bine este că se lucra foarte serios. La şcoala de muzică atunci când eram acolo, aveam 13 sau 14 ani, majoritatea colegilor erau la un nivel foarte înalt. Din păcate, toţi au plecat din ţară, mulţi au făcut cariere frumoase. Şcoala era foarte serioasă. Ne simţeam speciali să fim muzicieni. Între noi eram conştienţi că trebuie să lucrăm serios, să fim atenţi, perseverenţi. Concurenţa era foarte mare. Ne controlam unul pe altul, toţi voiam bursele acelea puţine care erau. Aveam concursuri, făceam competiţii. A fost nostim când am ajuns la Juilliard School şi cineva mi-a spus: „Vezi că aici atmosfera e foarte competitivă şi foarte dură“. Şi eu m-am uitat la acea persoană şi am spus „Aşa crezi tu. Să fi văzut cum era la şcoala de muzică!“ Acolo miza era foarte mare, iar răsplata era foarte mică. Erau două burse Enescu în toată ţara. Era singurul mod de a pleca din ţară.
Aţi ajuns deci la Juilliard School, ştiu că mentor v-a fost Leonard Bernstein. Cum l-aţi cunoscut?
Am ajuns să-l cunosc pe Leonard Bernstein la New York, i-am fost recomandat şi m-a văzut dirijând. Şi apoi eram la Washington cu orchestra naţională unde el venea foarte des. Am dirijat şi piese de-ale lui, mi-a dat şi sfaturi. A trebuit să fiu foarte bine pregătit şi să fac o treabă bună nu numai pentru că era compozitorul, ci şi pentru că era şi un dirijor nemaipomenit. Toate discuţiile cu el m-au făcut să înţeleg multe lucruri. Era extrem de clar şi generos, la repetiţii învăţai mult doar ascultându-l şi privindu-l cum dirijează. A fost o experienţă care a venit la momentul potrivit. De la el am învăţat că singura cale eficientă de a ajuta tinerii muzicieni este experienţa de a cânta cu artiştii consacraţi.
Cum aţi ajuns de la vioară la pupitru? Cum aţi ajuns să dirijaţi?
A venit o doamnă profesoară care a văzut că am predispoziţie pentru muzică, m-a învăţat şi m-a pus în faţa corului şi am dirijat doi ani cu plăcere şi cu instinct. Atunci probabil că mi-am dat seama că e ceva ce vreau să fac. Apoi am lăsat puţin dirijatul, dar când am ajuns la Bruxelles, dirijorul se îmbolnăvise şi atunci am sărit să ajut şi m-au luat fără să mă întrebe dacă am luat vreo lecţie de dirijat în viaţa mea. Nu m-au întrebat. Am dirijat concertul şi a fost foarte bine. Membrii orchestrei, când au auzit că era de fapt debutul meu absolut, mi-au spus că am talent şi trebuie să mă ocup de asta. Eu de atât aveam nevoie, de o încurajare. Apoi am plecat de la Bruxelles la New York, la Juilliard. Am mers foarte bine. La mine s-a întâmplat mai întâi devreme şi apoi mai târziu. Alţii încep la 15 sau 16 ani şi ştiu că vor să fie dirijori. Alţii la 35, după o carieră de solişti sau interpreţi. Calea e diferită.
Este muzica o rugăciune?
Muzica se adresează direct spiritului uman, fără limbaj, fără teorii. O primeşti sau nu o primeşti. Muzica este muzică. Poate să fie multe lucruri. Poate fi şi o rugăciune. Are un limbaj foarte profund, de bază, universal, se adresează sufletului oamenilor, de aceea oamenii înţeleg. Nu e o problemă de limbă, de educaţie. Muzica ridică fiinţa omenească la o altă vibraţie. Sunt unii compozitori care au mai multă afinitate pentru această vibraţie decât alţii, de exemplu Mozart. În momentul în care oricine, chiar dacă nu are cunoştinţe de muzică, ascultă Mozart înţelege, profund şi fără cuvinte, dar înţelege. Am văzut acest lucru la copiii mici, care sunt extrem de agitaţi şi cărora dacă le pui Mozart se liniştesc.
Ştiu că există deja un fel de tradiţie a concertelor sociale, mergeţi în azilurile de bătrâni, în grădiniţe, în locuri unde puţini se încumetă să ajungă. De ce?
Da, facem caravane muzicale destul de des. De ce? Pentru că putem. Când vezi un copil cu hidrocefalie într-un pătuţ al unui copil de 2 ani, deşi el are 17, care nu vorbeşte, dar când aude muzica e liniştit, zâmbeşte, se calmează, cum să nu te încumeţi să faci asta? Reacţia este pozitivă imediat. La fel alţi copii, care au probleme neurologice. Caravana muzicală are un efect extraordinar de câte ori ne ducem. Coriştii, de exemplu, au fost la un azil de bătrâni unde erau multe persoane care sufereau de Alzheimer. Au cântat ceva cunoscut, iar acolo era o doamnă, de 80 de ani, fostă cântăreaţă de operă, care suferea de această boală. La un moment dat, în timpul concertului, atunci când cântecul a ajuns la o frază culminantă, ea s-a ridicat şi a cântat nota aia absolut perfect exact acolo unde trebuia. Te impresionează să vezi că muzica trece peste tot, că penetrează boală, tot, că acolo ceva s-a scurtcircuitat. Toţi din cor erau uluiţi. O dovadă clară că muzica reuşeşte acolo unde orice altceva dă greş.
Aţi înfiinţat Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică. Căutaţi soluţii pentru talentele din România!
Da, m-am băgat la găsit soluţii, încerc. Probabil sunt şi altele la care nu m-am gândit. Dacă tragem concluzii în nişte şabloane pe care România le-a folosit mult timp, rămânem la acelaşi mod de gândire. Vedem ceva, ne plângem, criticăm, îi punem o etichetă cu nişte fraze pe care le-am mai folosit şi aşa simţim că ne-am făcut datoria. Nu sunt de acord. Să vedem! Eticheta e primul lucru la care renunţ. Văicăreala e bună, critica e bună, discuţia e bună, dar trebuie găsite soluţiile. Apoi începe partea grea, trebuie puse în practică. În România sunt mulţi care sunt foarte buni la conceptualizări, idei. Dar cineva trebuie să le pună în practică zi de zi, ceas de ceas. Şi trebuie să te ţii de ele. Asta nu prea se întâmplă.
Aveţi surprize pentru publicul Festivalului Internaţional de Muzică Sibiu. Muzicieni extraordinari, dintre care unii vin pentru prima dată aici.
Da. Aşa este. Sper ca publicul să fie fericit că i-am adus o combinaţie foarte frumoasă de talente tinere şi muzicieni internaţionali excepţionali. Aducem concerte cu repertoriu foarte frumos, bazat pe Mozart pentru că tema festivalului este Amadeus, dar şi alţi compozitori vienezi. Aducem şi muzică contemporană. Locurile sunt foarte frumoase, se pretează bine programului şi au acustică bună. Atmosfera Sibiului este una fabuloasă. Este o scenă de teatru, de festival, dar şi farmecul oraşului vechi. Eu cred că lucrurile se leagă destul de bine. Acum depinde şi de public, care trebuie să meargă la festival cu o minte deschisă. Sunt multe stereotipuri de gândire care au fost şi continuă să fie încurajate. Lumea vorbeşte de ce nume vin. Şi atunci întreb imediat: „Care e gradul vostru de cunoaştere a numelor?“ Dacă trebuie să aduc nume pe care le ştie toată lumea, ce fac, îl aduc pe Bocelli, pe Sting? Sunt nume pe care puţini le cunosc, oameni extraordinari, artişti mari. Fenomenul de marketing nu are nimic de-a face cu fenomenul de calitate. E ceva ce trebuie să înţelegem. Sunt foarte mulţi artişti extraordinari, precum Mario Caroli, un flautist minunat. El însă nu are o maşină de marketing în spatele lui cum au alţii. Sunt alţi tineri care sunt în regulă, dar nu aşa de grozavi, însă au o maşină de marketing în spate. Atunci numele lor se cunosc mai bine. Când se vorbeşte de nume, imediat trebuie să ne gândim „Dar voi câte nume ştiţi? Cât cunoaşteţi de bine acest câmp al muzicii clasice?“ Avem artişti foarte buni. Cvartetul Borodin, de exemplu, vine pentru prima dată în România. Este o instituţie culturală rusească. Au tradiţie frumoasă ruşii. Scena muzicală rusă este foarte bogată, la Moscova au vreo opt, nouă orchestre mari.
La conferinţa de presă care anunţa lansarea Festivalului Internaţional de Muzică Sibiu spuneaţi că pământul românesc este pământul lui Orfeu, pământul muzicii. Ce înseamnă acest pământ pentru dumneavoastră?
Pământul românesc e un fel de terminologie care se folosea odată, acum nu ştiu. Pământul e pământ, dar oamenii s-au schimbat. Societatea s-a schimbat. Eu zic aşa. Există o tradiţie culturală în România, literatură, tot, care se leagă de pământ, ca noţiune metaforică, ea există, nu ne-o fură nimeni, dar trebuie cultivată. Este puţin acoperită, zăpăcită de tot felul de influenţe, de evenimente, teorii, lucruri care nu se fac bine, neglijenţe, indiferenţe. Concluzia este destul de clară şi nu o dau eu, ci tinerii care pleacă. În momentul în care tinerii pleacă înseamnă că ai o problemă. Dacă nu mai vor să locuiască aici, cei mai buni, care au alegere, inteligenţi, care au talent, care vor o viaţă bună, pleacă. Tu, stat, pierzi un capital extraordinar. Aici e marea problemă şi semnalul de alarmă. De aici am pornit şi cu ideea fundaţiei. Am încercat să găsesc o soluţie care să se potrivească şi să răspundă la mai multe aspecte şi la mai multe cerinţe. România are talente. Continuă să aibă.
Ce contează cel mai mult pentru un artist, pentru dumneavoastră?
Cel mai mult contează posibilitatea de a continua să fac muzică. Să fac muzică bună, care-mi place, într-o situaţie profesională, la un nivel care să mă stimuleze. Asta e cel mai important. Dacă muzica nu e bună, te chinui, dacă situaţia profesională este de calitate mai modestă, te chinui. Deci ar trebui să fie aceste ingrediente. Mi-ar plăcea pe cât posibil să pot găsi nişte moduri să pot ajuta, ca după aceea să ajute şi alţii. Important nu este să facem aceste proiecte, să treacă nişte tineri prin ele, iar după aceea să dispară. Dacă am făcut asta, am eşuat. Important este ca să se întâmple, iar când aceşti tineri se dezvoltă şi devin profesionişti la rândul lor, să continue, să găsească soluţii. Să vină şi ei cu aportul lor. Acesta să devină sistemul. Să participe. Foarte mulţi dintre colegii din diaspora sunt foarte doritori să vină. Sunt foarte deschişi. Îşi dau seama că trebuie făcută o acţiune de schimbare şi asta se face prin puterea exemplului.
Sunteţi pe scenă de multă vreme. Aveţi un concert preferat, cu o atmosferă mai specială care vă este mai aproape de suflet?
Nu. Sunt multe şi concertele, şi locurile. Cânt pe scenă de zeci de ani. Poveşti am foarte multe despre concerte, fiecare cu atmosfera lui, cu ceva particular. Am amintiri frumoase. Având experienţă, cam ştii cum se derulează lucrurile şi singura asigurare de fiecare dată când începi să cânţi este că muzica aceasta merită. Iar publicul este fericit...
