▲ „În esenţa sa, romantismul constituie tocmai o exacerbare a diferenţei, a individualului, deci a «spiritului locului». Nu întâmplător, emergenţa romantismului coincide la noi, ca, de altfel, pretutindeni în Europa, cu descoperirea şi magnificarea folclorului, indice al specificităţii naţionale“ ▲ „O problemă a învăţământului universitar, specifică ţării noastre, o constituie existenţa unui număr exagerat de mare de universităţi mici, fie de stat, fie mai ales particulare, în care nivelul de performanţă e scăzut, iar controlul calităţii se îndeplineşte în mod birocratic, de unităţi de «audit», a căror muncă nu pare a fi dat deocamdată rezultate convingătoare“ ▲ Interviu cu dl Paul Cornea, critic, istoric şi teoretician literar ▲
Menţionaţi în cartea Dvs. despre romantism anumite modalităţi şi limite ale romantismului românesc. Definiţi, vă rugăm, acest fenomen la noi, enumerând mai ales particularităţile lui.
Vă referiţi, desigur, la cartea mea „Originile romantismului românesc“, apărută în prima ediţie în 1972 şi într-o a doua ediţie anul acesta, la „Cartea Românească“. În această lucrare mă refer, după cum o indică şi titlul, la naşterea curentului romantic, înţeles ca un ansamblu de practici scripturale, afine prin viziunea despre lume şi poetică. Cercetarea mea ia sfârşit la 1840, odată cu apariţia „Daciei literare“, unde se manifestă câţiva dintre principalii reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste (îndeosebi Kogălniceanu şi Ion Ghica) şi e formulat un program de înnoire în spirit romantic a literaturii noastre. O imagine de ansamblu asupra întregului curent romantic, incluzând şi apogeul său în opera lui Eminescu, am încercat s-o propun într-un studiu apărut în 1992, reprodus în „Delimitări şi ipoteze“ (Polirom, 2008). Fiind imposibil ca în spaţiul restrâns al acestui interviu să-mi argumentez şi să-mi exemplific pe larg ideile, mă voi limita să le rezum în câteva puncte. În primul rând şi schematic, curentul romantic apare la noi, din cauza decalajului de cultură şi civilizaţie care ne separă de Occident, mai târziu decît în Apus, către 1830-1840. Dar se prelungeşte dincolo de limita de epuizare europeană, până în anii 1880 (tendinţe romantice vor continua să fiinţeze în operele a diverşi scriitori, de la, să spunem, Vlahuţă şi Sadoveanu până la Primul Război Mondial). O a doua caracteristică esenţială a romantismului românesc o constituie împletirea sa cu elemente iluministe, direcţionate spre reforme, în sensul modernizării instituţiilor, al revendicării eliberării şi unităţii naţionale, al îmbunătăţirii situaţiei categoriilor defavorizate (înainte de toate, a ţărănimii).
În ce măsură relansarea elenismului, din perioada căderii fanariote, oferă date, argumente pentru legitimarea apartenenţei noastre la Bizanţ?
Am arătat în „Originile romantismului... “ că în perioada stăpânirii fanariote, cel puţin un timp, afirmarea identităţii naţionale româneşti s-a produs adesea în condiţii de cooperare, nu de confruntare, cu mişcarea de resurecţie elenică. Mai mult, o serie de cărturari români au adus o contribuţie importantă eforturilor de renovare a elenismului. „Comuniunea spirituală“ ori chiar „simbioza“, de care au vorbit unii cercetători, a încetat însă în primele decenii ale sec. al XIX-lea. Motivul e evident: grefându-se pe acelaşi mediu nutritiv, interesele celor două culturi trebuia să devină de la un moment înainte concurente, de pildă, în promovarea ideii naţionale, dezvoltarea învăţământului ori a organizării statale.
Romantismul constituie tocmai o exacerbare a individualului, deci a „spiritului locului“
Care au fost lucrurile tari ale programului iluminist la noi ? Ce-am împrumutat din „revolta occidentală la adresa tradiţiei, a vechiului regim“, a Evului Mediu? Cum ar putea fi descris Evul Mediu al nostru?
E mai întâi necesar să amintesc despre două etape ale iluminismului românesc. Prima, cunoscută sub denumirea tradiţională „Şcoala Ardeleană“, reprezentată la finele sec.al XVIII-lea de Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu ş.a., a dat semnalul ieşirii din letargie a spiritului românesc, elaborând istorii şi gramatici, susţinând primordialitatea, originea latină şi continuitatea naţiunii române în Transilvania, desfăşurând o intensă activitate de răspândire a culturii prin şcolarizare şi publicaţii. Un alt val iluminist, de anvergură şi mai bine integrat Europei, s-a manifestat în preajma şi îndeosebi după mişcarea lui Tudor Vladimirescu, fiind ilustrat printr-o întreagă pleiadă de cărturari şi dascăli: Gh. Asachi, I.Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru ş.a., precum şi o serie de boieri luminaţi ca Dinicu Golescu, Ionică Tăutu, I. Văcărescu ş.a. Criza societăţii feudale e conştientizată acum printr-un program de reforme, care, în numele unui naţionalism democratic şi al unui liberalism adaptat nevoilor locale, pledează pentru autonomia Principatelor, modernizarea instituţiilor, asanarea morală a societăţii, dezvoltarea învăţământului. Important e că se depun eforturi încununate de succes pentru înfiinţarea presei, a teatrului, pentru tipărirea de cărţi originale şi a traducerilor, pentru încurajarea literaturii şi a artelor. Nu numai că „revolta împotriva tradiţiei“ nu e împrumutată din Occident, ci, dimpotrivă, iluminiştii români, care vor prelua şi primele impulsuri romantice, vor condamna desigur fanariotismul, dar vor încerca să găsească dincolo de el, în secolele al XV-lea - al XVI-lea, în figurile mitificate ale unui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, pe veritabilii purtători ai unei tradiţii de mândrie naţională, servind de exemplu prezentului.
Reglementările pe care le impune romantismul păstrează ceva din „spiritul locului“? „Spiritul locului“ e dat doar de influenţe de genul celei a Fanarului, bine descrisă în istorie, sau şi de o cultură populară, aşa cum se poate vedea, de exemplu, în fundalul literaturii lui Creangă, Slavici, apoi Sadoveanu?
În esenţa sa, romantismul constituie tocmai o exacerbare a diferenţei, a individualului, deci a „spiritului locului“. Nu întâmplător, emergenţa romantismului coincide la noi, ca, de altfel, pretutindeni în Europa, cu descoperirea şi magnificarea folclorului, indice al specificităţii naţionale. De unde, atunci, puternica influenţă a romantismului francez? Ea se explică prin faptul că scriitorii noştri (de fapt, amatori şi veleitari în jurul lui 1850), lipsiţi de o limbă cultivată, de modele, de o minimă experienţă, trebuia să îi imite pe maeştri, cum fac toţi începătorii. Că în multe cazuri aceste teme, sugestii ori tehnici reprezentau „forme fără fond“ e foarte adevărat. Totuşi, câţiva paşoptişti, aparţinând nucleului dur al mişcării, ca Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu, Ghica, au reuşit să creeze opere autentice, în spiritul „Daciei literare“, adică aplicând principiul „asimilării selective“.
Programul Bologna are o serie de inconvenienţe
În final, am vrea să faceţi cîteva observaţii asupra noilor modele de învăţământ de la noi, de acum. Deja în unele centre universitare, precum Viena, reacţiile de împotrivire ale studenţilor au căpătat forma revoltei.
Dacă vă referiţi la învăţământul universitar, atunci eu văd trei probleme. Prima se referă explicit la modelul pe care-l urmăm, asemenea tuturor ţărilor membre ale Uniunii Europene, aşa-numitul program Bologna, implicând trei ani de studiu pentru obţinerea licenţei, doi ani de specializare pentru masterat şi trei ani pentru cei ce vor să obţină doctoratul. Principala cerinţă căreia a voit să răspundă acest program era cea a unei forme de masă a învăţământului superior, permiţând pregătirea rapidă a cadrelor calificate, necesare unei economii în rapidă dezvoltare, administraţiei şi diverselor ramuri ale culturii. Dincolo de o serie de inconvenienţe provenind din modalităţile aplicării pe plan local, se fac auzite în vremea din urmă şi un număr de obiecţii care vizează structura propriu-zisă a programului, de exemplu: reducerea studiilor de licenţă de la patru la trei ani descurajează principiul dublei specializări; studiile de masterat par a nu-şi fi găsit cursul firesc, între exigenţele teoriei şi nevoile practicii; nu s-a reuşit găsirea unei concordanţe între competenţele absolvenţilor celor trei cicluri, cerinţele pieţei şi nivelul respectiv al retribuţiilor; termenul de trei ani acordat doctoratului se dovedeşte în multe cazuri prea optimist (în orice caz e prea scurt pentru cei ce vizează accederea în domeniile de vîrf ale cercetării). O a doua problemă, specifică ţării noastre, o constituie existenţa unui număr exagerat de mare de universităţi mici, fie de stat, fie mai ales particulare, în care nivelul de performanţă e scăzut, iar controlul calităţii se îndeplineşte în mod birocratic, de unităţi de „audit“, a căror muncă nu pare a fi dat deocamdată rezultate convingătoare. O a treia problemă o constituie tendinţa unor universităţi, cum e de pildă Spiru Haret, de a dezvolta în mod gigantic învăţământul la distanţă, profitând de beneficiile extraordinare ale digitalizării. Însă a elimina ori a rarefia foarte mult contactele dintre profesori şi studenţi, reducând lecţia la lectura prelegerii pe calculator iar verificarea la rezolvarea de teste grilă trimise ca „attachment“, înseamnă a dezumaniza învăţămîntul, a ignora efectul stimulator, de neînlocuit, al relaţiei dintre magistru şi ucenic, a rata şansele unei corecte evaluări (care presupune dialog şi spontaneitate), fără a mai vorbi de posibilităţile enorme ale impostorilor de a trişa.
