Îngrijirea bolnavilor, slujirea lui Dumnezeu

Niciodată mai mult decât în zilele noastre nu s-au verificat cuvintele Scripturii „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar” (Ecclesiasticul 38, 1-2). În contextul mondial al pandemiei de coronavirus vedem importanța pe care o au pentru sănătatea unui popor un corp de medici bine pregătit, un sistem medical performant. Despre profesionalismul celor care au făcut jurământul lui Hipocrate, despre sensul suferinței și capacitatea de a vedea dincolo de imediatul ei, ne vorbește dr. Miron Alexandru Bogdan, profesor la Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.

Domnule profesor, în jurul nostru este foarte multă suferință. Fizică, dar și sufle­tească. Cei mai mulți dintre oameni nu reușesc să înțeleagă sensul sufe­rinței pentru că nu avem educație în acest sens. Noi suntem mai degrabă edu­cați să fim mereu fericiți. Nu contează modul în care obținem această fericire. Și așa pierdem din vedere realitatea, faptul că viața noastră de aici, de pe pământ, trece de multe ori și prin momente mai dificile. Suntem tentați astfel ca, atunci când trecem printr-o cumpănă, printr-o boală, să socotim că suntem ne­drep­tățiți, uneori chiar de Dumnezeu. Vă rog să dez­voltați această temă a su­ferinței care, lovind trupul, ne afectează și sufletul.

Minunea care este omul, adică duh în trup, nu poate fi abordată anatomic dihotomial. Nu se poate face o împărțire între cele două. Medicul, atunci când se apropie de patul bolnavului, tratează omul în complexitatea lui. Se adresează unei persoane așadar. Suferința, dacă o privim medical, este un dat de gestiune, adică foarte arareori medicina are de-a face cu oamenii în afara unei suferințe. Suferințele pot fi strict trupești sau pot avea o aură generală care să implice și conș­tiința pacientului. Aș face un dat de analiză. Suferința e asemenea unui avertisment. În exis­tența lumii animale, suferința sub aspectul durerii sau agresiunii de orice fel ne semnalează o primejdie, o amenințare. Suferințe similare putem întâlni și la om. Ele vin uneori aleatoriu, sub forma unor accidente, care privesc ceea ce în general rezolvă și lămurește traumatologia. E vorba așadar de un element fizic care intervine și ne produce un dezechilibru. Dar mai poate fi vorba și de altceva. Sunt o sumedenie de alterări ale structurii și funcțiilor organismului uman care pot cauza diferite afecțiuni. Medicina pe care noi o slujim, medicina știin­țifică, alopată, se bazează pe principiul identificării cauzei unei boli și pe acordarea unei intervenții contrare mecanismelor care vor fi produs acea suferință, acea deformare. Ca medic, sunt atent la omul suferind, dar nu observat ca obiect, ci la pacientul suferind ca persoană, chip și asemănare a lui Dumnezeu. De aceea, dincolo de su­fe­rința avertisment, mai poate exista ceva ce nu e în regulă. Și trebuie să găsim cauza. Există o sumedenie de condiții care sunt obscure și dificil de interpretat, mai greu de redus la mecanisme explicative, gen ecuații de gradul I sau II. ­Fiindcă de cele mai multe ori avem în față ecuații mult mai complexe și, nu de puține ori, la fel ca în algebra superioară, cu rădăcini iraționale, aflate dincolo de puterea de înțelegere a rațio­nalității umane, cu temei în ra­ționalitatea mai înaltă, Cea care a creat cosmosul și pe om. Dacă avem cre­dință, noi gândim că Ea este atotcuprinzătoare și în Ea se oglindesc sensurile cele mai adânci ale existenței umane și ale menirii noastre pe pământ. În acest context, misiunea unui medic este de a opera în suferința trupească ținând cont de toate reverberațiile pe care aceasta le induce în persoana interlocutoare nu sub formă de lozinci, de promisiuni deșarte, de mângâieri stângace, ci referindu-ne la lucru­rile care credem că sunt cu adevărat importante.

Întotdeauna am socotit că singurul pericol care te paște cu adevărat ca om se referă la pierderea sufletului. El poate fi pierdut dacă omul nu este atent. Deși avem privilegiul de a avea credința în Iisus Hristos, în Dumnezeul Om al iertării, al milei și al iubirii, Care ni S-a dat ca persoană. Putem fi interlocutori direcți ai Lui. Trupul poate fi atât de suferind încât să se distorsioneze, să se veștejească. Grija noastră este aceea de a prezerva pe cât posibil integritatea, puritatea originară a modelului, veghind să nu amor­țească conștiința, latura nemuritoare a persoanei umane.

Demersul medical e unul foarte complex, am mai spus asta. Cel care stă bolnav în fața ta merită să fie tratat cu toată atenția, într-o interlocuțiune care adună în sine gravitatea bolii, dar și multă iubire. Eu le spun de multe ori studenților mei că medicina înseamnă slujire. Cui slujim de fapt noi? În primul rând, Celui Care este Dătătorul Vieții, Care este infinit mai mare și mai cunoscător decât tine ca medic și prin mila Căruia tu exiști și poți dărui din cunoștințele tale și, mai ales, din iubirea ta. Dar, în aceeași măsură, slujim semenilor noștri sau, mai corect spus, prin îngrijirea bolnavilor, noi aducem lui Dumnezeu ofranda muncii noastre.

De multe ori, relația medic-pacient o evaluăm a fi una de tip contractual, derulată în termenii Casei de Asigurări de Sănătate. Medicul furnizează niște servicii medicale, pacientul, contra unei sume oprite din salariul lunar, beneficiază de aceste servicii. În situația în care ne aflăm astăzi, vedem că doctorul și tot ceea ce presupune asis­tența medicală înseamnă incomparabil mai mult decât un furnizor de servicii.

Eu sunt creștin ortodox. De la asta plec în desfășurarea profesiei mele. Dar cred că jurământul hipocratic, așadar o referință pre­creștină, ne obligă în calitate de medici să facem astfel încât pacientul să aibă parte de tot ce e necesar pentru vindecarea lui. Mulțumirea, satisfacția bolnavului este condiția unui abord corect, firesc. Cine operează sau tratează pacienții având altceva în minte și inimă trebuie să se gândească serios la profesia pe care o desfă­șoară, dar și la jurământul făcut înainte de a părăsi băncile facultății.

Când suntem bolnavi este greu să traversăm cu pace suferința care uneori ne copleșește. Cum să interpretăm suferința?

Suferința la modul absolut a trăit-o un singur Om, Iisus Hristos. Răstignirea și moartea Domnului Iisus Hristos spală tot ceea ce e impur în noi și înalță orice suferință a noastră. Acum, în apropierea Sfintelor Paști, să gândim că Hristos a primit Crucea și că numai prin ea a ajuns la Înviere.

Sunteți profesor universitar la o instituție de învă­țământ superior de prestigiu din România, unde sunt pregătite cadre medicale. Cum evaluați calitatea ab­sol­venților Univer­si­tății de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din Bucu­rești, în primul rând, și învă­ță­mântul academic din acest domeniu în general, la noi în țară?

Vreau să vă spun că am stu­denți extrem de calitativi în ceea ce privește pregătirea lor medicală. Raportul de locuri spre care putem să-i orientăm față de ceea ce ar merita ei este unul total dispro­porționat în sens negativ. Nu știu ce se întâmplă la nivel ministerial, al deciziei care poate să pună pe un făgaș normal sistemul de sănătate românesc. Ne pleacă medici, în condițiile în care vedeți foarte bine câtă nevoie avem de ei. E cea mai mare durere pentru țara aceasta. Hemoragia de buni profesioniști în domeniu de-abia acum vedem cât ne costă. Eforturile doctorilor din zilele noastre sunt unele supra­omenești. Nu trebuie să o declar eu, se observă pe toate canalele media. Ei sunt eroii noștri. Am colegi care stau în priză directă 30-32 de ore. În tot acest interval, pe ceas, ei se deconectează o jumătate de oră.

Vă dați seama ce consum psihic și fizic are un asemenea medic? Și cât poate rezista el la așa stres? Fiindcă, în cazul în care o astfel de manieră de a lucra se pre­lungește, calea către eroare, către greșeala umană, e ușor de conceput.

Nu vreau să critic pe nimeni, dar educația și sănătatea au fost permanent sacrificate în România de dragul unor așa-zise priorități. Rezultatele acestui demers ne fac să fim sceptici în multe pri­vințe. E o vorbă: de cât dai, de atâta ai. Dacă nu investim în sănătate, vom suferi cu toții.

Sunteți specialist într-un domeniu care are în primul rând ca şi cercetare organul numit plămân. Vorbiți ­despre acesta în condițiile în care el e cel mai atacat de coronavirusul Covid-19, care a secerat atâtea vieți până acum.

Relațiile dintre organele interne ale omului sunt, pentru cine le studiază, absolut fascinante. Interacțiunea dintre inimă și plămân e una determinantă pentru buna funcționare a organismului. Pneuma, suflul omului, îmbracă, dincolo de sensurile fizice, măsurabile, cuantificabile și alte înțe­lesuri subtile legate de un alt extraordinar fluid care este sângele. În plămân, aerul fluid se întâl­nește cu sângele fluid, toată această întâlnire este complex regizată și dependentă de modul în care funcționează inima.

Toate vasele de sânge care pleacă din inimă își au partitura lor de jucat pentru asigurarea armoniei întregului. Când plămânul suferă, neplăcerile sunt mari la nivelul organismului luat ca tot. Trupul uman e o minunată re­ve­lație a lucrării lui Dumnezeu. El e un templu în care Se sălășluiește Dumnezeu, Cel care locuiește și în sufletul nostru. De amândouă (trup și suflet) trebuie să ne îngrijim să fie curate, frumoase. Oamenii sunt asemenea unor icoane care reflectă opera Creatorului. Și de ele trebuie să ne ocupăm, să fim atenți să nu se fisureze, să se „decoloreze”, să se cojească, să se deterioreze, să se crape. Asta e un lucru bun. Dar mai mult de atât, într-un templu, într-o biserică, așa cum e trupul nostru, trebuie să se slujească permanent Liturghia, să existe trezvie, o conștiință care să anime viața. Un singur lucru trebuie evitat: trupul nu e voie să fie idolatrizat. El nu trebuie să ­devină stăpânul nostru.