Intelectualii români nu prea cunosc teologia

În România de astăzi, tot mai puţini tineri se încumetă să se angajeze în proiecte sistematice de traduceri teologice. Majoritatea absolvenţilor de filologie clasică - din ce în ce mai puţini - trebuie să se recalifice ca să poată supravieţui după terminarea facultăţii. Surprinzător, poate, dar la Iaşi chiar se încearcă coagularea competenţelor pentru alcătuirea unor proiecte consistente de acest fel, mărturiseşte cu entuziasm tânărul profesor Adrian Muraru.

Cum apreciaţi felul în care au fost iniţiate traducerile teologice sistematice la noi?

Traducerile din literatura teologică vizate de întrebarea dumneavoastră includ mai multe tipuri de scrieri, rânduite confesional. Apoi, pentru Biserica Ortodoxă, răspunsul poate viza diferite categorii de texte: textul Scripturii, textele liturgice, textele patristice şi postpatristice. Textele biblice au fost traduse de laici şi clerici: aşa au fost iniţiate. Iar primele traduceri sistematice biblice, elaborate de mai mulţi specialişti, le-am făcut sinodalii: Biblia tipărită în 1914 este rezultatul unui asemenea efort. În urmă cu o sută de ani, sinodalii se întruneau în şedinţe pentru a traduce, verset cu verset, Biblia. Există încă procesele-verbale ale acestor întâlniri sinodale, deloc puţine (sunt câteva sute), şi ele pot fi citite cu folos şi astăzi. Traducerile textelor liturgice au avut ca iniţiatori clerici, care doreau să facă inteligibilă credinciosului cântarea care se auzea în biserică. Doi episcopi, Chesarie şi Filaret, care au ocupat acelaşi scaun eparhial, ar merita amintiţi: ei au încheiat traducerea cărţilor de cult importante în limba română, făcând din Râmnic un centru important de traducere şi editare. În privinţa traducerilor din literatura patristică şi postpatristică, ele se fac de multă vreme. Şcolile mănăstireşti, în Evul Mediu, au tradus mult şi semnificativ. Uneori şi sistematic: şcoala de la Neamţ este exemplul cel mai la îndemână. Pr. Dumitru Stăniloae aprecia efortul şi rezultatele acestora: cu onestitate, recunoştea că în unele traduceri a folosit munca acestor înaintaşi. În perioada modernă, s-a tradus sistematic în facultăţile de teologie: multe din tezele de licenţă ale absolvenţilor sfârşitului de secol al XIX-lea sunt traduceri patristice. Spre deosebire de traducerile "biblice" şi "liturgice", amintite mai înainte, traducerile patristice menţionate aici sunt, cele mai multe, încă în manuscris: este mare păcat că nu au fost editate. Primele eforturi sistematice şi împlinite prin editare, în zona patristică, aparţin ultimilor 80 de ani: cea dintâi încercare a aparţinut pr. Dumitru Fecioru şi pr. Olimp Căciulă, care au editat şase volume în seria "Izvoarele ortodoxiei". A doua serie pe care o voi aminti este mai bine cunoscută: colecţia

"Părinţi şi scriitori bisericeşti" a editat 37 de volume.

Ce abordări şi viziuni noi remarcaţi în privinţa traducerilor teologice?

Puţinii traducători au formaţie diversă: unii sunt prin excelenţă teologi, alţii absolvenţi de filologie clasică, iar alţii, există şi această categorie, improvizaţi în traducători. Este complicat să observi "noi viziuni" în aria tălmăcirilor teologice: pentru cei mai mulţi traducători, tălmăcirea este un act simplu, nereflectat teoretic. Dacă ar fi să judec după rezultate, după traducerile oferite, atunci am putea vorbi despre abordări diferite. Există, desigur, tălmăcitori "tradiţionalişti", care se regăsesc în limbajul bisericesc forjat în urmă cu 300 sau 400 de ani, după cum există "modernişti", care ar dori să retraducă întreaga literatură teologică utilizând dicţionarul de neologisme. Dincolo de aceste tendinţe, care pot fi aflate în istoria culturală locală încă din secolul al XIX-lea, există dileme care nu ţin de stratul lexical, de opţiunea terminologică. Pentru a fi mai limpede, voi folosi un exemplu, şi voi aminti aici o sintagmă din Crez. Cu toţii mărturisim, în partea finală a Crezului, că noi credem "şi întru Duhul Sfânt, Domnul". Or, textul grecesc al Crezului nu are substantivul "Domnul", ci adjectivul "domnitor". Prin urmare, traducerea acurată ar fi "şi întru Duhul Sfânt, cel Domnitor". Că astfel ar trebui tradus acest pasaj ne încredinţează acelaşi text al Crezului, care spune că noi credem "şi într-unul Domn, Iisus Hristos", adică într-un singur Domn, Cuvântul întrupat. Există, aşadar, un unic Domn, Iisus Hristos, iar Duhul Sfânt este, potrivit textului stabilit la Sinodul al II-lea Ecumenic, "cel Domnitor". Ce faci când observi această nepotrivire? Ea există, cu siguranţă a fost constatată şi de alţii, de traducătorii pe care i-am amintit mai înainte, răspunzând la prima dumneavoastră întrebare: ei cunoşteau prea bine limba greacă pentru a nu deosebi un adjectiv de un substantiv. Oare în acest caz conştiinţa bisericească, pe care o aminteaţi dumneavoastră, are ultimul cuvânt de spus? Şi ce facem când această conştiinţă bisericească se clădeşte tocmai pe textele fundamentale, cum este cel al Crezului?

Românii au fost primii care au tradus şi tipărit Biblia în limba vernaculară

Faceţi o scurtă prezentare - o viziune critică, nu negativistă - a felului cum s-a creat la noi tradiţia biblică. Aţi făcut acest lucru într-un răspuns al dvs. adresat biblistului Sabin Preda.

Tocmai spuneam că, din păcate, formarea puţinilor traducători de literatură teologică este atât de diversă, încât aproape că nu poţi găsi, la noi, doi traducători cu aceeaşi opţiune. De aici nevoia firească de dialog: altfel, fiecare s-ar considera mai bun decât este, cel mai bun, singurul bun. Domnul Sabin Preda a avut bunătatea să discute unele opţiuni de traducere ale dnei Oana Coman, care a realizat o excelentă traducere a unui text patristic (Epifanie a Salaminei, Ancoratus) într-o colecţie pe care o coordonez la Editura Polirom. I-am răspuns dlui Preda, iar în acel text făceam referire, este adevărat, şi la modul în care s-a creat tradiţia biblică la noi. Este extraordinar că, între popoarele Orientului, românii au fost primii care au tradus şi tipărit Biblia în limba vernaculară. Este o realizare impresionantă, mai ales pentru faptul că o cultură aproape lipsită de mijloace (nici regulile gramaticale nu erau fixate, şi aceasta şi din pricină că nu existau foarte multe texte în limba română…) reuşeşte să traducă un text complex, complicat, cum este cel al Bibliei greceşti. Însă acest avantaj, al primordiului traducerii Scripturii într-un context cultural defavorabil, a adus şi dezavantaje. Biblia greacă a apărut într-o cultură scrisă care avea o istorie de cel puţin cinci secole. La noi, primele mărturii de limbă română apar cu un secol şi jumătate înainte de prima ediţie a Scripturii. Apoi, secolele de cultură greacă însemnau şi o civilizaţie aparte, cu instituţii, practici, limbaje de specialitate, cu reguli ale civilităţii (care se reflectă în textele biblice): în Atena antică s-a născut cetatea, cu a sa agora, cu preocupări culturale, cu artele vestite. Când Apostolul Pavel ajunge la Atena, el cuvântează înaintea unor filosofi, pe Acropole, un spaţiu plin de temple, de altare, de statui, care indicau şi gust, şi tradiţie, şi prestigiu. Nimic din aceasta nu exista la noi în momentul în care s-a tradus Biblia. Nu existau lucrurile, nu existau nici cuvintele care să le indice. Ce a făcut traducătorul biblic la noi? A folosit cuvinte din limba comună, obişnuită (atunci când nu a recurs la neologisme, ce sunt astăzi arhaisme), luând înţelesul cuvântului grecesc şi alipindu-l de semnificaţia concretă, comună a cuvântului valah. Când cuvintele nu au mai ajuns (căci limba română avea un lexic limitat, raportat la limba greacă), a tradus mai mulţi termeni greceşti, apropiaţi ca înţeles, folosind un singur cuvânt. Succesiunea cronologică, în lumea greacă, a fost Homer-Platon-Aristotel-Biblia. La noi şirul este cumva inversat: prima este Biblia, aşa că poţi citi în română un Platon "botezat", în care termenii specifici dogmaticii creştine pot fi găsiţi, surprinzător, în textele platonice. Desigur, aceasta nu înseamnă că ar trebui să aşteptăm traducerea integrală a lui Platon şi a lui Aristotel (am avea foarte mult de aşteptat…) pentru a citi Biblia: am vrut doar să sugerez o diferenţă culturală semnificativă. Ar fi însă util, chiar necesar, ca, înainte de a traduce Biblia sau patristica, tălmăcitorul să parcurgă literatura greacă precreştină pentru a putea înţelege mai bine contextul în care revelaţia scrisă a fost dată.

Ce ne puteţi spune, pe scurt, despre ediţiile scoase de Editura Polirom din traducerile teologice?

Editura Polirom a arătat o receptivitate deosebită pentru proiectele de traducere teologică. Este cu atât mai remarcabilă disponibilitatea acestei case editoriale, cu cât ea este o întreprindere privată, care nu are mijloace comparabile cu alţi actori de pe piaţa cărţii teologice. Iar faptul că, în aceste vremuri complicate economic, o colecţie bilingvă dedicată "Tradiţiei creştine" continuă să apară, cu regularitate, este unic pe piaţa editorială autohtonă. În seria menţionată au apărut în 2010 două volume: Ovidiu Sferlea a tradus şi Mihail Neamţu a prefaţat prima carte a tratatului "Împotriva lui Eunomie", scris de Sf. Grigorie al Nyssei, iar Cristina Ciubotaru, Nicolae Mogage şi Dan Batovici au realizat un prim volum al seriei Părinţii Apostolici. Urmează să apară, în aceeaşi colecţie, o ediţie Filostorgiu ("Istoria bisericească"), o ediţie Sf. Fotie al Constantinopolului ("Mistagogia Duhului Sfânt"), o alta Sf. Ioan Hrisostom ("Omilii la statui"). Şi mulţi, mulţi alţi autori care ne ajută să ne înţelegem mai bine tradiţia. Dar contribuţia Editurii Polirom la construirea bibliotecii teologice, religioase de limbă română nu se opreşte aici. În curând va apărea ultimul volum din traducerea colectivă a Septuagintei. O altă serie care se completează este cea a "Istoriei religiilor" a lui Giovanni Filoramo. Şi pentru că am amintit de istoria religiilor, un proiect important asumat editorial de Polirom este şi cel al reeditării "Istoriei şi credinţelor religioase", în trei volume, a lui Mircea Eliade. Tocmai a apărut lucrarea de referinţă a lui Alexandr Vasiliev, "Istoria Imperiului Bizantin". Şi, foarte important, Editura Polirom oferă cititorului român o sinteză remarcabilă, semnată de Jaroslav Pelikan, "Credo. Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia creştină".

Cei dispuşi şi capabili să traducă patristică sunt foarte puţini

Ce se face la Iaşi, în acest sens, pe lângă proiectele Editurii Polirom?

Surprinzător poate, însă la Iaşi chiar se încearcă coagularea competenţelor, alcătuirea unor proiecte consistente, de perspectivă, livrarea de rezultate. Voi aminti doar două dintre acestea, susţinute de Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi, două proiecte inedite pentru cultura română. În aria biblică, există un Centru de ştiinţe biblico-filologice, numit "Monumenta Linguae Dacoromanorum", care încearcă să recupereze tradiţia biblică evidentă în vechile traduceri româneşti ale Bibliei. Domnul profesor Eugen Munteanu are meritul de a fi convins despre utilitatea acestor cercetări, asumate cu entuziasm de conducerea universităţii. Al doilea proiect, şi el o premieră pentru cercetarea românească, este înfiinţarea unui centru de traducere şi editare dedicat textelor antice şi medievale. Acesta urmează să ofere ediţii bilingve, în format academic, pentru operele greceşti şi latine, precreştine şi creştine: multe proiecte sunt inedite pentru cultura noastră.

Cum apreciaţi calitatea învăţământului de astăzi, care ar trebui să pregătească traducătorii de care avem nevoie?

Vă spuneam mai înainte că nu este deloc simplu să gândeşti şi să realizezi proiecte sistematice la noi: cei dispuşi şi capabili să traducă literatură teologică şi din patristică sunt foarte puţini. Aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: un absolvent de filologie clasică este obligat, în actualele circumstanţe, să se recalifice pentru a putea supravieţui într-o Românie ce nu are timp pentru acte culturale, cum sunt cele de traducere. Sunt atât de puţini studenţi ce urmează studii de filologie clasică, încât aproape că nu are rost să ne gândim la calitatea învăţământului. Să sperăm totuşi că situaţia se va schimba: centrele de cercetare tocmai menţionate pot oferi perspectiva profesionalizării, pot face tentant studiul filologiei clasice.

Cum apreciaţi relaţia dintre tinerii teologi şi ansamblul intelectualităţii? Colaborează cu folos sau există multe polemici sau chiar neînţelegeri?

Întrebarea dumneavoastră mă pune în dificultate: nu îi cunosc suficient de bine pe tinerii teologi şi nici nu am o vedere panoramică a intelectualităţii locale. Ceea ce pot observa este că, dincolo de situaţiile protocolare, există relativ puţine contacte: proiectele de cercetare nu sunt numeroase, colaborările ştiinţifice aşijderea. Această situaţie este şi rezultatul unui "divorţ" care a durat 40 de ani: în timpul regimului comunist, studiile superioare teologice se făceau în afara universităţii, iar în universitate discursul antireligios, antiteologic era norma. Consecinţele acestui fapt se văd şi astăzi.

"Trebuie să fie foarte greu să faci presă relevantă şi eclesiastică..."

Cum apreciaţi relaţia intelectualilor, la noi, cu teologia?

Iarăşi, este greu să vă ofer un răspuns. În plus, n-aş vrea să se creadă că cele două noţiuni, "intelectual" şi "teolog" se exclud. S-ar putea spune, asumându-mi totuşi întrebarea dumneavoastră, că relaţia este ambiguă: teologia este de multe ori observată prin "meseria" proprie a fiecărui intelectual (şi influenţată, cum aminteam, de prejudecăţile "tribului"). Un istoric va vedea în teologie ceea ce se oferă unui ochi specializat în a analiza evenimentul dat temporal. Un psiholog va găsi interesantă analiza sufletului evidentă în scrieri teologice. Un politolog va citi crusta evenimentului istoric şi va marca punctele de concurenţă dintre faptul politic şi doctrina teologică. Dincolo de aceste generalităţi, cunoaşterea teologiei este relativ precară, iar despre cauzele acestui fenomen vorbeam mai înainte. Nivelul de cunoştinţe teologice elementare este, de multe ori, dezamăgitor: un cunoscut universitar a publicat de curând, la o editură prestigioasă din străinătate, un volum dedicat istoriei intelectuale a modernităţii şi, încercând să explice fenomenul în circumstanţele sale religioase, a folosit expresia "teologia iudeo-creştină"...

Despre vocaţia presei bisericeşti

Dvs. faceţi şi presă. Faceţi un comentariu despre modul în care ar trebui să se facă presă în aria Bisericii.

Nu fac presă, aşa cum faceţi dumneavoastră, ci doar public, arareori, texte în presa culturală. Nu am o consistentă practică a presei. Şi chiar dacă aş avea-o, nu aş putea spune cum ar trebui să se facă presă în aria Bisericii. Aceasta şi pentru că vocaţia acestei media este una aparte, ţintind mai departe de simplul act de comunicare. Iar într-o ţară ca a noastră, misiunea presei bisericeşti trebuie să fie foarte complicată: aproape jumătate din populaţie este rurală, câteva milioane de români se află în străinătate. Nevoia de catehizare este generală: nu trebuie uitat că anii comunismului au redus mesajul Bisericii la actul liturgic, neexplicitat. În afară de aceasta, societatea căreia i se adresează această media are mize care adesea se situează în afara interesului teologic curent, oficial: multe probleme sociale, economice nu îşi primesc răspunsul potrivit, ceea ce complică suplimentar misiunea dumneavoastră. Aşa că, în acest context, trebuie să fie foarte greu să faci presă relevantă şi eclesiastică: cu atât mai remarcabile sunt încercările dumneavoastră.

"Este complicat să observi "noi viziuni" în aria tălmăcirilor teologice: pentru cei mai mulţi traducători, tălmăcirea este un act simplu, nereflectat teoretic. Dacă ar fi să judec după rezultate, după traducerile oferite, atunci am putea vorbi despre abordări diferite."