▲ „Intelectualitatea română a rămas în secolul al XIX-lea şi cred că afişează un elitism, care este o trădare faţă de idealurile Şcolii Ardelene din care s-a născut intelighenţia românească. Eu nu l-am văzut nici pe Liiceanu, şi nici pe alţii, mergând la sat să facă o prelegere publică, deşi marii intelectuali europeni fac asta. Intelectualul român crede că nu are nici o misiune publică şi că doar naţia ar trebui să se prosterneze în faţa lui şi, sigur, să-i dea banii de care are nevoie pentru o viaţă comodă şi liniştită“ ▲ „Cititorul român are o suspiciune gen Păcală, nu? Toată lumea ne fură, trebuie să avem grijă... El nu prea are încredere, în ciuda aparenţelor. Sigur, în public nu va spune niciodată acest lucru, dar în mediile lui, în grupuri de prieteni, în familie, domină acest spirit critic“ ▲ Interviu cu profesorul Mihai Coman, decanul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti ▲
Domnule profesor, după 20 de ani, cum credeţi că a decurs procesul de aşezare a presei româneşti, comparativ şi cu standardele presei occidentale, şi cu cele din cărţi, şi cu ceea ce s-a întâmplat în ţările vecine?
De fapt, aici sunt trei întrebări... Comparaţiile pot fi normative. Există un model ideal de presă, care-i considerat presa democratică, de tip occidental, şi te întrebi dacă am ajuns să fim mai apropiaţi sau mai depărtaţi de acesta. Comparaţiile pot fi istorice şi atunci te uiţi la alte procese de tranziţie, de la regimuri totalitare la democraţii - cum a fost Spania, după Franco, Portugalia, după generali, Argentina, de fapt, toată America Latină, Asia sau unele ţări africane - şi vezi dacă procesele sunt identice. Şi, pornind de la pattern-ul social-economic-politic - există şi o disciplină numită tranzitologie, care cu asta se ocupă -, îţi dai seama dacă eşti sau nu un caz particular, care confirmă un proces istoric general. Cele mai multe discuţii se poartă din perspectivă normativă. Dar, de multe ori, normativismul se corelează şi cu degetul acuzator, că încă n-am ieşit din psihoza demascărilor din perioada stalinistă şi tot vrem să demascăm ceva.
Ce spun normativele evocate? La câte normative ne putem raporta?
Pot să am un model american, care-i diferit de modelul european, iar în modelul european pot să am un model englez, care-i diferit de modelul franco-italian şi, probabil, e diferit de un model nordic, unde lucrurile stau altfel. Pe plan mondial, se duc foarte multe discuţii, mai ales acum, cu emergenţa ţărilor asiatice, care au societăţi de tip patriarhal şi care spun că o anumită doză de autoritarism este cultural normală, cultural acceptată. Şi nu trebuie acuzaţi că acolo presa este axată pe o funcţie educativă, chiar propagandistică. Chinezii au foarte multe studii pe această temă. La noi, s-au întâmplat mai multe lucruri... În primul rând, în plan general, s-a întâmplat o restauraţie. Reconstruim capitalismul. De aici, am reconstruit şi o presă. Pentru foarte mulţi intelectuali, chiar intelectuali de vârf, perioada interbelică pare un paradis cultural, drept care li s-a părut normal să o imite. Dar când au ajuns să vadă tabloidele, care existau şi atunci, au început să cotcodăcească a nemulţumire, crezând că presa este numai ceea aveau ei ca imagine. Presa aceea literară era o presă de audienţă minimă, nu era o presă de masă. În timp ce „Universul“, un ziar tabloid, avea o audienţă de masă. Un an-doi, a fost presă militantă, axată pe comentariu politic, dar a murit repede. Pe de altă parte, dacă privim istoric, presa de tip senzaţional este un pas înainte faţă de presa de opinie, fiindcă te scoate din ancorajul partinic.
Audienţele scad dramatic,în ultimii 10 ani, tocmai pentru că oamenii judecă
Multă lume, mai culturalizată, mai tradiţionalistă, priveşte cu suspiciune fenomenul tabloidizării. Se observă faptul că intelectualul nu are unde să-şi mai spună opinia. Mulţi neagă această realitate, se retrag, dispreţuiesc ceea ce se întâmplă.
Intelectualitatea română a rămas în secolul al XIX-lea şi cred că afişează un elitism, care este o trădare faţă de idealurile Şcolii Ardelene din care s-a născut intelighenţia românească. Eu nu l-am văzut nici pe Liiceanu, şi nici pe alţii, mergând la sat să facă o prelegere publică. Deşi marii intelectuali europeni fac asta, se duc să ţină prelegeri publice, scriu cărţi de popularizare a fizicii, a matematicii, simt că au o misiune publică. Intelectualul român crede că nu are nici o misiune publică şi că doar naţia ar trebui să se prosterneze în faţa lui şi, sigur, să-i dea banii de care are nevoie pentru o viaţă comodă şi liniştită. Din cauza acestui elitism, el este tentat să condamne tot ceea ce este popular, de la fotbal până la ziarul tabloid. Observaţi că în perioada comunistă am avut mari intelectuali comentatori de fotbal: Fănuş Neagu, Radu Cosaşu şi alţii. Iar această îndepărtare accentuează prăpastia între intelectualitate şi masele populare, şi asta se vede şi în decăderea din liceu, şi în lipsa de interes pentru literatura română. Nu copiii sau populaţia e de vină, ci intelectualii, fiindcă ei au mijloacele. Ceilalţi sunt obiectul unei acţiuni. Iar asta o să ne coste scump pe termen lung.
Ce puteţi spune despre cititorul comun? Cum de a ajuns el să preia atâtea informaţii variate? La început, înghiţea totul din ziare, era manipulat, căci cititorul român nu avea experienţa informării.
Vă pot spune că, din 70 de ani de cercetare în sistemul mass-media, nu s-a dovedit niciodată că a existat manipulare. Despre manipulare vorbesc, cum spunea un coleg, coafezele şi măcelarii. Nu există studii ştiinţifice care să dovedească manipularea de masă, adică să fie manipulaţi milioane de oameni prin presă. N-a reuşit nici comunismul să manipuleze, n-au reuşit nici dictatori duri, ca Pol Pot sau alţii. Nici Hitler n-a reuşit aşa ceva. Dar propagandă, persuasiune - asta e altă discuţie. Există o obsesie a manipulării, indusă tot de intelectualii apropiaţi de centrele puterii. Ei le suflă politicienilor în ureche că mass-media ar manipula. Nu-i adevărat... Se vede asta şi din scăderea interesului pentru presă. Audienţele scad dramatic, în ultimii 10 ani, tocmai pentru că oamenii judecă. Cititorul este totdeauna inteligent. Poate că e un sindrom „Petrică şi lupul“, adică, te cred o dată, şi urcă dealul să vadă dacă a venit lupul, dar dacă-l păcăleşti o dată, de două ori, a treia oară te-a abandonat. Şi când te-a abandonat, te-a abandonat definitiv. Asta se simte în prăbuşirea atâtor titluri din presa scrisă, care şi-au pierdut cititorii tocmai pe sindromul „Petrică şi lupul“. Se simte în televiziuni - foarte multe au audienţa în scădere.
O piaţă a mass-mediei sănătoasă îţi dă stabilitate economică
Cât de important este nivelul vieţii economice de la noi pentru evoluţia presei?
Este important nivelul economic pentru că, în 1994-1995, noi aveam intrări din publicitate la nivelul a câtorva sute de mii de dolari pe an. Am ajuns acum la intrări din publicitate la nivelul a patru sute de milioane de euro pe an, ceea ce înseamnă venituri mari. Sigur, ele se împart disproporţionat. Aproape 80% merg către televiziuni, de fapt, marile televiziuni. Şi victimele sunt mai ales televiziunile locale, care nu sunt în reţele. Spre presa scrisă merge foarte puţin, iar în radio, aproape deloc, vreo 3%. Mai merge spre internet, dar nu semnificativ, şi pe afişaj. O piaţă a mass-mediei sănătoasă îţi dă stabilitate economică, ceea ce-ţi permite să nu fii călcat în picioare de factorii politici. S-a discutat foarte mult, în 2004, imediat după alegeri, despre publicitatea de stat, şi acum discuţia a revenit. Publicitatea de stat este o formă de control. S-a văzut foarte bine acest lucru, în perioada 2003-2004, care erau ziarele favorabile puterii şi care era balanţa publicităţii de stat. Acum a reapărut, dar nu sub forma publicităţii care vine de la guvern, ci care vine de la primării, prefecturi, consilii judeţene. Aceasta este tot o publicitate din bani publici.
Foarte curios este că, într-o perioadă de criză, rolul statului creşte, iar presa stă cu ochii pe stat...
Statul este singurul care mai are bani. Presa, în ultima vreme, a stat cu ochii pe anumite segmente ale activităţilor structurilor puterii, n-a stat cu ochii pe toate. Se vede foarte bine ce a ocolit şi ce n-a ocolit.
Ce rol au trusturile străine de media? Ion Cristoiu a spus, la un moment dat, că atunci când vor veni trusturile străine de presă vom şti că urmează o perioadă normală.
Ca în orice economie, care nu este încă autonomă, foarte puternică, se simte nevoia capitalului străin. Ceea ce a venit la noi pe piaţă a fost mai puţin capital din marile trusturi şi mai mult din trusturi de mărime medie. Ringier nu este un megatrust, cum este Axel Springer sau cum este Murdoch. Au venit trusturi de mărime medie, cum a fost Europa FM pe zona radio, cum sunt mici trusturi germane, care au intrat pe presa locală. CME (care deţine în România posturile din reţeaua Pro) este tot aşa, un grup mic, raportat la corporaţiile mari de pe piaţă. Când au venit ei, la începutul anilor 2000, noi deja aveam capital naţional puternic în presă, care încerca să-şi apere privilegiile. Dar care nu era atât capital de întreprinzător, cât era, de fapt, un capital cooperatist. Adică al ziariştilor sau al unui grup de ziarişti care controlau acţiunile. Nu trebuie uitat că unele ziare au pornit pe structura vechilor ziare. Toţi ziariştii aveau acţiuni şi, treptat, un grup a cumpărat acţiunile celorlalţi. Prin recapitalizări, ziaristul obişnuit nu mai ţinea pasul şi atunci vindea acţiunile. Acesta a fost cazul „Adevărului“, al „României libere“ şi al altora din vechile titluri. La trusturile noi au fost investitori, dar ei, treptat, s-au retras şi au vândut liderilor. Cum a vândut Cârciog lui Cristoiu, după care, pachetul majoritar al „Evenimentului Zilei“ a ajuns la Nistorescu. Cum cumpărase şi Tinu la „Adevărul“. Erau asemenea operaţii. De fapt, noi aveam un capital cooperatist, care nu voia să piardă privilegiile. Capitalul străin n-a mai negociat cu un patron român, cum ar fi acum Patriciu, care, printre alte afaceri, are şi presă, ci a trebuit să lupte chiar cu ziariştii, care erau şi patroni. De aici, acele aşa-zise scandaluri, „Evenimentul Zilei“ versus „Ringier“, „Adevărul“ versus Ana Tinu şi Consiliul de Administraţie ş.a., care, de fapt, au fost bătălii între cooperativa jurnaliştilor cu acţiuni şi acţionariatul de tip capitalist.
Observaţi o anumită specificitate a cititorului român, faţă de ceea ce arată studiile pe cititori?
Probabil că este mai critic decât alţi consumatori de presă din Occident. Noi suntem culturi mediteraneene, negativiste, foarte critice. Cititorul român are o suspiciune gen Păcală, nu? Toată lumea ne fură, trebuie să avem grijă... El nu prea are încredere, în ciuda aparenţelor. Sigur, în public nu va spune niciodată acest lucru, dar în mediile lui, în grupuri de prieteni, în familie, domină acest spirit critic.
Facultăţile de jurnalism trebuie să scoată ziarişti profesionişti, ziarişti funcţionari
Aţi vorbit despre intelectuali, pe care i-aţi înfierat pentru comoditatea şi inadecvarea la realitate, aţi vorbit despre cititorul mediu. Dar, în afara acestei categorii, a intelectualului orgolios şi a cititorului popular, ce alt tip de cititor mai avem?
Avem un cititor, „gulerele albe“, format din tineri cu diplomă, care se mută pe internet, caută exact informaţiile utile, şi, sigur, şi pe cele de divertisment, dar nu e un cititor generalist, care vrea să vadă din toate. Avem un public educat şi vârstnic, care are o dilemă, fiindcă nu se mai prea regăseşte. Nu era un public care cumpăra, deci nu era interesant pentru publicitate. Şi atunci, şi „Adevărul“, şi „România liberă“, şi alte ziare au abandonat acest public de peste 55 de ani. S-au dus către publicul tânăr, zicând că acesta este consumator, şi au pierdut din cauza asta. Există, apoi, un public care se regăseşte în produsele săptămânale şi lunare, un public casnic. Există, de asemenea, un public masculin, care se duce spre sport. Observaţi cum s-au înmulţit canalele de sport. Avem trei sau patru canale româneşti. Există şi un public pasiv, cel care lasă televizorul deschis, dar nu se uită la el, e ca un fel de radio.
Caracterizaţi, vă rog, generaţiile de jurnalişti. În 20 de ani, au căzut şi s-au ridicat mai multe generaţii. Un grup, care se află acum la vârf, face parte dintr-o generaţie de dinainte de 1989. Şi aici, la Facultatea pe care o conduceţi, au fost pregătiţi jurnalişti care pot fi grupaţi în cel puţin vreo trei generaţii distincte. Iată, au apărut şi grupurile de mercenari, cum spuneţi...
Există câţiva jurnalişti cunoscuţi, pregătiţi de noi... Mândruţă este „produsul“ nostru, apoi Alice Iacobescu, Luca Niculescu şi alţii. Avem clar ziariştii de dinainte de 1989, care s-ar împărţi în două categorii: cei care au fost dinamici, care s-au adaptat şi care au simţit piaţa, şi cei care au rămas în rutină, marea masă. Au făcut aceeaşi presă, nu s-au omorât nici înainte de 1989, nici după. Cei care s-au mişcat, de la Ion Cristoiu, la Sorin Roşca Stănescu, Nistorescu, Tatulici şi alţii, au simţit foarte repede, ca şi mulţi dintre membrii aparatului comunist, care au devenit foarte repede capitalişti. Pe urmă, o a doua generaţie este cea care s-a creat imediat sub umbra celor de dinainte de 1989 şi care a pierit aproape în întregime, fiind generaţia de ziarişti militanţi. Erau foarte mulţi care au venit atunci, imediat după 1989, spunând, am ceva de spus, vreau să spun ceva. Au scris editoriale, comentarii, pamflete şi care au pierit treptat. Mulţi dintre aceştia nu mai sunt, 90% au dispărut, imediat după ce a trecut această efervescenţă, prin 1995-1996. După care vine generaţia creată de tabloidizare. Nu uitaţi că „Evenimentul Zilei“ avea 200 de oameni angajaţi şi tot dădea afară şi iar angaja. Aceştia au plecat de la „Evenimentul Zilei“ la „Ziua“, la „Libertatea“. S-au creat aceste „hoarde“ care s-au mutat, cu câte un şef care a reprodus, mai mult sau mai puţin imaginativ, „reţeta Cristoiu“. Asta ar fi o a treia generaţie. În paralel, apar ziarişti de calitate, care nu sunt numai de la jurnalism, sunt şi de la alte facultăţi, dar se angajează la „Ziarul Financiar“ şi învaţă altă presă sau intră pe produse de nişă şi învaţă altă presă. Acesta este tronsonul care este acum dominant. Ziarişti „de producţie“, capabili să gestioneze fluxul de ştiri, să producă materiale vandabile, fără prea mari preocupări teoretice, deloc deontologice. Ei au înţeles foarte bine, se simt ca nişte funcţionari. Se duc, îşi fac treaba foarte repede, ca să le mai rămână timp, ca orice funcţionar. În fond, dacă mergem pe ideea specializării, facultăţile de jurnalism trebuie să scoată ziarişti profesionişti. Oameni care la orice oră din zi sau din noapte, în faţa unei probleme ştiu să aplice nişte proceduri, ca să rezolve cazul, ca un medic.
Această profesie nu are nici măcar 100 de ani
Există o ruptură între cei care lucrează în instituţiile care formează jurnalişti şi ziare? Cei din universităţi spun, presa nu-i pe placul nostru, nu aplică standardele profesionale, iar jurnaliştii care lucrează la butoane spun că cei din facultăţi nu ştiu cum se munceşte, nu ştiu încotro se duce realitatea.
Trebuie să înţelegeţi un lucru: această profesie nu are nici măcar 100 de ani. Medicina, ingineria, ştiinţele juridice s-au organizat, ca profesii, de pe la 1600. Noi avem oameni care au scris în presă şi în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, dar nu erau ziarişti, erau intelectuali. Defoe, Balzac, nu erau ziarişti, nici Heliade-Rădulescu, nici Eminescu nu erau ziarişti. Ziaristul de informaţie apare în preajma Primului Război Mondial, când apar şi asociaţii sindicale, şi organizaţii profesionale, când se luptă pentru legi care să le apere drepturile. E vorba de o profesie tânără şi, ca orice structură tânără, este agresivă în discurs. Una din formele agresivităţii este că nu acceptă să fie criticată. Ei vor să fie câinele de pază, dar nu acceptă un câine de pază ca să le spună şi lor că au greşit. De aici, ideea lor că noi am fi prea critici. În al doilea rând - şi asta-i mai conjunctural -, marea majoritate a oamenilor din presa română n-are diplome de profil. Şi, pentru ei, cel mai mare inamic este tânărul cu diplomă, care vine şi spune, vezi că nu se face aşa. E ca şi cum ai avea un spital ocupat de felceri, care sunt directori ş.a., şi încep să apară în acest spital medici cu diplomă care spun, măi băieţi, vă mor atâţia oameni că nu ştiţi cum să faceţi medicina.
Care este rolul presei la nivelul socialului, în relaţia cu politicul, în felul cum îşi exercită rolul ei ca putere în stat?
La noi se spune că presa are rolul de a fi câinele de pază al puterii, dar ei confundă această funcţie de observare şi de critică cu o funcţie adversativă. Şi, la un moment dat, oamenii înţeleg aceste lucru, se satură să mai vadă în presă nişte Gică Contra, care scuipă tot, şi atunci presa dă vina pe public care nu înţelege, dar, de fapt, ea nu şi-a înţeles misiunea.
Cum ar putea fi întărit statutul, care să sporească moralitatea unui jurnalist?
Printr-o viaţă asociativă puternică. Noi asta nu avem. Putem face în facultate oricâte cursuri de etică vrem. Ele rămân ideale, căci, în profesie, primul lucru care i se spune este, las-o baltă cu conştiinţa. Or, noi nu avem dezbateri - foarte rar apar, mai ales pe forumuri - legate de încălcări ale moralităţii, ale eticii profesionale. Asociaţia profesională nu reuşeşte să facă nimic, nici sindicatul MediaSind nu are o voce puternică... Spre deosebire de alte profesii, jurnaliştii au o problemă... De ce? E foarte uşor să faci un sindicat într-o fabrică, pentru că muncitorii stau acolo 8 ore pe zi şi poţi să vorbeşti cu ei, să-i aduni. Dar, într-o redacţie, unde vin-pleacă, vin-pleacă şi nici nu stau mai mult de 3-4 luni, cam greu reuşeşti să-i asociezi.
Ce puteţi spune despre numărul mare de universităţi care pregătesc jurnalişti?
Am făcut recent chiar un raport pentru un grant, care i-a supărat pe foarte mulţi... Asistăm, de fapt, la o abdicare de la standarde. Eu am dus această luptă în Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), dar, după un an şi jumătate, m-au dat afară din conducerea comisiei tocmai fiindcă am vrut să blochez dosare de la facultăţi... Dau un exemplu, Suceava voia două mastere de publicitate. În Suceava, nu am piaţă de publicitate, nu am profesori de publicitate şi, în felul acesta, voi scoate nişte şomeri, care nici măcar nu vor şti publicitate. Sigur, au început să se plângă rectorii... Şi la Bucureşti am blocat două mastere, care erau false. Dar interesul clientelar a făcut ca organismul de reglementare să nu reglementeze nimic. Dacă au făcut public asta, probabil că, la nivelul ARACIS-ului, nici 1% din dosare n-au fost respinse. Or, nu e posibil. E ca şi cum spui că ai un filtru la apă şi acesta lasă să treacă şi gunoaie, şi tot, iar tu zici că-i filtru. Aşa au apărut vreo 30 de facultăţi de comunicare şi 25 de jurnalism. Unele dintre ele sunt cu plată. În felul acesta, ajungem la vreo 40 de universităţi unde se face comunicare sau jurnalism. Multe dintre ele scot şomeri pe bandă rulantă. Ce piaţă a presei avem în Târgovişte? Dacă am o promoţie de 50 de oameni, am terminat nevoile de jurnalism pe cel puţin 10 ani. Noi ne-am spus cuvântul, eu, ca preşedintele comisiei de profil, dar am fost dat afară. Suntem o ţară încă dominată de clientelism şi corupţie.
