S-au împlinit ieri, 28 octombrie, 1.700 de ani de la disputarea Bătăliei de la Podul Vulturului, dintre împăraţii Constantin cel Mare şi Maxenţiu. Despre evenimentul în urma căruia împăratul Constantin s-a apropiat, în chip minunat, de creştinism, ne-a vorbit pr. conf. dr. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.
Preacucernice părinte conferenţiar, la 28 octombrie 312 avea loc Bătălia de la Podul Vulturului. Cum a devenit o confruntare armată între doi împăraţi un eveniment decisiv pentru creştinism?
Evenimentul petrecut înaintea acestei bătălii istorice, anume arătarea unui semn pe cer, este unul dintre cele mai importante din istoria Bisericii, dacă avem în vedere urmările pe care le-a avut pentru viaţa împăratului Constantin, dar mai ales pentru creştinism. Faptul că politica religioasă constantiniană a avut o importanţă capitală pentru istoria ulterioară a creştinismului este de netăgăduit.
Înainte de a prezenta evenimentul legat de Bătălia de la Podul Vulturului trebuie să precizăm câteva aspecte fundamentale. Constantin s-a născut din părinţi păgâni, dar atmosfera din familie a fost una prietenoasă vizavi de creştini. La curtea lui Diocleţian în Nicomidia el a trăit perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, observând arbitrarul acestora. Presupusul edict de toleranţă dat în favoarea creştinilor la urcarea pe tron în anul 306, despre care relatează Lactanţiu, este până azi controversat, deşi nu este exclus ca în unele cazuri noul împărat să fi asigurat libertate de cult creştinilor.
Monede datate în 310 dovedesc că cel târziu în acest an Constantin a abandonat teologia tetrarhică herculiană, alegându-l ca zeu pe Sol Invinctus, zeul soarelui, venerat în toate părţile imperiului, în Galia ca Apollo, iar în armată ca Mithra. Acum are loc mutaţia de la politeism la monoteismul solar. Împăratul protejat de acest zeu este chemat să domnească peste întreg imperiul, iar la vizitarea templului lui Apollo din Galia, lui Constantin i-a fost revelat şi promis acest lucru. În textul panegiricului din 310 este amintită venerarea lui Sol Invinctus sub chipul lui Apollo de către Constantin. Este important de reţinut că această comunicare a zeului a avut loc tot sub forma unei viziuni.
Istoriografia modernă a depăşit unilateralităţile produse de supralicitarea aspectelor politice sau a ambiţiilor personale ale lui Constantin în politica sa religioasă şi a ajuns la recunoaşterea unei evoluţii religioase a împăratului, în cadrul unei căutări sincere a adevăratului Dumnezeu în cadrul limitelor şi caracteristicilor mentale ale începutului de secol IV, care poate fi urmărită pe baza propriilor scrisori şi a altor izvoare din epocă. Unul dintre cei mai avizaţi cunoscători contemporani ai evoluţiei şi politicii religioase ale lui Constantin, Volkmar Keil, remarca: "Drumul treptat de la zeul soarelui conceput în mod monoteist până la creştinism este o convertire care a durat toată viaţa, găsindu-şi adevăratul sfârşit în Botezul săvârşit pe patul de moarte".
Arătarea semnului Sfintei Cruci împăratului Constantin este descrisă diferit de cele două izvoare istorice ale vremii, relatările lui Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu. În ce măsură putem vorbi de o convertire a împăratului după evenimentul din 28 octombrie 312?
Marşul împotriva uzurpatorului Maxenţiu din toamna anului 312 este primul pas al lui Constantin în realizarea dorinţei sale de stăpânire universală. În preajma acestei bătălii a avut loc descoperirea Dumnezeului creştinilor Care l-a ajutat să câştige lupta şi pe Care Constantin va începe să Îl venereze, deşi într-o manieră foarte personală.
Eusebiu a redat pe larg acest eveniment în "Vita Constantini", sursă fiind împăratul însuşi, care îi povestise înainte de moarte ce s-a întâmplat. Şi anume că, în ajunul luptei, în urma unei rugăciuni adresate Dumnezeului-tatălui său, i s-a arătat pe cer, "pe la ceasurile amiezii", semnul biruitor al crucii, alături de cuvintele: "Întru aceasta vei birui!". După ce a reflectat îndelung asupra acestei apariţii miraculoase, fără să-i găsească sensul, împăratului i S-a arătat Hristos la ceas de noapte, poruncindu-i să folosească imaginea apărută pe cer ca semn de ocrotire împotriva duşmanului. După aceasta, Constantin a poruncit să se înscrie acel semn pe steagurile de luptă.
Constantin fusese un protector al creştinilor din provinciile lui, mulţi preoţi frecventând anturajul acestuia. Cu siguranţă aceştia l-au informat despre semnul crucii, ca simbol al victoriei asupra morţii, ca semn apotropaic şi protector împotriva forţelor răului. Victoria purtată cu ajutorul acestui semn a fost decisivă pentru convertirea lui Constantin la creştinism. Revelaţia de dinaintea bătăliei de la Pons Milvius din 28 octombrie 312 l-a convins că Dumnezeul creştinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere şi că acele "signa" ale cultului lor îi îndeplinesc dorinţele.
Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 relatează că după intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradiţional de trimf spre Capitoliu şi nici nu a adus jertfă lui Jupiter, cum se obişnuia. Lucrul acesta arată că împăratul nu a mai dedicat victoria sa lui Jupiter, ci altui Dumnezeu, ceea ce va conduce treptat la o îndepărtare a lui Constantin de cultul păgân. Analiza monedelor bătute între 313 şi 322 arată că pe lângă Sol Invictus apar treptat şi însemne creştine, în special monograma creştină chiar pe coiful împăratului. Unii cercetători au interpretat acest lucru ca fiind o dovadă a neutralităţii lui Constantin, care pe lângă păgânism are în vedere şi creştinismul. Dar folosirea monogramei lui Hristos pe coiful imperial nu poate fi înţeleasă decât ca o mărturisire de credinţă personală a lui Constantin.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca anul 2013 să fie proclamat An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la împlinirea a 1.700 de ani de libertate religioasă acordată creştinilor. Ce a însemnat domnia împăratului Constantin pentru Biserică?
Putem vorbi de o evoluţie a împăratului în ceea ce priveşte înţelegerea divinităţii, dar şi un progres privitor la înţelegerea problemelor Bisericii creştine. Cu câteva luni înaintea aşa-numitului "Edict de la Milano", dar şi în 313 şi după aceea, împăratul a luat măsuri de întrajutorare a creştinilor: libertate exercitării cultului creştin, retrocedarea lăcaşurilor de cult, sume importante dăruite pentru sprijinirea bisericilor etc. Acestea constituie acte fără precedent în istoria Bisericii creştine din cadrul Imperiului Roman până în acea vreme.
Convocările sinodale efectuate pentru rezolvarea tulburărilor din Biserică provocate de donatişti au constituit modelul urmat apoi în cadrul certurilor ariene. Folosirea poştei imperiale de către episcopi şi participarea altor clerici la dezbaterile sinodale au adus contribuţii majore în cadrul Sinodului de la Niceea din 325, unde Sfântul Atanasie, diacon la vremea aceea, a jucat un rol hotărâtor în definirea deofiinţimii Fiului cu Tatăl.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcată evoluţia lui Constantin în înţelegerea divinităţii. După ce a abandonat încă din anul 310 teologia tetrarhică herculiană, alegându-l ca zeu pe Sol Invinctus, numit în armată Mithra, Constantin a identificat progresiv pe acest zeu cu "dumnezeirea supremă", iar mai apoi cu Dumnezeul creştinilor. Convertirea totală la Dumnezeul Treime şi la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii, a avut loc abia pe patul de moarte, odată cu primirea Botezului.
